FLOAREA ALBASTRĂ

REPERUL I-ÎNCADRAREA
Scrisă in 1872, publicată în 1873 în Convorbiri literare, Floarea albastră este o capodoperă a lirismului
eminescian din etapa de tinerețe, purtând în germene marile teme și idei din Luceafărul. Această operă
aparține romantismului prin procedeul antitezei, temele specifice, cum ar fi natura, iubirea, timpul și
condiția geniului, dar și prin motivele literare sau amestecul speciilor, astfel încât romanța apare în
primele trei strofe, idila în versurile 5-12, iar meditația filosofică în ultima strofă.

MOTIVUL FLORII ALBASTRE

Prima trăsătură specifică romantismului este motivul florii albastre, unul de circulație europeană care
este întâlnit la Novalis și Leopardi. Acesta nu simbolizează doar idealul de fericire, ci și iubirea pură,
tendința spre infinit și voința lirică de a naufragia în infinit. Astfel, printre valorile motivului se numără
aspirația spre fericire prin iubire și nostalgia iubirii ca mister al vieții ce unește două contrarii: albastrul,
culoarea infinitului, specifică geniului, și floarea, simbol al vieții și al efemerității care o caracterizează pe
iubită.

ANTITEZA

O a doua trăsătură a romantismului este procesul antitezei evidențiat de seria de opoziții în jurul căreia
se organizează poezia: eternitate și moarte, masculin și feminin, abstract și concret, vis și realitate,
aproape și departe, atunci și acum, detașare apolinică și trăire dionisiacă. Antiteza este evidențiată de
cele două planuri alternante care presupun două moduri de existență: lumea abstractă a cunoașterii
absolute și lumea iubirii concrete a cunoașterii terestre. Acestor două lumi li se asociază și două ipostaze
umane: cel al geniului, respectiv al omului comun.

REPERUL II-2 ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU

TEMA IUBIRII
În acest poem, tema iubirii apare în corelație cu tema naturii care vibrează la stările sufletești ale
îndrăgostiților.

LIRISMUL

Lirismul reprezintă primul element de structură și compoziție, care este unul subiectiv al măștilor,
deoarece eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze: masculină, respectiv feminină. Mărcile
subiectivității sunt pronumele și verbele la persoanele I și a II-a: “te-ai cufundat”, “m-ai uita”, “vieții
mele”, “grămădești”. Percepția principiului masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale
cunoașterii erotice sugerate prin modificarea apelativelor și a calificativelor acesteia. Astfel, iubirea ca
joc e surprinsă la început prin “mititica”, dragostea devenind o pasiune prin exclamația “ce frumoasă, ce
nebună/ E albastra dulce-mi floare!”. Prin apelativul “dulce minune” este surprinsă iubirea ca mister al
vieții care la final ajunge un ideal de iubire prin repetiția “Floare-albastră! Floare-albastră!”. Trecerea de
la concret la abstract, respectiv de la joc la ideal, se realizează stilistic prin trecerea de la epitet
(“mititica”) la metaforă (“dulce minune”) și apoi la simbol (“floare-albastră”). Principiul feminin este in
consonanță cu natura personificată și are drept caracteristică mișcarea și grația rustică.

STRUCTURA

Textul se individualizează printr-o structură simetrică fiind alcătuit din patru secvențe poetice care
alternează planul feminin cu cel masculin. Prima secvență este surprinsă în monologul fetei ce ia în
primele trei strofe forma reproșului și configurează lumea abstractă a ideilor în care trăiește geniul.
Meditația bărbatului din strofa a patra se constituie într-o “ramă” pentru monologul fetei evidențiind că
aceasta este o amintire, iar în strofele 5-12 este continuat monologul fetei cu chemarea la iubire. Ultima
secvență apare în strofele 13-14 prin meditația filosofică asupra condiției efemere a omului, oferind noi
profunzimi textului poetic.

INCIPITUL

Incipitul se constituie din prima secvență poetică care înfățișează lumea omului de geniu, un univers
spiritual, dominat de simboluri ale cunoașterii absolute: “te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri
nalte?”, “Râuri în soare”, “câmpiile asire”, “întunecata mare”. Oximoronul “te-ai cufundat în stele”
sugerează atitudinea meditativ-contemplativă a geniului care aspiră spre o cunoaștere absolută, în timp
ce metafora “râuri în soare” creionează misterul genezei. Epitetele “câmpiile asire” și “întunecata mare”
au sugestia misterelor istoriei și geografiei și, de asemenea, configurează universul de cultură.
“Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare” se constituie într-un axis mundi al acestei lumi.
Avertismentul final “Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!” cuprinde un adevăr: împlinirea umană se
realizează doar prin iubire în lumea terestră.

