IONA

de Marin Sorescu

Iona = porumbel

- piesa de debut în dramaturgie „Iona” (1968) va deveni ulterior prima parte a

trilogiei Setea muntelui de sare, fiind urmată de „Paracliserul” (1971) şi
„Matca” (1969-1973)
- gruparea nu este întâmplătoare, dacă se are în vedere unitatea problematicii:
metafora din titlu traduce setea, fără limite, de absolut a omului.
- teatrul de avangardă pe care îl reprezintă M.Sorescu prin elementele de
existenţialism ( A.Camus – Mitul lui Sisif), de expresionism şi de teatru al
absurdului – sincronizează dramaturgia românească celei europene
Trăsături ale expresionismului:
- centrarea pe problematica eului, eroul activ din categoria protestatarilor,
scindat lăuntric şi căutând să evadeze din mediul ostil, plin de contradicţii,
căutându-se pe sine, dedublându-se, vrând să fie altfel decât lumea pe care
tinde s-o schimbe, să instaureze alt sistem de valori în idealul lui de
libertate totală
- mijloacele de expresie cu care operează expresionismul dramatic sunt
ironia, grotescul ( comic exagerat- reflectă realitatea în forme bizare) şi
tragicul
- procedeele sunt şi ele caracteristice: solilocviul, personajul generic,
stilizarea conflictului, abandonarea formelor tradiţionale ale
dramaticului ( intrigă, conflict, deznodământ); finalul rămâne deschis şi
are caracter profetic
Trăsături ale teatrului absurdului:
- solitudinea umană
- imposibilitatea comunicării
- omul prins în mirajul iluziilor ş.a. ( vezi fişa – Dramaturgia)
Elemente ale existenţialismului:
- Iona este un erou absurd, dar nu neapărat în sensul pe care-l reclamă
teatrul absurdului. El se îndepărtează de eroii concepuţi de Ionescu sau
Beckett; pentru aceştia, personajele sunt circumscrise situaţional
universului absurd, fără conştiinţa acestei stări de fapt. Mai aproape ni se
pare a fi Iona de existenţialismul lui Camus din faza „Mitului lui Sisif”,
când absurdul semnifica raportul dintre sine şi eu, sau chiar este un produs
al conştiinţei. Dacă personajele lui Beckett sau ale lui Ionescu trăiesc într-
un automatism prelungit, devenind nişte marionete, care supravieţuiesc în
virtutea unor legi pe care nu le stăpânesc, Iona are conştiinţa absurdului,
acesta manifestându-se prin ironie şi acţiune.

Structură şi compoziţie: 4 tablouri – în relaţie de simetrie:

- în primul şi ultimul- Iona este afară
- în al doilea şi al treilea- se află înăuntru

