Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, cap.

Jocurile Maitreyiei

Criticul discuta in debutul capitolului dedicat romanului Maitreyi, conceptia despre roman a lui
Mircea Eliade. Astfel, citandu-l pe Eliade, N. Manolescu observa ca „in genere, romanul traditional, social
sau psihologic, este respins pentru vina de a se restrange la anumite aspecte ale vietii, careia i-ar da si un
inteles prea burghez.” Criticul constata ca „sunt incriminate tocmai acele teme-cliseu care au facut din
roman un gen popular”, in locul acestora propunandu-se, ca obiect al romanului, anularea limitarii
psihologiei „la sufletul comun si interior” si sondarea unor zone esentiale ale constiintei.
Romanelor „sociale” si „psihologice”, autorul le opune romanul „metafizic”/ „existential”, bazat
pe „cunoasterea esentiala, reala, directa, care nu are nevoie de psihologie”, un roman al conditiei
umane, in care drama umana „se coboara pana la radacinile fiintei”. Eliade doreste ca romanul nostru sa
se orienteze dinspre social si psihologic spre ontologic.
In continuare, N. Manolescu incearca sa surprinda punctele comune, dar si diferentele dintre
Eliade, pe de o parte, si Camil Petrescu si Anton Holban, pe de alta parte, toti trei autori de romane
psihologice, din perioada interbelica. Demersul sau este determinat de atitudinea de refuz al
psihologismului, manifestata de Mircea Eliade.
Criticul atrage atentia asupra unui paradox: desi „majoritatea romanelor lui M. Eliade din anii '30
sunt psihologice si ionice”, „conceptia pe care autorul incearca sa o impuna nu mai este, ea, aceea
ionica”. Criticand psihologismul, Eliade critica romanul ionic. In locul analizei si al tairii, romanul conceput
de Eliade vrea sa instaleze „naratiunea”, ca „forma readaptata a mitului si a mitologiei la constiinta
moderna”. Romanul dorit urma sa impuna „cel putin doua sau trei personaje mitice” – „personaje care
participa in chipul cel mai deplin la drama existentiala”.
Romanele lui Eliade se caracterizeaza prin autenticitate. In cele ce urmeaza, N. Manolescu
citeaza o definitie a autenticitatii, extrasa din Oceanografie: „In fata originalitatii, eu propun
autenticitatea (...) A trai tu insuti, a cunoaste prin tine, a te exprima prin tine.”
Odata aceste observatii emise, criticul trece la interpretarea romanului Maitreyi, „singurul roman
al lui Mircea Eliade care da, in chip indubitabil, recitit astazi, impresia de capodopera”. Manolescu
defineste acest roman de tinerete al lui Eliade prin intermediul unei descrieri simple: „Este, cine nu stie,
o poveste de dragoste.”
In continuare, criticul aduce in discutie dubla perspectiva asupra evenimentelor, pe care o detine
personajul-narator: cea contemporana si cea ulterioara. Astfel, „in epoca iubirii pentru Maitreyi, el tine
un jurnal intim pe care il completeaza si corecteaza mai tarziu, cand istoria acestei iubiri s-a consumat;
cand scrie in jurnal intamplarile fiecarei zile, nu stie cum se va sfarsi totul, dar cand rescrie jurnalul, sub
forma unui roman, cunoaste acest sfarsit.”
Nicolae Manolescu discuta despre un narator dramatizat (Allan, care consemneaza evenimentele
in jurnal) si despre un autor implicat (Allan, ce rescrie jurnalul sub forma unui roman). Rolul celui din
urma consta „intr-o luminare diferita, mai buna, a faptelor pe care naratorul jurnalului le-a consemnat
cum s-a priceput: luminare care-i permite sa reintroduca in aceste fapte o ierarhie de semnificatie.”
Astfel, anumite evenimente, desi importante in momentul desfasurarii lor, isi reveleaza caracterul de
situatii-cheie abia din prespectia tarzie a contemplarii intregii povesti de iubire.
