Particularități ale unui text aparținând lui G.

Călinescu

Romanul „Enigma Otiliei” scris de G. Călinescu apare în anul 1938 fiind un

roman citadin de factură balzaciană. Acesta prezintă viața burgheziei bucureștene din
prima jumătate a secolului XX.

Deși se încadrează în realism, romanul lui Călinescu prezintă și elemente de

modernitate pe care autorul le evidențiază în mod special în construcția personajelor
și în detaliile comportamentale sau vestimentare. O primă trăsătură ce justifică
încadrarea operei în realism este prezentarea veridică a realității prin plasarea
individului în relație cu mediul și societatea. Romanul este o frescă a societății
pretins burgheze din Bucureștiul secolului XX, societatea în care se află Felix, Otilia și
Aurica fiind una avidă de îmbogățire: Auricăi i se conturează ideea că o căsnicie
reprezintă în mod obligatoriu un avantaj din punct de vedere material, în timp ce
Otilia renunță la Felix pentru căsătoria cu Pascalopol care-i asigură confort, iar Felix
ajunge să aleagă o fată a cărei tată îl propulsează pe scara socială, deschizându-i mai
multe oportunități.

O altă trăsătură relevantă pentru încadrarea operei în realism este caracterul

tipologic al personajelor. Personajul care se remarcă cel mai mult din punct de
vedere tipologic este Costache Giurgiuveanu, reprezentând tipologia avarului
umanizat. Ceea ce îi oferă caracter tipologic este avariția pe care o manifestă față de
oamenii din jurul lui: de pildă, acesta îi cere bani lui Felix pentru anumite lucruri, în
ciuda faptului că îi administrează averea. Totuși, Costache prezintă elemente de
umanitate, accentuate de sentimentele paterne pe care le are față de Otilia: deși ea
este fiica lui vitregă, el o tratează ca și cum el ar fi tatăl ei natural, spunându-i
„fetița tatii”. De asemenea, există și alte tipologii: tipologia aristocratului
(reprezentată de Pascalopol) și tipologia oportunistului (reprezentată de Stănică
Rațiu).

Tema operei este una realistă și reprezintă problematica banului, materializată

în goana după averea lui Constantin Giurgiuveanu. O primă secvență pertinentă
pentru tema operei este cea în care Aglae Tulea îi cere bani lui Costache cu pretextul
de a cumpăra pungă și gheață, la insistența Otiliei („Costache, unde ții tu banii? Dă-
mi cheile!”). De fapt, Aglae dorește să afle unde își depozitează banii fratele său
pentru a-și confirma bănuiala, aceasta insinuând că Giurgiuveanu ascunde o anumită
sumă de bani. Totuși, Costache îi înțelege intenția și se eschivează, evitând să-i dea
surorii lui cheile („Nu-nu-nu v-vrreau gheață”).

O altă secvență relevantă pentru tema textului este cea în care Stănică fură
banii bătrânului de sub saltea, știind în mod misterios unde se aflau aceștia („Stănică
pipăi salteaua, vârî brusc mâna sub ea și trase pachetul cu bani”). Costache
reacționează firesc, dorind să-l oprească, iar în ciuda condiției sale, el „se dădu jos
pe marginea patului și urlă gutural, plângător: - Banii, ba-banii, pu-pungașule!”.

De asemenea, și elementele de structură și compoziție reprezintă o

particularitate importantă a romanului „Enigma Otiliei”, un prim astfel de element
fiind incipitul. Incipitul oglindește maniera balzaciană în care tehnica utilizată este
cea a detaliului cu focalizare dinspre exterior spre interior sau restrângerea treptată
a cadrului. Romanul debutează cu evidențierea coordonatelor spațio-temporale
exacte („Într-o seară de la începutul lui iulie, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr
de vreo optsprezece ani... intra în strada Antim”). În prezentarea străzii, autorul
apelează la descrieri arhitecturale, evidențiind stilul gotic, minimalizat și diminuat de
materialele ieftine și culorile nepotrivite, un evident semn al zgârceniei („partea de
sus... cu patru ferestre de o înălțime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă
gotică”). Lipsa de gust domină și în interiorul casei („un Hermes de ipsos destul de
grațios... vopsit detestabil cu o vopsea cafenie ținea în locul caduceului o lampă cu
petrol”).

Un alt element de structură prezent la nivelul textului este finalul. Acesta

prezintă aceeași stradă „Antim”, imaginea casei bătrânului Giurgiuveanu prezentând
semne de deteriorare („casa lui moș Costache era leproasă și înnegrită”). Ceea ce
susține relația incipit-final este imaginea lui Felix Sima, surprins în două ipostaze
diferite: inițial, un tânăr lipsit de experiență, fără o situație profesională și financiară
stabilă („un tânăr de optsprezece ani îmbrăcat în uniformă de licean”). În final, el
este surprins ca un om realizat, matur, cu o altă perspectivă asupra vieții. Relația
incipit-final este susținută și de vorbele bătrânului („Nu stă nimeni aici!” / „Aici nu
stă nimeni!”), replica accentuând prin topică persoanele, respectiv locația, inițial
replica bătrânului având un caracter de premoniție.

Romanul „Enigma Otiliei” conturează problematica principală a omului citadin

de la începutul secolului XX, fiind un roman fundamental al literaturii române, situat
între tradiție și inovație, o izbândă a prozei românești interbelice.