Moromeții

de Marin Preda
- Caracterizarea personajului principal ILIE MOROMETE-

Reprezentativ pentru perioada postbelică este romanul lui M. Preda „Moromeții”, apărut în două
volume (1955/1967). Cu toate că nu adera la estetică realismului socialist, romanul reușește să se impună
în epoca, prin viziunea modernă, originală prin care scriitorul tratează tematică rurală și problematica
țăranului. Universul ficțional imaginat de Marin Preda aduce în față cititorului satul românesc din Câmpia
Dunării, Siliștea-Gumești, satul supus destrămării de către evenimentele istorice. În primul volum,
structurile tradiționale sunt înlocuite de cele capitaliste, acestea fiind înlocuite la rândul lor, de cele
socialiste, în al doilea volum. La nivel tematic se poate observă amestecul de tradițional și modern.
Discursul narativ abordează atât teme tradiționale (familia, paternitatea, istoria, timpul, iubirea), cât și
teme moderne (criza comunicării, înstrăinarea, solitudinea).
Se știe că, în textul epic, personajele sunt purtătoare de semnificație ale mesajului transmis
prin discursul narativ. Ele sunt rotițele care pun în mișcare universul ficțional. În literatură, unele
personaje au devenit celebre, iar altele detestate sau uitate de cititor. Dintre cele celebre pare să facă parte
și personajul principal -Ilie Moromete - din romanul „Moromeții” al lui Marin Preda. El nu seamnă nici
cu inteprinzatoarea ,,Mara” a lui Ioan Slavici nici cu obsedatul de paman Ion, a lui Liviu Rebreanu. Așa
cum îl consideră critică literară, este „singurul țăran filosof din literatură română”, deoarece în
conștiința lui se reflectă toate transformările istoriei.
Din punct de vedere social, Ilie Moromete este un țăran mijlocaș din satul Siliștea Gumești.
Este o autoritate atât în cadrul familiei, cât și în cadrul colectivității rurale. Discursul narativ va surprinde
știrbirea autorității personajului, astfel încât, în final va ajunge un însingurat. Dacă celebra scenă a cinei
din incipit îl surprinde în ipostază unui pater familia „stand parcă deasupra tuturor”, până la final
membrii familiei îl părăsesc, tocmai datorită faptului că personajul refuză comunicarea. Acest refuz este
determinat de teamă de a nu-și știrbi autoritatea, considerând că gândurile și frământările sale își găsesc
ecou în ceilalți. De asemenea, autoritatea lui decide și în cadrul colectivității rurale. Dacă la început este
spirirtul întâlnirilor din poiana fierăriei din Iocan, în volumul al doilea Moromete rămâne singur pentru
că vechii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi nu sunt capabili să-i înțeleagă gândurile.
Comportamentul lui Ilie Moromete îi dezvăluie cele trei constante ale psihologiei
sale: ironia, disimularea, amânarea. Ironia este o masca pe care personajul o folosește pentru a se salva
de tragismul existențial. O dovedesc scenele narative în care le oferă răspunsuri celor din jur la
problemele pentru care el însuși nu găsește soluții. De exemplu soției îi spune să-i dea câinelui apă, atunci
când această se enervează că Dutulache a furat de pe masă ultima bucată de brânză. Lui Nilă îi răspunde
ironic când e întrebat de ce taie salcamul: „Într-adins, Nilă, așa, că să se mire prostii”. Artă disimulării
o utilizează în raport cu reprezentații noii lumi capitaliste. În față agenților veniți să încaseze foncirea,
joacă o adevărată comedie. De asemenea, deține tehnică amânării, aceasta fiind o strategie pentru a trage
de timp în căutarea de soluții.
Personajul Ilie Moromete nu trăiește o drama de ordin economic, ci traversează o drama
morală. El nu poate accepta că lumea se schimbă și că rostul lui în viață a fost unul greșit. Personajul nu
a abdicat, până în ultima clipă a vieții sale de la principiile tradiționale, fapt dovedit prin replică finală
pe care i-o adresează doctorului: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independența!”.