Nicolae Manolescu intrevede in Maitreyi structura dramatica din Padurea spanzuratilor. Astfel,
romanul-jurnal al lui Eliade se deosebeste de cele ale lui Anton Holban si Camil Petrescu, in sensul in
care, daca acestia din urma fac eforturi de a elimina o astfel de structura, „reducand romanul la forma
pura a unui jurnal inconstient de articulatiile sale”, efortul lui Eliade este unul contrar, romancierul
urmarind marcarea acestor articulatii. Prin urmare, primele 3 capitole constituie o introducere; apoi,
odata cu mutarea in casa Sen, Allan incepe sa tina un jurnal, ceea ce denota faptul ca mutarea constituie
un prim eveniment important, iar in capitolul al XII-lea este surprins punctul culminant – descoperirea
iubirii celor doi, de catre Chabu – care il determina pe Allan sa isi inceapa confesiunea scrisa.
Prin tehnica rescrierii jurnalului sub forma unui roman, Mircea Eliade se intoarce cu jumatate de
pas spre romanul doric: „cand scrie romanul, Allan stie mai mult decat stia cand tinea jurnalul: dar e
departe de a sti totul.” Astfel, perspectiva naratorului jurnalului este corectata de perspectiva naratorului
care, situat la o anumita distanta, cunoaste evolutia evenimentelor, insa detine o perspectiva limitata.
In continuare, Nicolae Manolescu analizeaza aspecte ale iubirii celor doi protagonisti. Astfel,
acesta observa ca „notiunea de iubire este mult mai cuprinzatoare pentru Maitreyi sau pentru sora ei
Chabu decat pentru Allan”. In virtutea unei conceptii panteiste, cele doua fete sunt indragostite de
copacul lor, fapt pe care Allan, „europeanul lucid, egocentric si superficial” initial nu il poate intelege.
Insa in cazul sau, iubirea „opereaza in el un miracol”. In cazul lui Allan, pasiunea are forta de a-l converti.
Spre deosebire de romanele contemporane lui Maitreyi – cele ale lui Anton Holban si Camil Petrescu – ,
in care eroii masculini nu sunt schimbati de iubire, in Maitreyi „iubirea are puterea de a converti si a
initia” barbatul.
Initierea ia forma unui joc. „Jocurile Maitreyiei sunt expresia uneia dintre cele mai serioase
intelegeri a iubirii din cate am intalnit in romanul romanesc”, constata N. Manolescu. „Jocurile Maitreyiei
sunt jocurile pasiunii.”
Pasiunea isi confirma si de aceasta data caracterul nefast, ale carui victime sunt Chabu, Maitreyi
si Allan. Chabu este victima absolut nevinovata, care „il iubeste pe Allan, fara sa-si dea macar seama, si,
fragilul ei suflet neputand suporta tensiunea, explodeaza (...) Chabu e geloasa inconstienta de gelozia ei,
asa cum e indragostita fara sa aiba constiinta limpede a iubirii.” In mod cert, victima suprema a pasiunii
este personajul eponim. Maitreyi „se consuma in focul pasiunii pana la capat”, caci faptele ei ulterioare
despartirii denota „innebunirea” sa. „Solutia lui Allan e numai superficial alta decat a Maitreyiei”.
Singurul personaj masculin al romanului de la 1930, care are „sentimentul de a fi posedat absolutul
iubirii”, Allan „e la fel de bolnav ca si Chabu si Maitreyi”. Diferenta dintre el si Maitreyi consta in faptul ca
Allan „pare ca se vindeca”. Finalul deschis al romanului arunca un semn de intrebare si asupra destinului
protagonistului: „Ce mai stim noi despre el, odata manuscrisul romanului incheiat?” se intreaba criticul
in incheierea capitolului dedicat romanului Maitreyi.
 Referinte critice

Eugen Simion – Bucuresti, 10 martie 2009 – din prefata editiei romanului Maitreyi, aparut la
Editura Litera International, 2009
„Ar fi o eroare sa socotim insa Maitreyi un roman autobiografic. Este un roman-jurnal, in care prozatorul
foloseste in chip indiscutabil experienta sa in India.”
