Romanul postbelic: Moromeţii, de Marin Preda

Relaţia între Ilie Moromete şi fiul său, Niculae

Marin Preda (1922-1980) este un reprezentant de seamă al literaturii române de după al Doilea Război
Mondial. Capodopera lui este romanul Moromeţii, publicat în 2 volume: volumul I apare în 1955, iar cel de-al
doilea, în 1967. Ampla creaţie înglobează elemente specifice romanului tradiţional, îmbinate cu cele moderne.
Tematica romanului este socială şi cuprinde: viaţa satului românesc din Câmpia Dunării (frescă a vieţii
rurale), înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, condiţia ţăranului legată de problematica pământului,
familia (destrămarea familiei, lipsa comunicării), relaţia individului cu istoria văzută ca presiune a timpului. Prin
Ilie Moromete se prezintă, simbolic, un destin tragic, al omului confruntat cu o istorie absurdă, monstruoasă, în
faţa căreia încearcă să-şi păstreze libertatea de gândire, “libertatea morală”.
Acţiunea volumului I este plasată cu trei ani înainte de începerea războiului (1937), într-un sat din
Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti (satul unde s-a născut şi scriitorul Marin Preda). Majoritatea întâmplărilor se
desfăşoară de la începutul verii până în toamnă, prezentând gradat destrămarea unei familii, care anunţă
schimbările ulterioare ale existenţei colectivităţii: scene din viaţa rurală, cum ar fi cina, tăierea salcâmului sau
întâlnirile din poiana lui Iocan, serbarea şcolară a lui Niculae, secerişul, plecarea băieţilor mai mari ai lui
Moromete la Bucureşti. Volumul al doilea evidenţiază o întreagă colectivitate, supusă schimbărilor, prezentând
viaţa socială din Siliştea-Gumeşti de după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
Romanul Moromeţii impune un tip de ţăran aparte în literatura română: un spirit reflexiv, contemplativ,
inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literară “ţăran filizof”. Marin Preda pleacă în construirea
protagonistului realist Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călăraşu, “eroul preferat, Moromete, care a existat în
realitate, a fost tatăl meu”.
Tatăl a şase copii, Ilie Moromete este personajul central al romanului. Este un ţăran mijlocaş, cu două
loturi de pământ (unul al Catrinei şi unul al lui), singura lui grijă fiind aceea de a-şi păstra pământul, atât cât îl are,
întreg. Personaj realist, tipic pentru clasa socială a ţărănimii (“simbolizează lumea ţărănească în valorile ei
durabile” – Eugen Simion), el reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ şi de familie. Trăsătura dominantă a
lui Moromete este autoiluzionarea, încrederea oarbă în propriile convingeri, dar eroul parcurge în mod dramatic
drumul destrămării tuturor acestor iluzii. Pe parcursul întregii acţiuni apar numeroase trăsături care fac din
Moromete un personaj unic, o individualitate greu de găsit şi de egalat în alte opere cu aceeaşi temă: un spirit
reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literară “ţăran filozof”.
Niculae este fiul cel mai mic, din a doua căsătorie a lui Ilie Moromete, în cele două volume fiind prezentat
la vârste diferite: copilul şi tânărul în formare. În primul volum, Niculae este un copil dornic să înveţe carte ca
să-şi schimbe statutul social, ceea ce reuşeşte pentru un timp, atâta vreme cât tatăl este de acord să-l lase la şcoală
şi să-i plătească taxele. În volumul a doilea însă, după ce Ilie Moromete îl retrage de la şcoală pe motiv că
învăţătura nu-i aduce niciun “beneficiu”, Niculae începe să-şi caute sensul existenţei şi devine ”adeptul unei noi
religii a binelui şi a răului”, cum crede că este noul regim socialist.
Relaţia dintre tată şi fiu ilustrează evoluţia conflictului dintre dorinţa copilului de a merge la şcoală şi
lipsa de înţelegere din partea tatălui, cu mentalitate tradiţională de ţăran. Copilul îşi doreşte cu ardoare să
meargă la şcoală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează şi susţine că învăţătura nu aduce
niciun “beneficiu”. Pentru a-şi realiza dorinţa de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. Ȋn volumul a
doilea, acest conflict trece pe primul plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă două mentalităţi diferite: cea tradiţională
şi cea colectivistă. Astfel, Ilie Moromete ilustrează mentalitatea ţăranului tradiţional care vrea să-şi păstreze
pământul, în timp ce Niculae devine un susţinător al comunismului, al mentalităţii colectiviste impuse de stat.
O secvenţă semnificativă pentru ilustrarea relaţiilor dintre tată şi fiu este aceea a serbării şcolare la care
Niculae ia premiul întâi. Este o scenă memorabilă, care evidențiază stângăcia lui Moromete în relațiile cu fiul
său, Niculae, dar și dezinteresul acestuia față de dorința mezinului de a continua școala. Deşi îşi iubeşte copiii şi le
vrea binele, Moromete nu îşi manifestă afecţiunea faţă de ei (nu îşi arată iubirea). Neineresat cu adevărat de
preocupările şi de situaţia fiului mai mic, el se aştepta ca Niculae, care era trimis zilnic cu oile, să rămână repetent.
