Mircea Eliade- Maitreyi

roman al experienței

Particularitățile romanului experienței

Precizarea a două caracteristici ale speciei literare roman al experienței,

existente în opera literară studiată

Romanul experienței reprezintă un tip de scriere care ia amploare, în plan autohton, în

perioada interbelică, odată cu poziția critică exprimată de Mircea Eliade la adresa romanului
psihologic promovat în literatura noastră de Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-
Bengescu sau Max Blecher. În acest sens, romanul experienței propune un nou model de
autenticitate, care nu vizează doar psihologia, analiza trăirilor individului, ci surprinde experiențe
de viață, semnificative pentru întreaga condiție umană. Eliade polemizează atât cu romanul social,
cât și cu cel de analiză psihologică, scrieri despre care afirmă că nu creează oameni ieșiți din
comun, capabili să trăiască drame adevărate. Intenționalitatea artistului este aceea de a crea
personaje a căror experiență de viață să devină semnificativă pentru întreaga condiție umană,
experiență prin care ființa să se modifice interior, să-și depășească individualismul, prin
legătura cu supraumanul, cu mitul, cu metafizicul.
Creația literară “Maitreyi” a lui Mircea Eliade, operă publicată în anul 1933, se înscrie, prin
trăsăturile sale definitorii, în specia literară roman al experienței.
În primul rând, autorul renunță la mimesis, ca principiu estetic de creație, optând pentru
redarea cât mai autentică a trăirilor naratorului-personaj. Discursul epic redă, dintr-o
perspectivă subiectivă, povestea de iubire dintre Allan și Maitreyi. În romanul lui Mircea Eliade,
fenomenul autenticității este dublu, în sensul în care povestea de iubire este relatată din perspectiva
celor două ipostaze naratoriale. Apare, mai întâi, perspectiva naratorului caietului-jurnal, a unui
Allan neinițiat în iubire, care greșește în interpretarea comportamentului și a gesturilor Maitreyiei,
perspectivă care va fi dublată de cea a naratorului din roman, a unui Allan inițiat care se raportează
critic și ironic la experiența de viață trăită. Așadar, romanul “Maitreyi” este considerat proză de
cunoaștere prin retrăirea experienței erotice care l-a modificat pe protagonist.
În al doilea rând, în linie modernă, autorul respinge ideea de personaj tipologic,
preferat de scriitorii realiști. Mircea Eliade construiește un personaj a cărui experiență ontologică să
nu fie semnificativă doar pentru individualitatea în cauză, ci pentru întreaga condiție umană. Astfel,
în urma poveștii de iubire trăite în India alături de Maitreyi, Allan reușește să treacă peste propriul
invididualism și să perceapă iubirea nu ca pe o formă de posesiune, ci ca o formă a dăruirii totale.

Ilustrarea, prin referire la romanul studiat, a două elemente de construcție

a subiectului și/sau ale compoziției

În aceeași ordine de idei, sintagma de “roman al experienței” îi este proprie creației

“Maitreyi” datorită particularităților inedite de construcție a subiectului ce răspund ideilor
programatice ale autorului. În acest sens, dacă în proza tradițională, care urmărește redarea
verosimilă și veridică a unui univers exterior coerent și omogen, se remarcă o relație de simetrie a
incipitului cu finalul, proza modernă, care redă realitatea interioară, fărâmițată a individului, nu mai
poate miza pe aceeași logică a simetriei. Incipitul romanului eliadesc este unul de tip ex abrupto,
specific literaturii moderne. Încă din primele rânduri, cititorul este familiarizat cu perspectiva
subiectivă, cu o viziune ”împreună cu”, ce îi aparține naratorului-personaj. Acest narator implicat,
pe numele său Allan, se confesează cu o sinceritate ostentativă, menționând motivul care l-a
determinat să scrie acest roman: imposibilitatea retrăirii emoției din timpul primelor întâlniri cu
Maitreyi. Așadar, intenționalitatea artistică este reprezentată de dorința scriitorului de a transcrie
evenimentele consemnate în jurnal, evenimente trăite în timpul relației cu Maitreyi în India. Aceste
elemente explicite de poiesis au determinat critica literară să considere creația lui Mircea Eliade
”romanul scrieii unui roman”.
Fraza care încheie discursul narativ, ”Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei”, se constituie într-
o adevărată cheie hermeneutică a întregului roman, în măsura în care surprinde transformarea
protagonistului în urma experienței trăite. După cum se observă, ceea ce își dorește Allan nu este
prezența fizică a femeii iubite, ci privirea ochilor acesteia, ca simbol al inefabilului, al spiritualului.
Prin urmare, Allan, cel de la început, care s-a raportat la iubire printr-o formă de egoism, a ajuns să
perceapă erosul ca formă spirituală a ființei.
Conflictul major al romanului este, înainte de toate, unul exterior, reprezentat de diferența
dintre cele două culturi: cea europeană, ipostaziată prin Allan, și cea indică, reprezentată de
Maitreyi și de familia ei. Acest macroconflict nu numai că îi conferă poveștii de iubire o aură
tragică, dar declanșează și conflictul interior pe care îl traversează protagonistul. Acesta constă în
cele două ipostaze ale sale: cea de neinițiat, la început, și cea de ființă inițiată, la final.
Romanul este realizat în manieră modernă, prin tehnica jurnalului. Cele 15 capitole relevă o
dublă ipostază naratorială: cea a naratorului din caietul-jurnal, care prezintă evenimentele din
timpul experienței în India, și cea a naratorului romanului, cel care retrăiește acele evenimente,
analizându-le dintr-o perspectivă critică și ironică.