1
- Marin Sorescu desacralizează mitul biblic ( al profetului Iona din Vechiul Testament), îl
goleşte de conţinut religios; în abdomenul peştelui eroul lui Sorescu îşi aminteşte doar
foarte vag de profetul biblic înghiţit de chit, dar nu mai ştie ce a urmat.
-autorul însuşi trebuind să-şi explice opera rămâne în ambiguitate: „Am vrut să scriu
ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”.
- piesa este construită ca o meditaţie, ca o parabolă a omului contemporan care tinde spre
cunoaşterea de sine, preocupat permanent de propria existenţă
- e un fals monolog, sau altfel spus, un dialog interiorizat alcătuit din replici- în realitate
mici poeme- pe care personajul dedublat şi le adresează lui însuşi, dar şi lumii care
acţionează asupra lui
- realizată ca o mare metaforă, piesa urmăreşte experienţele existenţiale ale lui Iona, în
trecerea de la starea de inconştienţă la cea de luciditate
- această trecere de la starea de inconştienţă a lui Iona ( stă la gura chitului şi nu se
gândeşte nici o clipă că va fi înghiţit) la cea de luciditate şi apoi de vizionarism
reprezintă drumul cunoaşterii.
- Iona este pescar şi se află în faţa mării
- dar fiindcă peştele întârzie să apară, îşi aduce de acasă un acvariu distrându-se: vânează
câte o „fâţă” pe care o aruncă înapoi, făcând din existenţă pretext pt. joc
- Iona nu-şi dă seama că în micul vas e prefigurat de fapt modelul redus al Universului; se
identifică acum cu peştii, apa devenind simbolul unei existenţe pline de capcane: „apa
asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele,
atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles,
pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit ceva frumos, dar
peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.”
- aceste capcane nu sunt, cum am crede, doar capcanele răului, ci şi capcanele iluziei, ale
aspiraţiilor deşarte ( Iona - pescar de iluzii: M-aş face pescar de nori ); ar trebui să ne
întrebăm în acest moment la ce aspiră pescarul Iona. El este un ucenic al dorinţei
încăpăţânate de a supravieţui, dorinţă firească, umană, şi totuşi absurdă în ordinea
universului care nu conservă individul, ci doar specia. Aspiraţia lui este limitată însă de
spaţiul său existenţial- marea- ea însăşi un topos care închide în sine un altul- peştele-, la
rândul său închizând în sine un alt spaţiu-peşte. În prelungirea acestor afirmaţii se înscrie
replica lui Iona, dinspre finalul piesei: „Problema este dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva
odată ce te-ai născut. Doamne, ce de-a peşti unul într-altul.”
-un peşte uriaş ieşit din hăul apelor îl înghite treptat
-Iona descoperă că existenţa este de fapt un univers piscicol în care peştii se înghit unii pe
alţii; ieşirea dintr-un peşte înseamnă intrarea în altul, eliberarea dintr-un cerc al existenţei
este de fapt închiderea in altul; totdeauna, ieşirea din limite vechi înseamnă intrarea în
limite noi
- apare acum limpede sensul metaforei peştelui în care este cuprinsă viziunea centrală a
piesei: în pântecele monstrului marin Iona se descoperă pe sine ca ins captiv într-un
labirint în care fiinţele au o dublă identitate: de vânat şi vânător
- motivul central al piesei este astfel LABIRINTUL , simbolizând drumul cunoaşterii de
sine, sinonim cu lupta împotriva propriei singurătăţi. ( amintim aici de parabola lui Jorge
Louis Borges- Cei doi regi şi cele două labirinturi, care configurează două accepţiuni ale
labirintului: prima reprezintă o construcţie complicată, cu toate caracteristicile ştiute, este
tipul clasic al labirintului ce întemniţează; a doua, este cea a unui labirint în care