Spre surprinderea lui, fiul său ia premiul întâi. În momentul în care Niculae apare pe scenă, tatăl e cuprins de
uimire şi abia atunci realizează că Niculae e altfel decât ceilalţi copii ai familiei, iar el îi subestimase calităţile până
1
în acel moment. Moromete încearcă să îşi ascundă emoţia, preocupându-se de pălăria pe care i-o dăduse lui
Niculae pentru premiere. În acel moment el este cuprins de un sentiment de vinovăţie: “Săracul de el, nu i-am luat
deloc o pălărie şi uite că nu e învăţat s-o poarte, stă cu ea pe cap”. În momentul în care învăţătorul îi pune coroana
pe cap şi îi înmânează cărţile lui Niculae, Moromete se simte mândru, dar atunci când copilul nu poate sfârşi
poezia şi este cuprins de friguri, pe faţa lui Moromete se poate citi îngrijorarea. Neputincios, Moromete își ia
copilul în brațe și-l duce acasă, fiind stăpânit de stări contradictorii: afecțiune, teamă și nesiguranță.
După fuga băieţilor lui mai mari la Bucureşti, Moromete devine îndepărtat şi nepăsător, se retrage în
sine, îşi pierde plăcerea de a vorbi, sociabilitatea, ironia, iar în volumul al doilea intră într-o zonă de umbră.
Îşi pierde din respectul pe care îl aveau altădată sătenii faţă de el, iar familia se destramă. Schimbarea lui
Moromete este suprinsă de fiul său, Niculae, în mod direct: “îl vezi cum îi ia altul vorba din gură fără niciun
respect şi el lasă fruntea în jos şi nu mai zice nimic. De ce? Aici s-a întâmplat ceva şi nimeni n-o să ştie vreodată
ce-a fost cu el, poate doar mama, dar eu nu cred!”.
Dornic să-şi reunească familia şi să-şi aducă acasă băieţii, Moromete îşi reface averea, având pământ de
muncit pentru fiecare dintre copii. Cu toate acestea, pe Niculae tot nu-l lasă la şcoală şi învăţase un cuvânt nou,
„beneficiu”, pe care-l folosea atunci când acesta îl ruga să-l trimită la învăţătură: „Şi ce beneficiu o să am eu, mă,
de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe la şcoală?”.
Înscrierea lui Niculae în Partidul Comunist reprezintă un prilej pentru noi discuţii aprinse cu tatăl său.
Tânărul este trimis la o şcoală pentru activişti şi se întoarce în sat cu o sarcină de la “judeţeană”. El trebuie să
supravegheze buna funcţionare a primelor forme colective de muncă (strângerea cotelor şi predarea lor către stat),
dar se produce o agitaţie agresivă în timpul căreia un sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului.
Aşa că activistul Niculae Moromete este destituit, se retrage din viaţa politică şi îşi continuă studiile.
Ilie Moromete îşi conştientizează târziu greşeala de a-l fi retras pe Niculae de la şcoală, iar regretele lui
sunt, de asemenea, prea târzii: “Ar fi trebuit să-l fi ţinut pe Niculae mai departe la şcoală (…). Vezi, zicea el, aici
am greşit”.
O mare parte din acest volum se consumă în dialoguri reale sau imaginare între tată şi fiu, care au
semnificaţia unei confruntări între două concepţii de viaţă, între două mentalităţi, între două civilizaţii. Tatăl,
apărător al vechii societăţi, se opune fiului, care crede în "noua religie a binelui şi a răului". Moromete nu acceptă
ideea că rostul lui în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie “să dispară”: "Cum vii tu să-mi spui că noi suntem
ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem?". Ideea nu numai că îl derutează, dar îi produce o disperare
fără margini. Există, în acest sens, o scenă de mare forţă artistică, în care bătrânul, udat de o ploaie repede de vară,
sapă un şanţ în jurul şirei de paie din gradină şi discută cu un personaj imaginar, în timp ce în altă parte a satului se
pun la cale schimbări hotărâtoare pentru destinul ţăranimii. Ȋn această scenă, a ploii, Moromete cugetă şi exprimă
o adevarată filozofie de viaţă printr-un monolog interior, analizează condiţia ţăranului în lume - într-un efort de a
întelege lumea, schimbările satului -, precum şi relaţia dintre tată şi copii. Dezamăgit în etica sa paternă, rănit de
fiii săi mai mari în autoritatea de tată, Moromete se consolează cu faptul că şi-a făcut datoria de părinte: "tot am
facut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă, deşi ei au fugit ca nişte
trădători, n-au vrut să-l muncească".
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticultor şi s-a căsătorit cu o fată
din sat, Mărioara, fiica lui Adam Fântână, asistentă medicală.
Moromete se stinge încet, trăindu-şi ultimii ani de viaţă în singurătate şi tăcere. În ultimele momente, pe
patul de moarte, Ilie Moromete îşi regăseşte măreţia de odinioară, concentrându-şi întreaga filozofie de viaţă în
câteva cuvinte, pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului: "Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă
independentă!". Aici autocaracterizarea scoate în evidenţă liberatatea individului în ciuda presiunilor istoriei.
La înmormântarea lui Moromete, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet, fără a suferi de
vreo boală. Moartea lui Moromete aduce remuşcări (păreri de rău, regrete) în sufletul lui Niculae, dar în finalul
romanului tatăl şi fiul se împacă în visul băiatului.
În concluzie, romanul lui Marin Preda aduce în prim-plan condiţia ţăranului în istorie, prezentată în două
epoci diferite: înainte şi după al Doilea Război Mondial. Dacă primul volum este cartea tatălui, volumul al doilea
este cartea fiului, ca reprezentanţi ai unor generaţii şi ai unor lumi diferite. Moromeţii impune însă noi tipologii:
ţăranul reflexiv (Ilie Moromete) şi intelectualul cu rădăcini în satul românesc (Niculae Moromete).