Inadaptabilitatea pare să fie principala trăsătură de caracter a personajului Ilie Moromete.
 Semnificativă, în acest sens, este scenă narativă în care Ilie Moromete se lasă convins de
băieții mai mari și merge împreună cu Niculae la munte pentru a face negoț cu porumb. Acolo, rămâne
impresionat de drama unei muntence văduve și vinde granele mai ieftin. La întoarcere le povestește
tuturor membrilor familiei pățania să, iar aceștia îl ascultă fascinați, până când află că vecinul lor, Tudor
Balosul a vândut porumbul mai scump. Așadar, pentru Moromete nu latura materială a existenței este
cea care contează, ci dimensiunea ei spirituală: atmosfera, plăcerea vorbei, povestirea.
Finalul volumului întâi se constiue într-o altă secvență narativă semnificativă pentru
inadaptabilitatea personajului. Aflând de planul băieților mai mari, Moromete se retrage singur pe lotul
sau de pământ, se așază pe piatră albă de hotar cu capul prins între mâini și se întreabă dacă nu cumva
rostul copiilor în lume este acela de a-și supără părinții, iar rolul acestora din urmă este de a-i ierta: „Dar
dacă lumea e așa cum spun ei și nu cum zic eu, ce mi mai rămâne de făcut? Îi las să se scufunde: mai
întâi lumea și apoi ei”.
Un prim element din structura operei reprezentativ pentru construcţia personajului Ilie
Moromete poate fi conflictul. Primul volum al romanului dezvoltă trei conflicte exteriorare în care
este implicat personajul Ilie Moromete. Mai întâi e vorba de conflictul dintre tată și cei trei fii mai
mari: Paraschiv, Nilă și Achim. Aceștia își disprețuiesc tatăl pe motiv că nu este capabil să transforme
în bani produsele economiei rurale, la fel că vecinul lor, Tudor Bălosu, mult mai adaptat relațiilor
capitaliste. Mai apoi, apare conturat conflictul dintre Moromete și sora sa Maria. Femeia îi invrajbește
pe băieți împotriva familiei și le susține plecarea la București. Conflictul dintre Ilie Moromete și soția
lui, Catrina se accentuează în al doilea volum, când aceasta se simte trădată de gestul lui Moromete de
a-și vizită băieții la București, motiv pentru care decide să-l părăsească. Conflictul secundar, în primul
volum, între Ilie Moromete și băiatul cel mic, Niculae, trece, în volumul al doilea, în prim plan, când sunt
opuse două mentalități: cea tradițională, a tatălui și cea comunist-socialistă, a fiului.
Un secund element din structura operei reprezentativ pentru construcţia personajului Ilie
Moromete poate fi caracterizarea. Modalitățile de caracterizare ale personajelor sunt cele consacrate
de proză realistă: directe și indirecte. Carcaterizarea directă este realizată de către naratorul omniscient,
care afirmă despre Ilie Moromete că „era cu 10 ani mai mare decât Catrina, iar acum avea acea vârstă
între tinerețe și bătrânețe, când numai bucurii prea mari sau nenorociri mai pot schimbă firea cuiva”.
Personalitatea personajului se reflectă însă, în mod diferit în conștiința celorlalte personaje ale discursului
narativ. De exemplu, soția lui îi spune că „e negru la suflet”, Maria, sora acestuia, îl
numește „hoț” pentru că a tăiat salcamul, iar Cocoșilă i se adresează prin replica „ești prost”, ceea ce
sugerează atât admirația acestuia față de prietenul sau, cât și invidia față de inteligență lui Moromete.
Formelor consacrate de caracterizare li se adaugă și cele moderne: stilul indirect liber, monologul
interior, autocarcaterizarea.
În concluzie, luându-l ca model pe tatăl sau Tudor Călărașu, Marin Preda creează prin Ilie
Moromete un personaj unic în literatura română, un „țăran filosof” a cărui moarte din final reprezintă,
așa cum afirmă Nicolae Manolescu „moartea celui din urmă țăran”.