Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Despre raporturile dintre opera lui Creangă şi folclor s-a discutat mult, încă de la sosirea
sa la “Junimea”. George Călinescu afirma că “Ion Creangă este un mare prozator şi numai
cititorul de mare rafinament artistic îl poate gusta cum trebuie”. Observaţia sa este valabilă mai
ales cu privire la “Povestea lui Harap-Alb”. Basmul a apărut la 1 august 1877 în revista
“Convorbiri literare”.

Opera se încadrează în realism, întrucât se remarcă descrierea impersonală a mediului şi a

personajelor (“Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori…”), dar şi prin
caracterul tipic al acestora din urmă, protagonistul fiind lipsit de puteri supranaturale şi având
trăsături reprezentative pentru unele aspecte morale.

Basmul este o specie a genului epic în proză şi mai rar în versuri, în care sunt prezentate
întâmplări fantastice puse pe seama unor personaje cu puteri supranaturale, aparţinând forţelor
binelui şi forţelor răului, în urma confruntării dintre acestea binele ieşind mereu învingător.

Tema operei este lupta dintre Bine şi Rău, în care învinge întotdeauna Binele. Cu alte
cuvinte, eroul luptă pentru impunerea unor valori morale.

Titlul operei este un oximoron, sugerând dubla personalitate a protagonistului, el având o

identitate reală (fiu de crai) şi una aparentă (slugă a Spânului).

Perspectiva narativă definește punctul de vedere al unui narator omniscient, dar nu și

obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul popular, unde
predomină narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea.
Reperele spaţio-temporale sunt vagi, nedefinite: “Amu cică era odată într-o ţară un crai”.

Desfăşurarea discursului epic urmăreşte un tipar narativ alcătuit din patru secvenţe,
inegale ca întindere: starea de echilibru (un crai avea trei feciori şi aceştia trăiau fericiţi la curtea
sa), tulburarea echilibrului (împăratul Verde, fratele craiului, nu are moştenitori la tron şi cere un
nepot să îi urmeze la împărăţie), acţiunea de restabilire a echilibrului (fiul cel mic al craiului
pleacă spre unchiul său şi este supus mai multor probe) şi restabilirea echilibrului (Harap-Alb
devine împărat şi se însoară cu fata împăratului Roş). Acest tipar narativ este asemănător cu al
oricărui basm popular.

Fiind o creaţie epică, acţiunea se desfăşoară potrivit momentelor subiectului: în

expoziţiune este prezentat faptul că fiul de crai trebuie să ajungă la celălalt capăt al lumii pentru
a soluţiona un prejudiciu. Lipsa moştenitorilor împăratului Verde constituie intriga. Desfăşurarea
acţiunii include apariţia ajutoarelor, a personajului antagonist şi depăşirea cu bine a probelor, iar
în deznodământ se evocă felul în care Harap-Alb îşi recuperează identitatea şi este răsplătit.

Relația incipid-final întreține pactul narativ încheiat între autor și cititor. Situația inițială
nu prezintă un echilibru ca în basmele populare, ci, dimpotrivă, o lume arhaică. După Vasile
Lovinescu, lumea căzută în haos este regenerate de două principia, Craiul și Împăratul Verde,
prin urmare eroul trebuie să-și asume rolul de “renovator mundi”. Construcția inițială “Amu cică
era odată” subliniază caracterul improbabil al evenimentelor și proiectează acțiunea “in illo
tempore”. Formula finală descrie o revenire la realitate și ospățul nupțial, la care ia parte și
naratorul, ca voce a enunțării: “Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce
acolo bea și mănâncă. Iară pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”

Motivele tipice sunt de factură folclorică: călătoria, superioritatea mezinului, supunerea

prin vicleşug, probele, demascarea impostorului, căsătoria. Se remarcă, de asemenea, existenţa
unor formule prestabilite: expresii (“la soare te puteai uita, dar la dânsa ba”), formule iniţiale
(“amu cică era odată”), mediane (“mersau ei zi şi noapte, nu se ştie cât au mers”) şi finale (“Şi a
ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi,
cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu se uită şi rabdă.”).

Basmul este construit, în întregime, pe principiul cifrei trei: confruntările fiilor de crai cu
ursul, apariţiile Spânului, încercările la care Spânul îl supune pe Harap-Alb, probele peţitului,
probele la care îl supune fata însăşi.

