FLOARE ALBASTRǍ

de Mihai Eminescu

Considerat ultimul mare romantic european, Mihai Eminescu ilustrează, ȋn opera sa, toate trăsăturile
acestui curent apărut la ȋnceputul secolului al XIX-lea: expansiunea eului, redescoperirea şi valorificarea
folclorului, interesul pentru mituri şi simboluri, cultivarea stărilor onirice, preferința pentru teme şi motive
precum condiția geniului, marile geneze şi prăbuşiri cosmice, noaptea, luna etc
Publicată în 1873 în Convorbiri literare, poezia Floare albastră este, prin temă, motive, atitudine
poetică şi ȋmbinarea elementelor caracterisitice mai multor specii (meditație, eglogă şi elegie), ilustrativă pentru
viziunea romantică eminesciană.
Titlul trimite spre unul dintre motivele operei eminesciene, prezent şi la alţi romantici europeni
(Leopardi, Novalis). [În romanul Heinrich von Ofterdingen al lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează şi
ia chipul iubitei, tulburându-i eroului, pentru totdeauna, inima. E simbolul infinitului şi al absolutului, o floare
al cărei parfum umple toată lumea şi care poate fi regăsit în fiinţa iubită. Pentru acela care a sorbit măcar o clipă
mireasma îmbătătoare a florii albastre nu mai există ceas de linişte în viaţa aceasta.]
[Motivul apare la Eminescu în mai multe opere, fără a se putea însă stabili filiaţii directe cu Novalis. De
exemplu, în Călin (file din poveste) e folosit iniţial cu funcţie ornantă (Flori albastre tremur ude în văzduhul
tămâiet…), pentru ca apoi să apară ca atribut magic al fetei ( Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte
poartă…). Caracterul simbolic şi magic al florii albastre apare şi în descrierea zânelor ursitoare din Miron şi
frumoasa fără corp. În alte opere mai târzii, când iubita a decăzut grav şi ireversibil, îi sunt retrase atributele
unicităţii, iar florile sunt ofilite ( Nu floarea vestejită din părul tău bălai / Căci singura mea rugă-i uitării să mă
dai… - Despărţire).]
Cum poezia aparține perioadei de tinerețe, cȃnd poetul încă mai crede în iubire, femeia, prin care se
împlineşte visul de refacere a cuplului primordial, dobândeşte virtuţi magice. Metaforic, ea devine o floare
albastră, fiind păstrătoarea dorinţelor dezvăluite cu vrajă. Aşadar, titlul anticipează unul dintre motivele
centrale ale textului, cu ajutorul căruia se realizează cele două teme majore: iubirea şi natura.
La romantici, ele se ȋntrepătrund, natura vibrȃnd ȋn consonanță cu stările sufleteşti ale eului liric. Poezia
reface idilic un moment de intimitate din trecut, punctat în tonuri întunecate de regretul pentru iubita dispărută.
Lor li se adaugă tema timpului, textul devenind o meditaţie cu rezonanţe grave asupra fragilităţii şi efemerităţii
umane. Aflat sub scurgerea tiompului, omul nu se mai poate întoarce la clipa de împlinire de odinioară, care i-ar
fi putut aduce fericirea, de unde concluzia amară din ultima strofă.
Compozițional, poezia este construită pe două planuri distincte, inegale ca întindere: al femeii şi al
bărbatului.
Planul feminităţii cuprinde strofele 1-3 şi 5-12 şi este conceput sub forma unui monolog adresat. Iniţial,
tonul este de reproş, expresie a intuiţiei feminine care simte, în preocupările abstracte ale bărbatului, pericolul
înstrăinării. Ea îl avertizează asupra capcanei în care ar putea să cadă, confundând căile fericirii: Iar te-ai
cufundat în stele / şi în nori şi-n ceruri nalte? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieţii mele.// Piramidele-
nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare- / Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite.
Următoarea parte a monologului o constituie provocarea inocentă, act de seducţie şi lecţie de iniţiere
într-un segment al existenţei pe care bărbatul îl minimalizează.
