Comentariu pentru “Floare albastra” de Mihai Eminescu

sinteza din surse publice

Poemul Floare albastră reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de

tinereţe, purtând în germene marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în
Luceafărul. Eminescu preia si dezvolta intr-o maniera proprie un motiv din literatura
romantica universala, prezent si la autorul german Novalis sau italianul Leopardi.
Poezia este construită pe două planuri distincte, inegale ca întindere și cu pondere
inversată în accentuarea ideii de bază: un plan este al femeii, celălalt al bărbatului.
Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin iubire. Bărbatul este un
contemplativ, sedus de dulceața jocului inocent, dar încrâncenat să atingă absolutul,
preocupat, într-un ceas când putea să cunoasca fericirea, de altceva, mai înalt și mai
întelept, după cum reiese din îngăduința sa față de prea plinul pasional al fetei: „Eu am
râs, n-am zis nimica”. Diferenta feminin-masculin devine simbol pentru două tipuri de
cunoaştere: în primele trei strofe cunoaşterea filosofică absolută, iar în partea a doua
(5-13) cunoaşterea terestră prin intermediul dragostei. Cele două părţi ale poeziei sunt
legate de o strofă, cea de a patra, care conţine reflecţiile poetului şi conţine în ea
începutul ideii din ultima strofă. Poezia este alcatuită sub formă de monolog întrerupt
de dialog. În primele trei strofe poetul conturează domeniul cunoaşterii filosofice. De
la elementele genezei "întunecata mare" pîna la un întreg unvers de cultură
reprezentat de "cîmpiile Asire", "piramidele învechite". În aceste trei strofe iubita de
fapt aduce un reproş iubitului care ni se sugerază că sa izolat în universul fericit dar
strîmt al lumii pamînteşti.
A doua secvenţă poetică (strofa a patra) constituie meditaţia bărbatului asupra
sensului profund ai unei iubiri rememorate. Adjectivul devenit substantiv diminutivat
"mititica" sugerează pe de o parte dragostea faţă de fiinţa iubită dar şi distanţa enormă
între gîndurile şi preocupările înalte ale poetului, în comparaţie cu lumea terestră. La
reproşul iubitei, poetul răspunde cu o tăcere, care deschide drum meditaţiei din ultima
strofă, mai ales din versul: "Totuşi este trist în lume".
A treia secvenţă poetică conţine strofele V-XII. Monologul fetei continuă cu o chemare
la iubire în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu verdeaţă,.!. Refacerea cuplului
Adam si Eva (iubirea paradisiacă) necesită un spaţiu protector, paradis terestru şi un
timp sacru. Provocarea pe care o lansează (strofele 5-12) izvorăște dintr-o nevoie
demonstrativă, pare o lecție de inițiere într-un segment al existenței pe care bărbatul
îl minimalizează. De aceea, proiectul ei erotic este de o mare fascinație, poartă în el
toate atuurile tentației: natura este paradisiacă, iubita este frumoasă și „nebună”,
adică disprețuitoare de convenții, dragostea este neprefacută și totală, mută și
inocentă. Eminescu recompune idila imaginată de fată după modelul biblic al perechii
unice în grădina raiului. Cadrul natural este însă autohtonizat: e „gura raiului” din
cântecul popular, cu luminișuri, cu stânci gata să se prăvale în prăpastie, cu izvoare care
plâng, cu trestii înalte și foi de mure, cu soare și lună. Autohtonizat este și limbajul
copilei, care se alintă în spiritul oralității țărănești: ”de ce m-ai uitat încalte”, „voi
cerca”, „mi-oi desface”, „cine treabă are”. „Povestea” fetei reprezintă în fapt o
alternativă existențială împotriva durerii de a fi, de care suferă barbatul eminescian:
acceptarea instinctualității aduce fericirea de a fi. Dulcea copilă apare astfel într-o altă
ipostază, mult mai profundă, devine simbol al unei speranțe la care omul n-a renunțat
niciodată. Ea descoperise pe căi mai simple și mai directe, un adevăr fundamental, pe
care bărbatul se încăpățânează să-l ignore: „Ah! Ea spuse adevarul” , „Eu am râs, n-am
zis nimica”.
Ultima secvenţă poetică (strofele XIII-XV) este a doua intervenţie a vocii lirice din strofa
a patra, continuare a meditaţiei bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o
proiectează acum în ideal şi arnintire. Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărţirea,
iar în planul subiectiv, se accentuează lirismul. Verbele la timpul trecut („stăm", „te-ai
dus", „a murit) susţin decalajul temporal şi tonalitatea elegiacă. Contrastul dintre vis şi
realitate, ca şi incompatibilitatea dintre cele două lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire
pentru ca apoi să se reaşeze în limitele lor sunt sugerate de versul final, de o dulce
tristeţe: „Totuşi este trist în lume!”. Percepţia principiului masculin asupra femeii
înregistrează mai multe trepte ale cunoaşterii erotice, sugerate prin modificarea
apelativelor/ a calificărilor acesteia, de la „mititica" (iubirea ca joc), la „Ce frumoasă, ce
nebună/ E albastra-mi, dulce floare!" (asumarea iubirii-pasiune), la „dulce minune"
(iubirea ca mister al vieţii) şi până la chemarea nostalgică din final „Floare-albastră!
floare-albastră!..." (idealul de iubire). Trecerea de la concret la abstract se realizează
stilistic prin trecerea de la epitet la metaforă şi apoi la simbol. în timp ce principiul
feminin, aflat în consonanţă cu natura personificată, are ca atribute graţia rustică şi
mişcarea, principiul masculin este contemplativ („Eu am râs, n-am zis nimica"; „Ca un
stâlp eu stăm în lună?) şi meditativ („Totuşi este trist în lume!").
Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de
asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi elegie.
Tema: Poezia romantica “Floare albastra” face parte din tema iubirii si a naturii, dar
spre dosebire de alte poezii erotice aceasta creatie cuprinde si idei filozofice. Tema
romantica reflecta aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune, care nu se
poate implini.
Ideea poetica exprima tristetea si nefericirea omului de geniu pentru neputinta de a
atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea implinirii cuplului erotic.
Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme “floare”, reprezentand efemeritatea,
delicatetea si “albastru” sugerand infinitul cosmic dar si aspiratia spre adevaruri
absolute. Titlul este o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte
literaturi. In literatura germana, in lirica lui Novalis “floarea albastra” se
metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. In literatura
italiana, in poezia lui Leopardi, motivul “florii albastre” sugereaza puritatea iubirii si
candoarea iubitei.
Din punctul de vedere al nivelurilor textului poetic, se pot grupa o serie de
particularităţi, a căror simplă inventariere nu poate însă revela farmecul lirismului
eminescian.
Nivelul prozodic şi fonetic
- măsura de 8 silabe, rima îmbrăţişată, ritmul trohaic - sugerează starea idealistă,
juvenilă;
- inovaţiile la nivelul rimei (cuvinte rare: „gândiri -„asire"; părţi de vorbire diferite:
„dispare" - „floare",
„noastră" - „albastră");
- „armonia imitativă" - concordanţa între sonoritatea expresiei şi ideea exprimată;
- consoanele ş, s, t (în ultima strofă) sugerează tristeţea, iar m, n în rima, nostalgia.