2
libertatea mişcării şi orientarea în spaţiu sunt anulate tocmai din prea mult spaţiu ce
relativizează reperele, anulând ambele căi posibile de eliberare: ieşirea şi ajungerea -
deşertul. În acest al doilea caz se află şi Iona: „Pot să merg, uite, pot să merg
încolo[…]Şi pot să merg şi încoace[…]Pot să merg unde vreau.” Totuşi, el trebuie să
iasă. )
- alt spaţiu şi alt timp ( „Începe să fie târziu în mine”) îl înghit pe Iona
- prima grijă a lui Iona este de a-şi stabili reperele temporale şi spaţiale, de a se
familiariza cu absurdul şi deci de a-l anula; el nu se resemnează a fi prizonier, ci se
manifestă activ pentru câştigarea libertăţii. ( Căci aceasta este şi cauza revoltei
personajului expresionist: lipsa adevăratei libertăţi ). Iona va realiza în final că de fapt nu
ieşirea din burta chitului este esenţială, ci eliberarea dintr-o carapace a sufletului, el are
revelaţia sensului interior al cunoaşterii.
- expediţia lui este una solitară ( apariţia unor personaje mute accentuează singurătatea
protagonistului- condiţia omului într-o lume a muţenie universale sau a surzeniei)
- descoperă însă modul de a supravieţui prin limbaj ( „Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi
ţin gura. (Încearcă). Nu, mi-e frică”); vorbindu-şi sieşi, Iona îşi construieşte un
interlocutor cu care parcurge alături treptele cunoaşterii prin revelaţii succesive şi
întrebări fundamentale. Dialogul, chiar cu sine însuşi, are sens.
- lipsit de o călăuză, drumul lui Iona va fi o continuă rătăcire, pe care o resimte la modul
existenţialist: „Ce pustietate! Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici”
- un moment important îl reprezintă găsirea cuţitului- o şansă de a continua drumul
- spaţiul limitat fizic obligă la contemplare şi autocontemplare; primul rezultat al acestei
contemplări este constatarea pierderii legăturii dintre lucruri şi sensul acestora, între
lucruri şi numele lor, dând, temporar însă, acel sentiment al absurdului
- autocontemplarea duce la conştientizarea dublului: „Dacă sunt geamăn?”- cu care, de
la început se află în dezacord; detaşarea de sine e completă atunci când nu-şi mai
recunoaşte propria scrisoare, dojenindu-se şi zeflemisându-se indirect şi cu trista
concluzie: „uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai o carte pe
fereastră”. Pentru prima dată apare însă intuiţia unei înnoiri necesare: „Mamă[…]mi s-a
întâmplat o mare nenorocire – […] Mai naşte-mă o dată! – Prima viaţă nu prea mi-a
ieşit ea[…]Dar poate a doua oară… - Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi
dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din
atâta şi naşte-mă mereu.”
- de aici încolo el devine un personaj tragic prin excelenţă, abandonând modul superficial
de a judeca lucrurile; este în primul rând perceperea condiţiei umane ca fiinţă limitată
ontologic: „Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva o dată ce te-ai născut”
- spaţiul este organizat concentric, fiindcă, simbolic vorbind, viaţa este o ierarhie de sfere
pe care omul trebuie să la parcurgă mânat de voinţa aprigă şi instinctuală de a se elibera.
Iona spintecă şi burţile următorilor peşti, convins că în cele din urmă o scoate la
capăt:”ies eu la lumină…”; dar în loc de lumină, Iona are în faţă o grotă pustie, un loc
nisipos şi murdar. Orizontul este compus dintr-un şir nesfârşit de burţi de peşti „ca nişte
geamuri puse unul lângă altul”
- evoluţia personajului este una spre înlăuntrul fiinţei, spre un centru primordial la care se
ajunge prin anamnesis; de altfel, în replicile finale, memoria joacă un rol important, ea
reface un drum înapoi: „ Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită
şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?”

3
- ajuns în centrul labirintului, mai există doar o poartă unică de ieşire, deoarece „…Un
astfel de loc trebuie totuşi să existe” – acesta este sinuciderea, care nu înseamnă altceva
decât eliberarea din ultima carapace a sufletului, de altfel singura; conştiinţa erorii – nu
burţile succesive ale balenelor erau adevăratele obstacole – apare ca o iluminare
expresionistă: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o iau în partea
cealaltă[…]. E invers. Totul e invers.”
- personajul duce o existenţă paralelă pendulând între biologic şi spiritual. Dorind o
împlinire spirituală, îşi simte trupul efemer, supus unei permanente mistuiri, erodări.
Sacrificându-şi în mod conştient trupul, Iona vrea să îşi salveze sufletul. Spintecarea
burţii nu ar putea fi o sinucidere, căci pântecul e legat de nevoile biologice, trecătoare.
Prin pântec omul doar vieţuieşte, iar spiritul devine existenţă creatoare. Prin spirit omul
este om.
Drumul nu este orizontal, ci vertical, spre adâncurile fiinţei şi el începe cu o împăcare cu
sine, cu refacerea unităţii interioare: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona[…]- Dar
nu mă las. Plec din nou. De data asta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc?
E greu să fii singur. – (Scoate cuţitul)Gata, Iona? ( Îşi spintecă burta) Răzbim noi cumva
la lumină”. Aşadar, nu norocul pe care miza el la început contează, ci opţiunile pe
care le facem.
- gestul sinuciderii şi metafora luminii din final au dat naştere la interpretări diferite
- într-o lume plină de contradicţii şi ostilitate, Sorescu oferă nu soluţia general valabilă a
sinuciderii, ci pe aceea a eroismului ca formă de asumare a riscului, ca modalitate de
ieşire din „cercul strâmt” al condiţiei umane, ca unică rezolvare activă a confruntării cu
limita