MOROMEȚII

RELAȚIA ILIE MOROMETE- NICULAE MOROMETE

Așa cum romanele lui Liviu Rebreanu au fost anticipate de nuvele, și capodopera lui
Marin Preda- Moromeții ( 1955) a fost pregătită de nuvele precum Dimineața de iarnă, O
adunare liniștită sau În ceață.
Moromeții este mai mult decât capodopera lui Marin Preda, este o capodoperă a
literaturii române. De la romanul Ion de Liviu Rebreanu nu s-a mai scris ceva atât de
semnificativ despre țăranul român: Valoare de excepție a Moromeților- opinează criticul Ion
Bălu- constă în densitatea epică, în adâncimea psihologică și în problematica inedită ce
transformă romanul într-o monografie artistică a satului românesc surprins la confluența a
două orânduiri sociale antagonice.
În ceea ce priveşte tema, romanul prezintă drama destrămării-simbolică pentru
gospodăria ţărănească tradiţională- a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-
Gumeşti. Temele adiacente sunt: timpul, relația omului cu istoria- recurentă în opera
scriitorului, deruralizarea satului, lipsa comunicării dintre Ilie Moromete și familia sa, iubirea.
Evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii.
Astfel că romanul unei familii este şi o frescă a vieţii rurale din proximitatea şi de după cel
de-al Doilea Război Mondial. Este un roman polemic ce-și propune să descopere
complicațiile necunoscute ale sufletului țărănesc, firea contemplative, bucuriile și libertatea
spiritului rural. Titlul are funcție anticipativă, orientând lectorul spre evocarea vieții
unei familii. Acesta trimite la tema familiei, deoarece Moromeții sunt membrii familiei
Moromete. Structural, este alcătuit din două volume,publicate la doisprezece ani
ani distanță: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.
Acțiunea primului volum se desfășoară cu trei ani înaintea celui de-al
Doilea Război Mondial, în Câmpia Dunării. Din punct de vedere structural, acesta este
împărțit în 3 părți, fiecare dintre ele începând cu o prezentare de ansamblu: prima parte are
un ritm lent și cuprinde o perioadă scurtă ( de sâmbătă seara până duminică noaptea) și
debutează cu prezentarea cinei. A doua, cuprinde, prin tehnica mozaicului, scene din viața
siliștenilor, iar cea de-a treia parte este dominată de scena secerișului și de conflictul dintre
tată și fii. Simetria compozițională este dată de cele două referiri la tema timpului: în incipit,
timpul este răbdător- timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără
conflicte mari. Acțiunea se precipită și cititorul asistă la seceriș și treierat, în vreme ce finalul
marchează intrarea într-un timp al crizei: Trei ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război
Mondial. Acest timp necruțător și intolerant aparține istoriei.
Conflictele care conduc la disoluția familiei sunt
numeroase. Primul se manifestă între Ilie Moromete și fiii săi mai mari, din prima
căsătorie, Achim, Paraschiv și Nilă, și este generat de modul diferit de a percepe lumea ( tatăl
nu are spirit practice și de aceea este disprețuit de cei trei, caracterizați de arivism). Al doilea
conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția sa. Acesta vânduse, în timpul secetei, o
parte din lotul soției, promițându-i că va trece casa pe numele ei. De teama fiilor mai mari,
care-și urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii, iar femeia se
îndepărtează din ce în ce mai mult de el, găsindu-și refugiul în credință. În al doilea volum,
când Catrina află că Ilie s-a dus la București la cei trei băieți, rugându-I să se întoarcă acasă,
aceasta îl părăsește și se mută la fiica din prima căsătorie. Un alt conflict are loc între
Moromete și sora sa, Guica, care urăște noua familie a fratelui său, deoarece ar fi dorit să aibă
grijă de gospodărie și de cei trei copii rămași fără mama, pentru a avea la rândul său un sprijin
la bătrânețe. Un conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și Niculae, deoarece
copilul vrea să meargă la școală, desi tatăl îl ironizează, considerând că învățătura nu- adduce
niciun beneficiu. De aceea, băiatul se va îndepărta definitive de tatăl său, pe care nu-l va ierta