„Sunt trei nivele temporale si, implicit, trei nivele ale scriiturii in Maitreyi: (a) jurnalul intim al
personajului care traieste o intamplare miraculoasa, transformata intr-o tragedie plina de sensuri; acesta
inregistreaza experienta existentiala in chiar momentul manifestarii ei, (b) insemnari ulterioare ale
diaristului care infirma sau completeaza primele impresii si (c) confesiunea naratorului pe masura ce
naratiunea se scrie dupa ce experienta (istoria) s-a incheiat.” – avantajul acestei tehnici consta in faptul
ca „diminueaza sentimentul fictiunii si sporeste iluzia autenticitatii faptelor. Cititorul traieste astfel cu
impresia ca prozatorul nu face decat sa-si transcrie propria biografie. Totul este, desigur, o iluzie.
Maitreyi este un roman si, deci, o fictiune in care s-a topit o parte din biografia autorului.”
„In interiorul romanului erotic este insa un alt roman, de atmosfera si de moravuri.”
„Allan si Maitreyi sunt intruchipari exotice ale unui mit etern: acela al cuplului de indragostiti. Maitreyi
este o adolescenta in care zace o senzualitate rafinata laolalta cu o inocenta derutanta pentru
europeanul rationalist Allan, obisnuit cu un alt comportament feminin.”
„Maitreyi, crescuta intr-o civilizatie a semnelor si o civilizatie a pudorii maxime, il atrage pe Allan intr-un
joc erotic complicat si imprevizibil.”
„Oricate nemultumiri estetice ar trezi, Maitreyi este un roman viu, substantial, cu o deschidere noua spre
problematica omului modern. Nu atat exotismul – desi nici acesta nu poate fi ignorat – este elementul
inedit in romanul lui Eliade, ci un spirit nou de a gandi destinul omului in secolul al XX-lea, o vointa clara
de sincronizare cu spiritul timpului. Intelectualizarea conflictului epic este un prim element (...) Este,
apoi, senzualitatea care patrunde intr-o forma compacta in proza noastra prin Eliade. (...) Eliade incearca
sa construiasca o mitologie a seductiei. Reuseste, in buna parte.”
Mihail Sebastian – Mircea Eliade: Maitreyi, Romania literara, 6 mai 1933
„Maitreyi este un miracol implinit. (...) Fiecarui timp probabil ii trebuie o carte frumoasa de iubire,
Daphnis si Cloe, Paul et Virginie. Maitreyi este aceasta carte de iubire.”
„Intr-o epica plina de averi, arendasi revoltati sociai de stil samanatorist, cucoane sentimentale si eroi
superiori ratati in provincie, intr-o asemenea epica, oamenii, culorile, stituatiile, portretele lui Mircea
Eliade insemneaza o puternica si decisiva revolutie.”
„Un poem poate, o legenda, un mit. (...) Daca ar ajuta la ceva, v-as spune ca este cea mai frumoasa si mai
trista carte pe care am citit-o.”
Pompiliu Constantinescu - Mircea Eliade: Maitreyi, Vremea, 21 mai 1933
„Maitreyi este una dintre acele carti cu destin de miracol in cariera unui scriitor si chiar a unei generatii.”
„Maitreyi se imbina pe doua planuri, aproape fuzionante: al luciditatii masculine si al evocarii de poetica
naratiune al unui senzualism de magie erotica.”
„Maitreyi este o femeie si un mit; este mai ales un simbol al sacrificiului in iubire (...)”
Perpessicius – Maitreyi, Cuvantul, 14 mai 1933
„Maitreyi va ramane cartea de capatai a indragostitilor de dragoste, poemul adolescentei, in primul rand
al acelei adolescente specifice veacului nostru, incitat de evadare si exotism. Maitreyi realizeaza in
literatura noastra o eroina comparabila eroinelor tragice, univeresale.”