Evidențierea relației dintre două personaje, reprezentativă pentru

romanul experienței studiat

Nu în ultimul rând, analiza relației de cuplu este evidențiată, în plan discursiv, printr-o serie
de episoade narative, menite a reliefa transformarea personajelor. Experiența erosului devine atât
pentru Allan, cât și pentru Maitreyi o adevărată formă de inițiere, o experiență prin care cei doi
ajung să se cunoască pe sine: Allan va conștientiza că este capabil de o dragoste-pasiune,
mistuitoare, în vreme ce Maitreyi se descoperă pe sine ca feminitate.
O primă secvență narativă semnificativă pentru ideatica textului poate fi considerată cea
care îi surprinde pe Allan și pe Maitreyi în biblioteca lui Narendra Sen. Sub pretextul aranjării
cărților în bibliotecă, cei doi pornesc un joc: fiecare începe să aranjeze cărțile de la un capăt diferit
al raftului, urmând să vadă la ce carte se vor întâlni. Descoperirea titlului volumului “Tales of the
unexpected” o face pe Maitreyi să roșească, percepând acest titlu ca pe un semn premonitoriu.
Urmează, apoi, un alt joc, cel al seducției, în care îndrăgostiții se lasă antrenați. Totul începe cu o
întâlnire a privirilor, semn al aproprierii fizice. Allan și Maitreyi se abandonează unui joc al
mâinilor, urmat de cel al picioarelor. În plan simbolic, traiectoria descendentă a jocului marchează
abandonarea materialului și a raționalului în favoarea tactilului, a sentimentelor. La final, Allan o
sărută pe Maitreyi, moment în care fata cade în genunchi, implorându-l să înceteze. Ea devine
conștientă că, prin gestul său, a produs un dezechilibru în armonia Universului.
Discursul epic al romanului atinge punctul culminant în momentul în care relația intimă
dintre Allan și Maitreyi este deconspirată de Chabu, mezina familiei Sen. Aflând de această relație,
Narendra Sen îl alungă pe Allan din locuința sa. Finalul se constituie, așadar, într-o altă secvență
narativă, semnificativă pentru a reliefa ”victimele” jocului-pasiune. Alungat din casa inginerului,
Allan umblă zile în șir cu hainele murdare și în dezordine. Din funcționarul apreciat odinioară de
Narendra Sen, bărbatul a ajuns să semene cu miile de cerșetori de pe străzile Calcuttei. Apare,
astfel, reliefată ipostaza unui Allan alienat în urma experienței trăite. Această schimbare de
comportament a personajului masculin este surprinsă de doamna Ribeiro, în pensiunea căreia
protagonistul se retrage: ” Dumneata ești bolnav, Allan!” Încercând să alunge suferința provocată de
despărțirea de Maitreyi, Allan va avea o altă relație, superficială, cu Jenia Isaac. La fel ca Allan și
Maitreyi pare a fi o ”victimă” a acestei iubiri. Așa cum îi relatează Kokha, Maitreyi pare să fi
înnebunit, țipând întruna: ”De ce nu mă alungați în stradă? De ce nu mă dați la câini?”. Fata se
dăruiește, în cele din urmă, unui vânzător de fructe, un gest care îi surprinde alienarea. Dar, spre
deosebire de Maitreyi, Allan pare că își revine.

În concluzie, romanul „Maitreyi” al lui Mircea Eliade rămâne o creație reprezentativă pentru
un mod original de manifestare a autenticității, ca trăsătură specifică romanului românesc modern
din perioada interbelică.