niciodată. Toate aceste conflicte îl au în centru pe Moromete și familia acestuia, a cărăr viață
formează principalul plan narativ al romanului. Planurile secundare completează caracterul de
frescă socială a operei: boala lui Boțoghină, revolta țăranului sărac, familia lui Tudor Bălosu,
dragostea dintre Polina și Birică, discuțiile din poiana lui Iocan, care scot în evidență statutul
și autoritatea de care se bucură Moromete în cadrul comunității satului. Ilie Moromete este
un personaj exponențial, arhetip al țăranului, al cărui destin exprimă moartea unei lumi. El
este cel din urmă țăran ( Nicolae Manolescu). Din punct de
vedere social, personajul romanului este un țăran mijlocaș, cu pământ, dar și cu o familie
numeroasă și datorii la bancă. El încearcă să păstreze pământul întreg, cu prețul unui trai
modest, deoarece așa își poate ține copiii aproape. În final însă, nu reușește. Ipostaza inițială
de pater familias cu o autoritate intangibilă se clatină când înțelege că feciorii săi au o altă
scară de valori decât el. Totodată, el este văzut ca o autoritate locală, un punct de reper
în societatea rurală, dovadă fiind întâlnirile din poiana lui Iocan, la care este așteptat în fiecare
duminică pentru a citi ziarul și pentru a dezbate subiecte politice
Statutul moral se evidențiază prin trăsăturile morale ale protagonistului. Ilie
Moromete, reprezintă țăranul filosof, posedând o inteligență ascuțită, caracterizat fiind de
plăcerea de a contempla și de nevoia de a înțelege lumea. Personaj dialogic, Moromete se află
mereu într-un dialog fertil cu sine și cu lumea, mirându-se necontenit de spectacolul
existenței. Se arată a fi tiparul introvertitului în ceea ce privește afectivitatea, cenzurându-și
orice gest afectiv față de familie, deși îi iubește profund pe aceștia. Este de asemenea
caracterizat și de impulsivitate, prin atitudinea sa și prin limbajul plin de injurii și invective,
pe care acesta îl utilizează constant.
Statutul psihologic al protagonistului este marcat de conflictul său
interior și stă la baza dramei lui Moromete. Prin perspectiva modului său de a gândi,
Moromete crede în libertatea individului, principiu de viață pe care și-l expune la sfârșitul
volumului al II-lea în fața medicului Eu, domnule, am dus o viață independentă, dovedind
consecvență morală, demnitate și rezistență în fața unui timp agresiv, care nu mai avea
răbdare cu oamenii. Complexitatea psihologică și natura dilematică a personajului sunt
reliefate prin contrastul dintre manifestările exterioare și eul de adâncime reflectat în
cugetările personajului. Moromete stăpânește deplin arta disimulării, care este o formă de
apărare împotriva unei lumi a spiritelor primare care-l consideră sucit, cu toane,
impreviziubil. Personajul este caracterizat în mod direct
de narator în debutul capitolului al X-lea din primul volum: Era cu zece ani mai mare decât
Catrina și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe. Niculae îl definește într-o
reflecție sintetică: ... credea că el e centrul universului și cum le aranjează el, așa e bine.
Moromete se definește și
prin raportare la celelalte personaje. Astfel, în relație cu fiul său, Niculae, dă dovadă de
lipsă de înțelegere, deoarece îl trimite cu oile împotriva voinței sale, în loc să-l lase să-și
continue studiile. Niculae Moromete
este inițial un antimoromețian ca filozofie a existenței, urmând ca treptat să își schimbe
poziția și să accepte superioritatea înțelegerii tatălui său. Niculae Moromete este tipul
intelectualului, ambițios. Este măcinat de ideea sacrificarii familiei pentru a-și implini visul de
a studia. Dorința de implinire profesională și personală nu se poate implini decât departe de
familie. Social, este surprins
pe drumul sinuos al găsirii unei stabilități. Se înscrie la o școală pentru activiștii de partid și se
întoarce în sat cu sarcină de la județeană. Prins în intrigi și neacceptând abuzul, este destituit,
dar își continuă studiile și se întoarce abia după moartea lui Moromete ca inginer horticol.
