Floare albastră – Mihai Eminescu Romantism

INTRODUCERE
Poezia ”Floare albastră” de Mihai Eminsecu a fost scrisă în anul 1872 și
publicată în 1873 în revista ”Convorbiri literare”, fiind o capodoperă a lirismului
eminescian din etapa de tinerețe, care anunță marile creații ulterioare, culminând cu
”Luceafărul”.

CERINȚA 1
Romantismul este un curent literar-artistic, apărut în Europa în prima jumătate a
secolului al XIX-lea ca opoziție împotriva clasicismului și a raționalismului excesiv.
Două trăsături care fac posibilă încadrarea poeziei în acest curent literar sunt tematica și
valorificarea mai multor specii literare.
O trăsătură care face posibilă încadrarea poeziei ”Floare albastră” în curentul
literar romantism o constituie valorificarea mai multor specii literare/amestecul
speciilor: eglogă – idilă dialogată, desfășurată într-un cadru feeric, meditație – reflecții
filosofice pe tema condiției omului în lume și elegie – exprimarea sentimentelor de
melancolie și tristețe. Astfel, egloga este ilustrată prin povestea dialogată de iubire,
imaginară, plasată de către iubită, în codru, într-o atmosferă feerică: ”codrul cu
verdeață”, ”prăpastia măreață”, ”foi de mure”. Prin meditație este evidențiată
atitudinea reflexivă a iubitului asupra existenței ”Totuși este trist în lume”, vers prin
care se accentuează și caracterul de elegie.
O altă trăsătură este reprezentată de temele inseparabile, iubirea și natura,
ilustrate prin aspirația iubitei ”Eu pe-un fir de romăniță/ Voi cerca de mă iubești” sau
prin constatarea tristă a iubitului”Și-a murit iubirea noastră”, sentimente și atitudini
manifestate în natură, aceasta jucând rolul unui ”personaj”- protector al tinerilor
îndrăgostiți, surprinsă atât în ipostaza terestră ”ochi de pădure”, ”trestia cea lină”, cât
și în cea cosmică ”de-a soarelui căldură”, ”Luna-n noaptea cea de vară”. Tema
geniului este surprinsă prin conturarea portretului iubitei, preocupat de tainele
cunoașterii, neînțeles de propria iubită, aspirând spre atingerea idealului atât în iubire,
cât și în cunoaștere.

CERINȚA 2
Complexitatea tematică a poeziei ”Floare albastră” rezidă în tratarea temelor
din perspective diferite: iubirea și natura, cunoașterea și omul de geniu. Două imagini
poetice, sugestive, în acest sens sunt: ipostazele eului liric și corelarea tematică,
specifică romantismului.
Astfel, constatăm că eul liric este surprins în două ipostaze umane, masculin/
feminin sau două portrete spirituale – geniul și făptura terestră, omul comun. Ipostaza
masculină este reprezentată de vocea lirică a iubitului, omul de geniu, al cărui portret
este schițat în prima secvență poetică, prin preocupări superioare, vizând lumea
cunoașterii absolute. Domeniul cunoașterii absolute este sugerat de metafora ”râuri în
soare/Grămădești-n a ta gândire”. Atitudinea glacială, ironică și detașată, completează
portretul omului de geniu care tinde spre împlinire în planul cunoașterii, în ciuda
faptului că este avertizat de iubită cu privire la sursa fericirii sale.
Altă imagine poetică relevantă este reprezentată de corelarea tematică iubire-
natură, cadrul natural vibrând la trăirile și sentimentele îndrăgostiților. Însuși titlul
”Floare albastră” sugerează apartenența la tematica naturii, simbolizând ipostaza
iubirii absolute, aspirația spre infinit. Natura evidențiază postura de ”personaj”, martor
al iubirii proiectată prin aspirația fetei care-și invită iubitul într-un cadru feeric, locul cel
mai potrivit pentru manifestarea sentimentului de iubire. : ”codrul cu verdeață”,
izvoare plâng în vale”, ”stânca”, ”prăpastia măreață”, ”pădure”, ”trestia cea lină”,
”foi de mure”. Surprindem elementele de natură terestră ,”codrul”, ”izvoarele”,
”trestia”, care coexistă cu cele de natură cosmică”soarele”, ”luna”.
 Floare albastră – Mihai Eminescu Romantism

CERINȚA 3

Două elemente de compoziție și limbaj, semnificative pentru acest text poetic

sunt: titlul și imaginarul poetic.

Titlul poeziei fixează simbolul central, un motiv romantic de circulație

europeană. Fiind o cheie de lectură, acesta favorizează înțelegerea textului, astfel
surprindem formularea analitică a acestuia prin componența celor doi termeni: termenul
floare desemnează, în sens denotativ, un substantiv propriu, nearticulat, sugerând
frumusețea, parfumul și inocența, iar adjectivul albastră este un determinat pentru
substantivul menționat, sugerând coloritul, infinitul. Floarea albastră este, de fapt,
specia florală, cunoscută, în limbaj popular, drept floarea de nu-mă uita (miozotis),
simbol al iubirii împlinite, care va rămâne mereu în amintirea omului îndrăgostit. Titlul
dobândește o valoare de simbol, Această semnificație se regăsește, regăsit, de altfel, și
la romanticii europeni Novalis și Leopardi, simbolizând infinitul și o proiecție a iubirii
ideale.
Imaginarul poetic eminescian este specific romantic, identificabil în cele patru
secvențe lirice. Cele 14 strofe sunt structurate în patru secvențe, reliefând două planuri
diferite, alternative, ilustrate prin două voci: planul omului comun, ilustrat prin vocea
feminină și planul omului de geniu, ilustrat prin vocea masculină.
Astfel, prima secvență, cuprinzând primele trei strofe, reprezintă monologul
fetei, adresat iubitului ”cufundat în stele”, conținând un reproș ”De nu m-ai uita
încalte” și un avertisment ”Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”. Secvența a
doua se constituie dintr-o singură strofă, a patra, sintetizând o stare sau o atitudine a
îndrăgostitului, ca reacție la spusele fetei, afișând un ton de superioritate, mai ales prin
utilizarea apelativului ”mititica”. Se simte obligat să recunoască justețea spuselor
iubitei ”Ah! Ea spuse adevărul”.Secvența a treia, strofele 5-12, surprinde, din nou,
monologul liric al iubitei o invitație în lumea trăirii concrete, opusă meditației reci și
ideilor abstracte. Fata își cheamă iubitul într-un paradis terestru, ”Hai..” într-un cadru
natural realizat prin motive ale cadrului terestru ”codrul cu verdeață”, ”balta cea
senină”, dar și motive ale cadrului cosmic: ”soarele”, ”luna”. Ultima secvență a
poeziei, strofele 13-14, evidențiază a doua intervenție a vocii masculine, a iubitului, prin
meditația acestuia asupra iubirii, dar și asupra timpului. Surprindem tristețea acestuia la
constatarea faptului că plecarea iubitei coincide cu pierderea iubirii ”Și te-ai dus dulce
minune, /Și-a murit iubirea noastră”.

CONCLUZIA
În concluzie, , poezia ”Floare albastră” este reprezentativă pentru lirica
romantică, dezvoltând o tematică specifică, precum și o serie de motive, printre care se
remarcă cel al ”florii albastre” de circulație europeană, tratat, desigur, într-o viziune
lirică proprie. Simbolul ”florii albastre” dobândește, în această poezie, o valoare
polisemantică: aspirația spre fericire, prin iubire și opoziția între lumea caldă, terestră și
cea rece, a ideilor superioare.