„FLOARE ALBASTRĂ”

– MIHAI EMINESCU

Romantismul este curentul literar și ideologic apărut în secolul al XVIII-lea

și începutul secolului al XlX-lea ce înlocuiește, în estetică, principiul rațiunii
clasice cu primatul fanteziei și al sentimentului asupra regulilor constrângătoare.
Subiectivitatea, exaltarea, excesul de reverie al eului creator sunt specific
romantice.
Temele preferențiate de lirica romantică sunt: timpul, societatea, geniul,
iubirea, natura. Sufletul romantic construiește universuri compensative (iubirea,
natura, visul, trecutul, istoria, magicul), ca urmare a dorinței de evaziune din real.
Erotica eminesciană a evoluat între doi poli opuși. La început, impresionează
prin puterea ei de idealizare și prin sentimentele de înaltă tensiune, pentru ca mai apoi, în
perioada finală de creație, iubirea să apară ca un mijloc viclean al naturii. Astfel, femeia
își pierde atributele ideale, decăzând în lumea măruntă, a cotidianului vulgar.
Publicată în 1873 în „Convorbiri literare”, poezia „Floare albastră” aparține
celei dintâi etape din lirica de dragoste eminesciană.
Titlul trimite spre unul dintre motivele operei eminesciene, prezent și la alți
romantici europeni (Novalis). În concepția lui Novalis, floarea albastră se
metamorfozează și ia chipul iubitei, tulburându-i eroului, pentru totdeauna, inima. E
simbolul infinitului și al absolutului, o floare al cărei parfum umple toata lumea și care
poate fi regăsit în ființa iubită.
Cele două teme care se întrepătrund în manieră romantică sunt iubirea și natura.
Poezia reface idilic un moment de intimitate din trecut, punctat în tonuri întunecate de
regretul pentru iubita dispărută. Lor li se adaugă tema timpului, textul devenind o
meditație cu rezonanțe grave asupra fragilității și efemerității umane. Aflat sub
scurgerea timpului, omul nu se mai poate întoarce la clipa de împlinire de odinioară care
i-ar fi putut aduce fericirea, de unde concluzia amară din ultima strofă.
Poezia este construită pe două planuri distincte, inegale ca întindere: al femeii și
al bărbatului.
Planul feminității cuprinde strofele 1-3 și 5-12 și este conceput sub forma unui
monolog adresat.
Inițial, tonul este de reproș, ceea ce exprimă intuiția feminină care simte pericolul
înstrăinării bărbatului. Figura masculină are tendința de a se pierde în preocupări
abstracte. Ea îl avertizează asupra capcanei în care ar putea să cadă, confundând căile
fericirii: „Iar te-ai cufundat în stele / Și în nori și-n ceruri nalte? / De nu m-ai uita încalte, /
Sufletul vieții mele.”
Următoarea parte a monologului o constituie provocarea inocentă, un act de
seducție. Fata adresează bărbatului chemarea la împlinirea iubirii în spațiul terestru, într-
un loc autohtonizat, specific românesc: „Hai în codrul cu verdeață, / În prăpastia
măreață. /”. Astfel sunt prezente și motivele specific eminesciene: luminișul, codrul
verde, izvoare personificate care plâng în vale, trestii înalte, soare și lună.
 Iubita apare caldă, familiară, grațioasă, senzuală și ademenitoare, încercând să
reducă la prezentul și limitele ei tentațiile către infinit ale bărbatului (Dumitru Popovici).
Ea îl ademenește spre o dragoste neprefăcută și totală. Idila recompune imaginea
cuplului primordial în grădina raiului.
Planul bărbatului, foarte redus (strofele 4, 13, 14) are dublu rol: fixează idila în
interiorul unei amintiri și conferă poeziei caracterul de meditație.
Meditația bărbatului din strofa a patra prezintă reacția îndrăgostitului la
chemările fetei. Deși recunoaște adevărul din vorbele ei, se detașează cu o anumită ironie:
„Ah! Ea spuse adevărul; / Eu am râs, n-am zis nimica.”.
El apare în ipostaza contemplativului detașat de realitate, care aspiră să atingă
absolutul în planul cunoașterii.
Domeniul cunoașterii e evidențiat prin intermediul unor metafore-simbol:
geneză („întunecata mare”), univers de cultură („câmpiile asire”) și creație („piramidele-
învechite”).
Ultima secvență poetică reprezintă meditația bărbatului asupra iubirii trecute,
proiectată în amintire: „Și te-ai dus, dulce minune, / Și-a murit iubirea noastră - / Floare-
albastră! floare-albastră!... / Totuși este trist în lume!”.
Sfârșitul visului de iubire devine o certitudine iar verbele la perfect compus susțin
tonul de elegie al poemului.
Contrastul dintre vis și realitate, dar și regretul despărțitii este sugerat de
repetiția din penultimul vers: „Floare-albastră ! floare-albastră!”. Adverbul „totuși”
marchează, melancolic, pierderea iluziilor despre frumusețea efemeră (trecătoare) a
iubirii.
Expresivitatea textului are surse numeroase în plan morfologic, lexical, stilistic,
fonetic și prozodic. La nivel morfologic, verbele la prezentul etern redau lumea ideilor
sau veșnicia naturii: „urcă”, „stă”, verbele la viitor și conjunctiv din monologul fetei
proiectează iubirea în spațiul dorinței, al visului iar verbele la perfectul compus indică
distanțarea temporală: „te-ai dus”„a murit.” La nivel lexical, vorbirea populară, adresările
directe, diminutivele conturează spațiul intimității iubirii : „sufletul vieții mele”, „iubite”,
„nu căta”, „încalte”.
În plan stilistic, remarcăm numeroase figuri de stil și imagini artistice:
epitetul „prăpastia măreață”, „trestia cea lină”, personificarea „izvoare plâng în
vale”, comparația „Roșie ca mărul”, inversiunea „albastra-mi, dulce floare”,
metafora „râuri în soare”, repetiția „Floare-albastră, floare-albastră”.
Muzicalitatea melancolică a poemului este susținută de elementele de
prozodie: rima îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura versurilor de 7–8 silabe.
În concluzie, poezia „Floare albastră” se încadrează în curentul
romantismului prin temă (iubire și natură), amestecul speciilor, motive tipic
romantice și anticipează contradicția de mai târziu, din „Luceafărul”, dintre
nemurirea geniului și efemeritatea iubirii.