Iubita apare caldă, familiară, graţioasă, senzuală şi ademenitoare, încercând să reducă la prezentul şi
limitele ei tentaţiile către infinit ale bărbatului. (D. Popovici). Proiectul ei erotic este de o mare fascinaţie,
poartă în el o adâncă ispită. În mijlocul unei naturi paradiziace, frumoasă şi nebună, adică dispreţuitoare de
convenţii, ea îl ademeneşte spre o dragoste neprefăcută şi totală. Idila recompune, ȋn manieră romantică,
imaginea cuplului primordial în grădina raiului. Cadrul fizic este însă autohtonizat, românesc, realizat printr-o
serie de motive specific eminesciene: luminişul în mijlocul codrului verde, stânci şi prăpăstii, izvoare
personificate care plâng în vale, trestii înalte, soare şi lună. E un spaţiu agrest, măreţ şi totodată intim şi
ocrotitor: Hai în codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia
măreaţă. // Acolo-n ochi de pădure, / Lăngă balta cea senină / Şi sub trestia cea lină / Vom şedea în foi de
mure.
Vicleană şi ademenitoare, femeia îi promite o lume de bucurii şi de farmec în împlinirea dragostei.
Limbajul ei, autohtonizat în spiritul oralităţii ţărăneşti, este unul intim, popular. Fata se alintă şi imaginează un
scenariu prezent şi în alte idile eminesciene, cu verigi stereotipe: chemarea în codru, formarea perechii, jocurile
inocente ale iubirii, uitarea de sine şi despărţirea.
Planul bărbatului, foarte redus (strofele 4, 13, 14) are dublu rol: fixează povestea în interiorul unei
amintiri şi conferă poeziei caracterul de meditaţie.
Eul liric (prezent în aceste strofe prin forme verbale şi pronominale de persoana I singular) evocă idila
din trecut (dovadă formele de perfect compus) şi delimitează planurile.
Deja în prima parte a monologului fetei bărbatul apăruse în ipostaza contemplativului abstras din
contingent care aspiră să atingă absolutul în planul cunoaşterii. Câteve elemente sugerează acest domeniu de
înalte abstracţiuni, de la geneză (întunecata mare), până la un întreg univers de cultură (câmpiile asire) şi
creaţie (piramidele-nvechite). Bărbatul meditativ, pierdut în orizonturile îndepărtate şi izolat în epoci de mult
apuse e opusul femeii, fiinţă telurică, vitală. De fapt, se confruntă prin cei doi simbolurile morţii şi simbolurile
vieţii (Eugen Todoran), fiecare cu puterea de adevăr pe care o reprezintă. E un dialog al eternului cu efemerul
care va culmina în Luceafărul, unde geniului nemuritor şi rece i se opune fiinţa mărginită, captivă în propria-i
lume a materialităţii trecătoare.
De altfel, ȋntreaga poezie se structurează ȋn jurul unei serii de opoziții (eternitate –efemeritate, moarte –
viață, masculin – feminin, abstract – concret, vis – realitate, atunci – acum), antiteza fiind un procedeu specific
romantismului.
Bărbatul ignoră adevărul descoperit de iubită pe căi mai directe şi mai simple, tăcerea lui semnifică
interiorizarea, iar râsul-o acceptare temporară a chemării: Astfel zise mititica, / Dulce netezindu-mi părul / Ah!
Ea spuse adevărul; / Eu am râs, n-am zis nimica.
Se deschide astfel drum meditaţiei din ultima strofă. Concluzia este raportată la întreaga existenţă a eului
liric. Deşi a răspuns chemării terestre, tentat de frumuseţea trecătoare, nu a putut păstra clipa de împlinire. O
dată cu uimirea apare şi regretul că, în timpul care trece, chemarea femeii a fost şi ea un moment trecător: Şi te-
ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră- / Floare-albastră! floare-albastră !... / Totuşi este trist în
lume. Repetiţia Floare-albastră! floare-albastră! subliniază tonul de regret şi intensitatea trăirii generată de
contrastul dintre iluzie şi realitate. Adverbul totuşi accentuează ideea că absolutul, perfecţiunea nu pot fi
instaurate durabil atâta vreme cât dragostea însăşi stă sub umbra morţii.