Serban Cioculescu – Maitreyi, Adevarul, 29 aprilie 1933
Mircea Eliade nu a cultivat insa exoticul pentru exotic, ci numai ca un complement firesc psihologiei
tenebroase a femeii primordiale. Sub masca tuciurie si incerta a Maitreyiei joaca trasaturile insesizabile
ale Evei eterne, ale eternului feminin. Clasabil ca romantic numai exterior, prin culoarea locala, surprinsa
in caminul inginerului Sen si urmarita in detaliile ambiantei naturale, romanul Maitreyi apare clasic ca
tratare morala.”
„Maitreyi nu este numai un punct culminant in evolutia talentului dlui Mircea Eliade, ci un moment care
va marca evolutia romanului romanesc. Alaturi de Patul lui Procust, romanul admirabil al dlui Camil
Petrescu, Maitreyi se asaza in fruntea epicii noastre de substanta, care capteaza viata in resorturile ei
permanente.”
Eugen Lovinescu – Istoria literaturii romane contemporane
„(...)Maitreyi, poem de iubire, in nicio legatura cu epica, de o puritate de sentiment, de exaltare lirica, de
o pasta atat de fina si atat de ciudata a eroinei, in decorul unui peisagiu inedit.”
George Calinescu - Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent
„Idila dintre doua fiinte de rase deosebite, despartite prin moravuri, unite in universalitatea dragostei, e
o veche tema romantica.”
„Oricat s-ar fi cuvenit ca autorul sa dezvolte mai degraba inefabilul sufletesc, figura eroinei nu e gresita,
ea e un animal asiatic cu o alta intelegere despre viata, uimind tocmai prin interpretarea inedita a
notiunii de pudoare (...) Mircea Eliade a imbogatit literatura romana cu o viziune noua scriind intaiul
roman exotic in adevaratul inteles al cuvantului.”
Ov. S. Crohmalniceanu – Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale
„Epica scriitorului e o prelungire directa a eseisticii sale. Romanele lui sunnt, cel putin la inceput, niste
„jurnale”, menite sa inregistreze, fara nicio veleitate „literara”, trairi intelectuale abisale.”
„Cartea izbuteste sa fie o confesiune autentica; intensitatea pasionala dicteaza textului o sinceritate
cuceritoare si inlatura cochetariile intelectuale, dandu-le chiar, acolo unde intervin, culoarea adevarata, a
lasitatilor morale ascunse sub filosofia „trairii”. Eroul se grabeste a cauta in contemplatia mistica mai ales
puterea de a-si uita dragostea. Aparent roman „exotic”, Maitreyi reconstituie o revelatoare diagrama a
inaltarilor si caderilor pe care le poate cunoaste iubirea dintre doi oameni cu formatii sufletesti foarte
diferite.”
Dumitru Micu – In cautarea autenticitatii
„Maitreyi e in masura a cuceri cititorul de orice conditie prin frumusetea simpla a povestii de dragoste.
(...) Cu Maitreyi, prin Maitreyi, europeanul patrunde in sufletul indic. Descopera acest suflet pe masura
ce i se dezvaluie dufletul iubitei care il rezuma pe cel al umanitatii hinduse.”
Monica Lovinescu – Unde scurte
„Mircea Eliade a ocupat de la inceput in literatura romana un loc aparte: izvoarele sale de inspiratie nu
erau comune celorlalti romancieri. (...) el a fost printre primii care au acordat monologului interior,
frangerii lineare a timpului, importanta cuvenita.”
„Intr-un peisaj ca acela al Romaniei dintre cele doua razboaie, in care scriitorii se intrebau, se mirau si
creau in acelasi pas cu scriitorii occidentali, Mircea Eliade isi face un loc aparte, indreptandu-si privirile si
aiurea. Ceea ce s-ar putea numi „ispita indiana” se oglindeste in creatia sa literara printr-un univers de
semne, in care fantasticul dobandeste proportii noi. Dar scriitorul Mircea Eliade nu se refera niciodata
aparent la savantul Mircea Eliade. El nu face nicio clipa „teorie” in literatura sa.”