Particularități de construcție a unui roman al

experienței / roman interbelic studiat

Romanul „Maitreyi” scris de Mircea Eliade a apărut în anul 1933 și este un

roman al autenticității și al experienței. Acesta trebuie văzut ca o declarație de
dragoste făcută Maitreyiei după despărțirea de aceasta, dar și ca o recompensă
pentru suferința provocată.

„Maitreyi” este un roman al experienței, acesta plecând de la o experiență

consemnată în jurnalul din perioada respectivă, fapt mărturisit de autor în incipitul
romanului: „Am șovăit atâta în fața acestui caiet pentru că n-am izbutit să aflu încă
ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit
nimic.”. Apelul la jurnal este evident și pe parcursul romanului, prin notele autorului
puse între paranteze.

O altă trăsătură specifică romanului experienței pe care o regăsim la nivelul

textului este ficționalitatea personajelor. Ele sunt variante ficționale ale persoanelor
din viața autorului, astfel, profesorul Dasgupta este regăsit în roman în ipostaza
inginerului Narendra Sen, personajul Allan este un alter-ego al autorului, Mircea
Eliade, dar Maitreyi este un personaj ce reprezintă fidel imaginea fiicei lui Dasgupta.
Autorul îi păstrează numele din considerente sentimentale, dar și pentru simbolistica
numelui, Maitreyi fiind zeița frumuseții, prieteniei și iubirii.

Tema romanului este iubirea interzisă, prin raportare la incompatibilitatea din

punct de vedere religios între cele două lumi. Astfel, iubirea este văzută ca un
sentiment unic, capabil să unească două suflete chiar și dincolo de moarte. Această
idee este acceptată de Maitreyi ca un adevăr suprem, în schimb, Allan este reticent
datorită lucidității europene. O primă scenă care denotă sentimentul de iubire dintre
cei doi este cea din capitolul al optulea în care Allan este familiarizat cu unul dintre
modurile de manifestare a afecțiunii pentru oamenii locului: atingerea picioarelor
celor dragi. Dacă pentru un european acest gest nu are vreo valoare deosebită, pentru
indieni este o modalitate de exprimare a afecţiunii, iar scena la care asistă Allan este,
din punctul lui de vedere, încărcată de erotism. Maitreyi atinge picioarele lui Lilu şi
apoi ale lui Khokha, ceea ce stârneşte suferinţa şi gelozia lui Allan: „sufeream
cumplit, şi de gelozie, şi de revoltă, împotriva dragostei acesteia absurde”. La scurt
timp, fata își va manifesta, în același mod, afecțiunea față de Allan, iar cele două ore
de mângâiere a pulpelor și a gleznelor îi confirmă tânărului că este îndrăgostit:
„niciodată n-am știut mai precis ca atunci că posed ceva, că posed absolut”. Acesta
este contextul în care își mărturisește pentru prima dată iubirea: „Îi spusei atunci că
o iubesc”, iar reacția fetei dezvăluie diferența de viziune asupra iubirii dintre cei doi.

Imposibilitatea sentimentului de iubire se reflectă în scena în care Allan citește

biletul inginerului Narendra Sen imediat după ce acesta a fost izgonit din casa familiei
Sen din cauza relației secrete dintre el și Maitreyi, în final dezvăluită de către Chabu:
„Am desfăcut plicul lui Sen și am cetit... „Dar, dacă ești capabil să consideri ceva
sacru în viața d-tale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să încerci să vezi sau să
scrii vreunui membru al familiei mele.””. Acest gest al inginerului este, de fapt,
materializarea principiilor pe care inginerul le respectă cu strictețe, căsătoria între o
indiancă și un european fiind interzisă din considerente religioase.

De asemenea, și elementele de structură și compoziție reprezintă

particularități importante ale textului, un astfel prim element fiind incipitul. Romanul
debutează cu prezentarea imaginii Maitreyiei de către personajul-narator, mărturisind
cu sinceritate faptul că este atras de exotismul ei mai mult decât de frumusețea ei:
„Mi se părea urâtă, cu ochii ei prea mari și prea negri... cu culoarea pielii mată,
brună, nemaiîntâlnită până atunci”.

Un alt element de structură care se regăsește în text este finalul, un final

deschis, specific romanelor moderne. Acesta este marcat de o suită de interogații
retorice în care Allan își dezvăluie stările de confuzie și incapacitatea de a-și înțelege
propriile reacții. De asemenea, se dezvăluie un sentiment de vinovăție, iar ceea ce îl
macină este modul în care Maitreyi percepe acest sfârșit, fapt sugerat de nevoia de a-
l privi („Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde
știu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei.”).

Prin „Maitreyi”, Mircea Eliade inaugurează romanul exotic în literatura română

şi impune o nouă viziune asupra autenticităţii. În proza lui Eliade, dragostea este
înţeleasă ca proces al reîntregirii umane prin făptura nou creată din contopirea
bărbatului cu femeia, recompunând perechea ideală.