[Cealaltă formă preferată de unii editori (totul) ar situa concluzia sub semnul pesimismului amar, al
negaţiei universale absolute. În schimb, totuşi – pentru care a optat poetul – implică prezentul dincolo de iluzie,
comunică un vag şi fermecător sentiment de părere de rău, e plin de ecouri metafizice.]
Din punct de vedere stilistic, poezia surprinde, ca şi celelalte idile, prin prospeţimea şi naturaleţea
limbajului. E dovedită încă o dată măiestria în valorificarea rafinată a lexicului popular, a vorbirii ţărăneşti şi a
fonetismelor moldoveneşti.
 Astfel, cadrul limitat al idilei, aparţinând unei geografii rurale, semimontane, e realizat prin substantive
aparţinând lexicului fundamental, de o mare concreteţe accentuată uneori tot prin determinări substantivale
(codrul cu verdeaţă; izvoare; stâncă; ochi de pădure etc.). Apar şi epitete ornante pentru a picta o natură
bogată, paradiziacă (bolta cea senină; trestia cea lină) ori personificări (izvoare plâng).
În antiteză cu acest eden autohtonizat apare cadrul străin, abstract, incompatibil cu jocul iubirii, în care e
pierdut bărbatul (stele; nori; ceruri nalte; râuri din soare; câmpiile asire; întunecata mare; piramidele-
nvechite).
De reţinut sunt şi mijloacele verbale care sugerează starea de graţie a fetei, psihologia ei agresivă şi
inocentă. Volubilitatea ei seducătoare se înfăţişează sub haina oralităţii populare cu unele accente regionale:
încalte, în zădar, nu căta, vom şedea, mi-i spune, voi cerca; nime n-a s-o ştie, cui ce-i pasă etc.
Folosirea viitorului (vom şedea; voi fi roşie etc.) reînvie ideea neîmplinirii sau a amânării dragostei,
sentiment prezent şi în Sara pe deal ori Dorinţa.
Chipul iubitei, fără a fi individualizat, impresionează prin frumuseţe, gingăşie, senzualitate. Sunt
folosite, în acest scop, o comparaţie ( voi fi roşie ca mărul), epitete cuprinse în versuri exclamative care exprimă
exuberanţa sentimentului, specifică liricii de tinereţe ( Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare! ).
Cuvântul dulce, folosit ca adverb sau adjectiv cu valoare de epitet se repetă de patru ori: dulce
netezindu-mi părul; sărutări…dulci; dulce floare; dulce minune. În primul caz, adverbul apropie iubita prin
gest, apoi, adjectivul pus în relaţie cu o comparaţie (dulci… ca florile ascunse) purifică senzaţia, implică taina
sărutului. În penultima strofă e aşezat într-o construcţie exclamativă cu valoare de superlativ (Ce frumoasă, ce
nebună / E albastra-mi dulce floare!). În ultima ipostază, asociat verbului te-ai dus, subliniază nostalgia.
Ritmul este trohaic, în spiritul prozodiei populare, ceea ce înseamnă că accentele produc un ritm
coborâtor, de alintare, dar şi de tânguire. Versurile sunt scurte şi cu măsură uniformă. Aproape toate au 8 silaba,
cu câteva excepţii când au 7 silabe ( versurile 1 şi 4 din strofele 7, 10, 12). Rima, cu rare asonanţe ( căldură –
gura, frunze – ascunse) este îmbrăţişată şi alungită prin aliteraţie, de unde muzicalitatea versurilor.
Ȋn concluzie, Floare albastră este o dezvoltare, ȋntr-o viziune poetică originală, a unui motiv romantic
de circulație europeană, o capodoperă ce conține, ȋn germene, marile teme şi idei devoltate mai tȃrziu ȋn alte
creații.