Dorința de împlinire profesională și personală nu se poate împlini decât departe de familie.
Psihologic și moral,
Niculae este un personaj în formare. Eu îmi caut eul meu îi mărturisește personajul tatălui
său. Crede cu naivitate în ideologia socialistă ca nouă religie a binelui și a răului, dar, când un
sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului, este deziluzionat. Prin întoarcerea
târzie în sat și reconcilierea cu tatăl său în vis, Niculae pare că și-a găsit identitatea în
acceptarea moștenirii sale spiritual-filozofice. Portretul lui
Niculae se construiește treptat, predominante fiind modalitățile de caracterizare indirectă. În
lumina acțiunilor pe care le întreprinde personajul, dobândește relief portretul moral, din care
se desprinde, ca trăsătură dominantă de caracter, capacitatea de a fi atent la ceilalți, fascinația
urmăririi spectacolului oferit de indivizii din jur și mai ales de propria familie.
Caracterizarea directă,
realizată din perspectiva altor personaje și a naratorului, evidențiază câteva elemente de
portret fizic, care pălesc în raport cu trăsăturile morale: Așa cum se oprise, cu obrajii negri-
galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în
cămașă și cu picioarele desculțe și pline de zgârieturi. Niculae parcă era o sperietoare.
O secvență
reprezentativă, din primul volum, pentru ilustrarea relațiilor dintre tată si fiu este aceea a
serbării școlare la care Niculae ia premiul I. Deși își iubește copiii si le vrea binele, Moromete
își cenzurează orice manifestare de afecțiune față de ei. Neinteresat cu adevărat de
preocupările și de situația fiului mai mic, el se aștepta ca Niculae, care era trimis zilnic cu
oile, să rămână repetent. Spre surprinderea lui, copilul ia premiul I. Stinghereala lui Niculae
când primește premiul pe scena și criza de friguri care-l cuprinde in timp ce încerca să recite o
poezie ii produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de mângâiere sunt schițate cu
multă stângăcie. O
altă scenă care surprinde relația tată-fiu este aceea în care cei doi stau pe prispă, Niculae cu o
carte, iar Moromete, tăcut, se gândește la mezinul său. La un moment dat, tatăl își întreabă fiul
dacă vrea să-și continue studiile, ceea ce îl face pe copil să creadă că visul i se va împlini.
Moromete îi răspunde, însă, cu duioșie, dar și cu gravitate, că nu are această posibilitate.
Scena dezvăluie faptul că tatăl își dorește să-i îndeplinească dorința, că îl frământă ideea,
chiar dacă nu este pentru el o prioritate. În cele din urmă, va vinde o parte din pământ și, cu
banii obținuți, va plăti taxele de internat pentru Niculae.
Relația dintre Ilie Moromete, și fiul său, Niculae, este conturată pe parcursul celor
două volume, aceasta cunoscând diferite etape. În primul volum, tatăl învață că fiul său este
pasionat de cunoaștere, și încearcă pe cât posibil sa îl școlarizeze, acest fapt subliniind
bunătatea si iubirea lui Ilie fata de familie. În cel de-al doilea volum, relația lor se răcește, din
cauza credințelor diferite pe care aceștia le aveau. În finalul romanului, însă, Niculae
Moromete reușește să își găsească liniștea sufletească in legătură cu relația cu tatăl său.
Așadar, reconcilierea dintre tată și fiu este postumă și se produce în plan oniric. Niculae i se
adresează tatălui, sugerându-i că, de fapt, au aceeași mentalitate: Și eu cred, ca și tine, că
binele nu a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să-l facem pentru toți. Altfel, crezi că
meritam să vedem lumina soarelui?.

În concluzie, în romanul postbelic, realist, social Moromeții, de Marin Preda, relația

dintre Ilie Moromete si Niculae este una strânsă, bazată pe sentimentele tatălui de iubire față
de fiul său și de încercarea acestuia de a-i urma visul, totodată subliniind societatea
tradițională a secolului trecut, când, din lipsa posibilităților materiale și financiare, educația
era un lucru pe care nu și-l permitea toată lumea.