Din perspectiva formării protagonistului, “Povestea lui Harap-Alb” este un

bildungsroman, Harap-Alb, personaj principal şi eponim, este fecior de crai, un Fă-Frumos din
basmele populare, care rămâne totuşi în zonele umanului, fiind prietenos, cuminte, milos şi
ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. Dragostea sa pentru fata împăratului Roş îi completează
experienţa de viaţă şi atestă încrederea în propriile forţe.

O secvență narativă importantă în desfășurarea firului epic o reprezintă popasul de la

fântână. Acela este momentul în care fiul craiului devine sluga Spînului și primește numele de
Harap-Alb, adică “rob alb”. El va rămâne în această ipostază, sub jurământ pe ascuțișul
paloșului, “până când va muri și iar va reînvia”. Se anticipează astfel finalul operei, procedeu
numit prolepsă. Motivul fântânii situate în interiorul labirintului simbolizează taina nașterii și
renașterii protagonistului care capătă o nouă identitate.

Secvența finală este la fel de relevantă, căderea măștilor și restabilirea ordinii esențiale a
lumii sunt determinate de fata Împăratului Roș care, asaltată de Spân, îi dezvăluie adevărata
identitate, fapt ce va atrage răzbunarea acestuia, decapitându-l pe Harap-Alb. Forța semnificativă
a scenei este dată tocmai de valoarea simbolică a acestei morți prezentate sub forma aceluiași
somn eufemistic ce încununează orice basm, dar și de modul în care se produce des-ființarea
răului. Calul își încheie misiunea în același înalt al cerului care îi marchează apariția
spectaculoasă, anulând forța răului disipată în praf și pulbere, incapabilă să se manifeste într-o
nouă formă. Simultan cu dispariția maleficului, eroul este readus la viață într-o scenă în care
iubirea se conjugă cu valoarea magică a apei vii, a apei moarte și a smicelelor de măr, creând
iluzia eternității care marchează orice final de basm, în încercarea de a crea utopic lumi posibile.

Valorile general umane promovate în basme se regăsesc și în finalul operei lui Creangă.
Iubirea pentru fata împăratului Roș îl face pe protagonist să se gândească pentru prima dată să își
încalce jurământul, dar acest lucru nu este necesar, deoarece tânăra dezvăluie la curtea craiului
adevărul despre prezența Spînului acolo. Turbat de furie că a fost dat în vileag, Spînul îi taie
capul lui Harap-Alb, dar fata împăratului Roș îl reînvie și acesta își păstrează jurământul făcut,
întrucât a rămas slugă până a murit și a revenit la viață.

Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale,dar dobândește prin

trecerea probelor o serie de valori etice necesare unui împărat. Rolul moralizator al basmului este
enunțat de Sf. Duminică: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-
a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.” Spânul nu este
doar o întruchipare a răului, este “un rău necesar”, un personaj-cheie în formarea protagonistului.

Limbajul personajelor cuprinde un registru stilistic amplu şi complex, de la duioşie la

grotesc. Harap-Alb, fiind un melancolic, se lamentează, se văicăreşte ori se plânge calului, într-o
exprimare tipic ţărănească: “parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste
alta”. De altfel, aşa vorbesc toţi eroii basmului, craiul îşi mustră fiii mai mari ca un tată
humuleştean: “Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a întâmplat vorba ceea: apără-mă de găini, că de câini
nu mă tem”.

Registrul stilistic al basmului este presărat cu zicători, proverbe şi fraze rimate,

personajele vorbind limba moldovenească autentică, presărată cu multe regionalisme şi expresii
populare: “să-l văd când mi-oi vedea ceafa”, “zi-i pe nume să ţi-l spun”.

În opinia mea, “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, în care miraculosul şi
fantasticul sunt estompate în favoarea verosimilităţii. Astfel, discursul literar ilustrează viziunea
autorului despre lume, care integrează în universul ficţional doar elementele ce pot sugera un
scop moralizator şi o perspectivă realistă. Se remarcă faptul că, din basmele populare, autorul
păstrează personajele fabuloase, dar şi umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica şi
limbajul personajelor.

În concluzie, prin Harap-Alb autorul evidenţiază destinul unui personaj care, deşi nu are
puteri supranaturale, izbuteşte să parcurgă drumul iniţiatic. El devine un împărat “iubit, slăvit şi
puternic”, împlinind astfel profeţiile Sf. Duminici.