Nivelul lexico-semantic
- cuvinte din câmpul semantic al cosmicului: „stele", „nori”, „ceruri nalte", „râuri de
soare", „depărtare";
- cuvinte din câmpul semantic al spaţiului terestru: „codru", „izvoare", „vale",
„pădure", „baltă", „trestie",
,jbi de mure", „românită", „bolti de frunze", „sat, „al porţii prag";
- schimbarea valorii gramaticale: „dulce" (adjectiv şi adverb);
- termeni şi forme populare: „încalţe", „nu căta", „vom şedea", „oi desface", „nime";
limbajul familiar
accentuează intimitatea.
Nivelul morfologic
- pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, ca mărci ale subiectivităţii (lirismul de măşti);
- dativul posesiv („albastra”-mf);
- verbele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau veşnicia naturii
(descrierea);
- verbele la viitor proiectează aspiraţia spre iubire în reverie (monologul fetei);
- verbele la trecut redau detaşarea reflecţiei şi distanţarea temporală (meditaţia
bărbatului).
Nivelul stilistic
Limbajul poetic din prima etapă de creaţie stă sub semnul „podoabelor retorice". Stilul
poeziei erotice este
mai colorat, mai image decât ulterior:
- epitetul: „prăpastia măreaţă", „trestia cea lină";
- personificarea: „izvoare plâng în vale";
- comparaţia: „roşie ca mărul”, „sărutări... dulci ca florile ascunse";
- inversiuni: „de-aur părul”, „albastra-mi, dulce floare";
- metafora: „răuri în soare", „dulce floare";
- simbolul: „floare albastră, „ceruri nalte", „întunecata mare";
- repetiţia: „Floare-albastră! floare-albastră!...".
CONCLUZIE
În „Floare albastră”, Eminescu evocă amintirea unui proiect erotic eșuat, dar eșuat din
cauza confuziei bărbatului asupra căilor omului de a fi fericit. Orgolios, acesta nu vrea
să se lase amăgit de instincte și aspire spre cunoaștere, spre căutarea Absolutului.
Copila nevinovată care-l avertizează: Nu căta în departare/Fericirea ta, iubite!,
îmbiindu-l spre jocul voluptuos al idilei, are intuiția adevărului, pe care poetul îl
descoperă după epuizarea, prin experiență, a celorlalte căi. Dar, aflat sub scurgerea
timpului (aici începe tema fundamentală a poeziei), omul nu se mai poate întoarce și
clipa consonanței sufletești, care i-ar fi putut aduce fericirea, rămâne în veci pierdută:
„Și te-ai dus, dulce minune/ Și-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră! Floare-
albastră/ Totuși este trist în lume”.