REPERUL III-TEMA ILUSTRATĂ CU 2 SECV COMENTATE

PRIMA SECVENȚĂ

O secvență ilustrativă pentru tema iubirii este provocarea pe care fata o lansează în strofele 5-12,
chemarea la iubire în planul terestru. Versurile par o lecție de inițiere într-un segment al existenței pe
care bărbatul îl minimalizează. Proiectul ei erotic poartă toate atuurile tentației. Natura este paradisiacă,
iubita este frumoasă și disprețuitoare de convenții, dragostea este totală și inocentă. Idila imaginează o
pereche biblică în grădina raiului. Natura paradisiacă este caracterizată de sălbăticie ca în imaginarul
romantic: ”stânca stă să se prăvale/ În prăpastie măreață”. Abundența vegetală, “codrul cu verdeață”,
“trestia cea lină”, “foi de mure”, “bolți de frunze” se exprimă prin sugestia cromatică a verii. Trecerea de
la regimul diurn la cel nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la cel feeric, accentuând
intimitatea cuplului biblic. Ca natură ocrotitoare, este imaginată drept o succesiune de cercuri
concentrice în mijlocul cărora își împlinește iubirea cuplul de îndrăgostiți: codrul, “ochi de pădure”, “foi
de mure”, “bolți de frunze”. Natura poartă semnele sacralității prin sugestia centrului dată de “trestia
cea lină”, un axis mundi al lumii terestre și “balta cea senină”, locul în care cerul se întâlnește cu
pământul. Iubita este o aparție de basm, cu părul “de aur”, jucăușă (“ș-apoi cine treabă are?”), senzual-
naivă (“Eu pe-un fir de romaniță?/ Voi cerca de mă iubești”) și cu gânduri gingașe (“Dulce netezindu-mi
părul”). Totodată, este sinceră în pasiunea ei pe care o trăiește cu emoție intensă (“voi fi roșie ca
mărul”). Chemarea la iubire organizează secvențele gradat conform ceremonialului specific idilelor
eminesciene: invitația (”Hai în codrul cu verdeață”) continuă cu întâlnirea (”vom șede în foi de mure”) și
jocurile tandre ale iubirii, cum ar fi încercarea iubirii pe “un fir de romaniță”, “minciunile” îndrăgostitului
și sărutul “sub pălărie” și se termină cu îmbrățișarea, întoarcerea în sat și despărțirea. Verbele la viitor
evidențiază ideea că monologul fetei cuprinde o proiecție în imaginar și nu o realitate.

A DOUA SECVENȚĂ

A doua secvență ilustrativă pentru tema iubirii fixează monologul fetei în interiorul unei amintiri și
conferă poeziei caracterul de meditație. Bărbatul proiectează în ideal această iubire trecută. Idila se
încheie cu despărțirea: ”Înc-o gură și dispare... ”. Ipostaza feminină nu este doar trecătoare, ci este
reprezentativă și pentru trăirea dionisiacă. Acesteia i se opune detașarea apolinică a bărbatului sugerată
de comparația “ca un stâlp eu stam în lună!” prin care verbul la imperfect “stam” și simbolul lunii
surprind ideea că bărbatul este definitiv câștigat de lumea ideilor. Verbele la perfect compus, “te-ai
dus”, respectiv “a murit”, reprezintă ideea efemerității condiției umane, în timp ce exclamația retorică
“Floare-albastră! Floare albastră!” exprimă nostalgia și tristețea celui care nu poate recupera trecutul.
Fragmentul “Totuși... este trist în lume!” nu numai că prezintă meditația asupra fragilității ființei umane
în univers, dar și evidențiază contrastul dintre vis și realitate, precum și incompatibilitatea dintre două
ființe care s-au întâlnit în iubire doar pentru o clipă.

CONCLUZIE

În concluzie, poemul “Floarea albastră” reprezintă o capodoperă în care Mihai Eminescu dezvoltă un
motiv romantic de circulație europeană într-o viziune lirică proprie.