Enigma Otiliei

-eseu particularitati-

Romanul ,,Enigma Otiliei’’, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, este al
doilea roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca teoretician, acesta respinge
proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip balzacian.

Tema romanului este reprezentat de viaţa burgheziei bucureştene de la începutul

secolului al XX-lea, accentuând problematica familiei, moştenirii şi pe cea a paternităţii. O
secvență ce surprinde tema familiei este cea inițială, cea a jocului de cărți, când Felix intră
pentru prima oară în casa lui moș Costache și întâlnește toate personajele, autorul folosind
acest prilej pentru o caracterizare inițială elementară a acestora. Tema moștenirii este firul
roșu al romanului, cuprinzând în jocul ei o mare parte din personaje (familia Tulea) și are ca
punct culminant secvența în care Stănică sustrage banii moșului de sub saltea, provocându-i
acestuia un șoc ce îl va ruina.

Un element de compozitie semnificativ pentru textul narativ este titlul pentru ca,
initial ,,Parintii Otiliei’’ sugera ideea balzaciana a paternitatii: intrucat fiecare personaj ocupa
un rol decisiv pentru soarta orfanei Otilia Marculescu . Din cauze editoriale, autorul schimba
titlul, subliniind astfel aspectul modern al operei: viziunea poliedrica prin care este
caracterizata eroina romanului.

O trasatura care face posibila incadrarea romanului in realism este caracterul

verosimil al indicilor spatio-temporali pentru ca spatiul si timpul sunt ambivalente.

Actiunea se desfasoara in Bucuresti si începe în iulie 1909 şi se încheie după mai mult de
zece ani.

O altă trăsătură care face posibilă încadrarea textului în realism este

importanţa acordată epicului, întrucât subiectul este alcătuit din 20 de capitole, acţiunea
desfăşurându-se pe două planuri narative: unul urmăreşte problema moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu iar celălalt destinul tânărului Felix Sima.

Specifice realismului sunt şi instanţele comunicării narative. Astfel, naratorul este

obiectiv, omniscient (are acces la gandurile tuturor personajelor),omniprezent (poate relata
intamplari care se desfăşoară simultan în planuri diferite). Perspectiva narativa este
„dindărăt”, obiectivă, întrucât naratorul cunoaşte destinele personajelor, dar şi solutiile
intrigilor, în discursul său apărând semne anticipative.

O primă secvență relevantă pentru tema romanului o reprezintă venirea

lui Felix în casa Giurgiuveanu și contactul cu cele două familii. El asistă la jocul de table, o
scenă de familie, după ce își cunoaște unchiul și pe verișoara sa, Otilia. Prezența lui
Pascalopol, moșier înaintat în vârstă și bogat, ce o iubește pe Otilia atât patern, cât și viril,
alături de Aglae, ce remarcă în mod caustic faptul că „N-am știu că faci azil de orfani”,
datorită faptului că se teme de pierderea averii în favoarea celor doi tineri, încadrează acțiunea
într-o atmosferă neprimitoare ce prefigurează atât două planuri narative, cât și conflictul
principal.

O alta scena semnificativa pentru tema romanului este instalarea familiei

Tulea în casa lui Moș Costache, sub pretextul îngrijirii bătrânului, atunci când află că acesta a
suferit un atac de cord. Aglae se remarcă, fiind preocupată exclusiv de siguranța bunurilor
materiale ale bătrânului „Treceți toți dincolo, să nu fure vreunul ceva!”. În mod paradoxal, cei
care atentează la bunurile lui Costache sunt chiar membrii clanului Tulea: Stănică desface
vinurile, mănâncă delicatesele și verifică dulapurile. Indiferența manifestată față de suferința
bătrânului accentuează materialismul dus la extrem al personajelor „Toți se așezară pe ce
găsiră ca niște musafiri, uitând aproape de tot de Moș Costache.”

Finalul consemnează destinele personajelor: Otilia se căsătoreşte cu

Pascalopol în străinătate apoi divorţează şi devine nevasta unui conte. Felix ajunge profesor
universitar, medic de prestigiu, autor de tratate de medicină, bine căsătorit. Mânat de amintiri,
Felix revede casa lui moş Costache, înnegrită de vreme, nelocuită şi curtea năpădită de scaieţi
şi-i răsună limpede în urechi cuvintele bătrânului din prima zi: „Aici nu stă nimeni.”

Asadar, ,,Enigma Otiliei’’ este un roman fundamental al literaturii române,

situat între tradiție şi inovație, o veritabilă sinteză estetică, o izbândă a prozei românești
interbelice. Lumea banului apare exagerând monstruos viciile umanității. Deși scriitorul
însuși considera ca Enigma Otiliei este un roman realist balzacian, el este văzut astăzi ca
replica polemică la formula balzaciana.