Particularități de construcție a unui personaj

dintr-un text aparținând lui Marin Sorescu /

dramatic postbelic

Considerat un text dramatic reprezentativ în dramaturgia postbelică, piesa

„Iona” dezvăluie intenția lui Marin Sorescu de a duce în prim plan ideea tragismului
existențial prin intermediul personajului său, Iona.

Statutul social al personajului surprinde prin simplitate. Iona este un pescar

care trăiește o experiență anostă, fiind total lipsit de perspectiva vieții („în fiecare
noapte visez pești”). El își ironizează imaginea în societate, repetând-o la visele pe
care le are constant: „- Dar prea m-am săturat de atâta duhoare în somn/- Visul și
peștele.../- ...și așa în fiecare noapte de când mă știu”. Iona visează la un alt statut
care să-i confere o altă perspectivă asupra lumii și care să îi creeze impresia unei
vieți pline și lipsite de monotonie: „- Aș vrea să mă fac pădurar și să visez chiar din
prima noapte un milion de copaci.”. Statutul de pescar îi conferă în mod evident o
viață monotonă în care, pentru a-și crea iluzia diversității, Iona poartă cu sine un
acvariu mic cu pești pe care atunci când nu prinde nimic îi mai pescuiește o dată.

Statutul psihologic al lui Iona îi evidențiază modul de gândire care se

caracterizează printr-o atitudine pesimistă. El se consideră un ghinionist: „Iona n-are
noroc și pace”. Acest statut este marcat și de un conflict interior, bazat pe probleme
de conștiință, în ciuda atitudinii pe care Iona o are atunci când își conștientizează
captivitatea. El trăiește spaima solitudinii pe care o exteriorizează în fața pescarilor:
„- Mai aveam puțin și înnebuneam. E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi mințile. Nu e
prea greu.”. În concepția lui Iona, ieșirea din captivitatea exterioară, marcată de
burțile peștilor înseamnă și soluționarea conflictului interior. În tabloul patru, Iona
conștientizează că adevărata captivitate este cea interioară: „Problema e dacă mai
poți ieși din ceva odată ce te-ai născut.”, singura soluție rămânând sinuciderea.

Statutul moral al personajului este evidențiat de trăsăturile sale morale,

printre care perseverența, marcată de încercările succesive de evadare și căutarea
unor soluții alternative. În final, acesta reușește să iasă din burta celor trei pești, dar
starea de pesimism și indiferență îl fac ulterior să ajungă la concluzia că viața însăși
este o limitare, actul de sinucidere din final trădându-i lașitatea.
 Cea mai relevantă trăsătură a personajului este capacitatea de autoironie.
Pentru Iona, autoironia este singura soluție salvatoare, ajutându-l să supraviețuiască.
O primă secvență care îi reliefează personajului autoironia este cea din tabloul al
doilea, în care el își conștientizează captivitatea, dar în același timp găsește o armă și
anume cuțitul din buzunar, moment în care își ironizează călăul: „Ca să vezi ce
înseamnă să te pripești la înghițit/- Bine, mă, Mustețea, se poate să faci tu o
imprudență ca asta?”. Din aceeași dorință de supraviețuire, Iona își ridiculizează
opțiunile de salvare, imaginând un dialog cu peștele: „- Dacă mă sinucid?/- Sau ai
prefera să mă spânzur?”. Capacitatea de autoironie se regăsește și în intenția
personajului de a-și analiza destinul pentru a găsi soluții de protejare a sufletului: „-
Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet./- Ca să nu se bage nimeni în
el cu cuțitul.”.

O altă secvență relevantă care îi trădează autoironia personajului este cea din
tabloul trei în care Iona imaginează un dialog cu mama, căreia îi cere o a doua șansă,
înțelegând că singura soluție salvatoare este renașterea, doar că formularea este una
autoironic, lipsa de perspectivă este definită ca o ratare a unui joc: „- Prima viață nu
prea mi-a ieșit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate o
a doua oară... poate a treia oară... tu nu te speria numai din atâta și naște-mă
mereu.”.

De asemenea, și elementele de compoziție și limbaj sunt importante în

construcția personajului, un prim astfel de element constituindu-l modalitățile de
caracterizare specifice textului dramatic. Astfel, Iona este caracterizat direct de
către autor prin didascalii, evidențiindu-i firea meditativă și capacitatea de reflecție,
sugerate prin două indicații scenice ale autorului, redate printr-un verb la gerunziu
(„meditând”) și printr-un adjectiv („gânditor”). De asemenea, pesimismul lui Iona
este conturat prin autocaracterizare, acesta afirmând: „când e să se țină ghinionul de
om” sau „Iona n-are noroc și pace”. Mai mult, autoironia este redată prin dialogul ce
ilustrează comunicarea dintre Iona și sine, acesta din urmă evidențiindu-i lipsa de
vizionarism: „... Ce prooroc ai mai fost și tu! Viitorul am văzut ce bine ți l-ai ghicit. Ia
încearcă acum să prezici trecutul.”. Acest îndemn îl determină pe Iona să-și
recupereze sinele, anulându-și astfel singurătatea: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt
Iona.”.

De asemenea, și limbajul este un element relevant în construcția personajului.

Acesta evidențiază mai ales stările de spirit ale personajului, încordarea și conflictul
interior fiind exteriorizate prin intermediul unui limbaj agresiv și marcat de
imprecații: „Când o să ajung acolo, pe malul ăla al mării, sări-i-ar ochii...”. În același
mod, el își exteriorizează furia pe care o resimte în momentul conștientizării
captivității: „Unde mergi?/- La mama dracului!”. În esență, el folosește un limbaj
simplu, exprimări colocviale ce îi justifică statutul de pescar („Puteam să-l caut de
dinți...”; „Nu te lăsa, măi, tată!/ Nu mă las, tătucule!”).

Drama „Iona” surprinde prin problematica pusă în discuție și mai ales prin
aducerea în scenă a unui singur personaj, nevoit să se dedubleze, pliindu-se pe felul
în care îl cere viața interioară.