”Floare albastră” (eseu structurat)

R1 : Integrarea textului într-o epocă/într-un curent literar/într-o grupare tematică pe

baza a două trăsături esențiale identificate în text

Mihai Eminescu este personalitatea reprezentativă/emblematică a epocii marilor clasici

(apox. 1860-1885), poetul nostru național și ultimul mare romantic european. Poezia "Floare
albastră" (1873) aparține celei de a doua etape de creatie, a maturității artistice, și se integrează
liricii idilice introspective1, alături de texte precum ”Sara pe deal”, ”Dorința”, ”Lacul”, ”Crăiasa din
povești”. Opera se încadreaza esteticii romantice atât prin amestecul speciilor sau prin temele și
motivele specifice, cât și prin alte trăsături precum: evadarea din realitate/cotidian prin reverie,
viziunea antitetică (partenerii cuplului fiind incompatibili prin căile de căutare a fericirii), idealizarea
și aspirația spre absolut în cunoaștere și în iubire, sentimentul dramatic al neîmplinirii.

R2: Prezentarea temei + cometarea a două secvențe/imagini care ilustrează tema

Impletirea temei iubirii cu cea a naturii comunică faptul că, în viziunea poetului romantic,
iubirea este una din căile esențiale pentru a pătrunde în tainele/armonia universal-cosmice/ă. La
un alt nivel, tema poate fi cunoașterea și condiția ființei superioare incompatibile cu erosul,
textul rezonând cu Luceafărul. 
O primă imagine artistică de mare forță sugestivă – ”Stânca stă să se prăvale / În prăpastia
măreaţă” – schițează dimensiunea grandioasă a cadrului natural care, simbolic, susține ideea de
profunzime, dar nu și pe cea de stabilitate. Astfel, deși pare că descrie un detaliu din cadrul idilei,
imaginea poetică anunță un echilibru instabil/precar în relația de cuplu. Astfel, stânca ce ”stă să se
prăvale” poate anticipa desprinderea din liniștea contemplativă și prăbușirea sufletelor în prăpastia
fără fund a regretelor neputinței împlinirii depline prin eros.
Pe de altă parte, iubirea împărtășită este poate cel mai suav exprimată în imaginile ușor
repetitive: ”De mi-i da o sărutare, / Nime-n lume n-a s-o știe”, respectiv: ”Ne-om da sărutări pe
cale,/ Dulci ca florile ascunse”. Ambele sunt promisiuni ale discreției, ale nevoii de confirmare și
reconfirmare a sentimentelor împărtăşite. Comparația cu elementul vegetal are darul de a susține
ideea de candoare/nevinovăţie a iubirii tainice, profunde, dar poate și ideea de fragilitate.

R3: Prezentarea a două elementele de construcție sau/și de limbaj, la alegere, din

următoarea serie: titlu, motiv central, incipit, eu liric, figuri semantice, imaginar poetic,
elemente de repetiție și de opoziție, final, limbaj poetic, elemente de versificație etc.

Caracterul inseparabil al celor două teme este anunșat încă din titlu. Acesta preia un motiv
literar romantic de larga circulatie europeana (la Novalis, Leopardi etc.), însă tratat profund
original. Semnificațiile sale se desprind abia in finalul poeziei, când structura flloare albastra e un
alint/o adresare catre femeia iubită : ”Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!”. Insa
lamentatia 2din ultima strofa (Ş-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră!) pare o
invocatie nu doar a iubitei pierdute, ci a unei entități mai abstracte, ca un spirit protector al celor
nemângâiați dupa despărtire. In acest mod, structura devine motivul central/laitmotivul textului si
poate fi percepută ca metafora pentru unicitatea fiintei-pereche sau a sentimentului
inaltator/revelator. Dar poate fi văzută și ca oximoron pentru semnificatiile celor două realități:
fragilitatea si efemeritatea condiției umane (floare) și infinitul/absolutul intangibil, eternitatea spre
care omul superior aspiră perpetuu (albastru).
     Incipitul este o adresare directă, o interogație retorică ce imprimă textului caracter de
monolog adresat. Caracterul lui ex abrupto indică/susține tonul brusc al unui reproș adresat de
iubită partenerului ei care se adâncește în preocupările lui meditative/intelectuale abandonând-o
pe ea în singurătate: Iar te-ai scufundat în stele / Și în nori, și-n ceruri nalte ? Mustrarea ei are
drept cauză frecvența acestui obicei (accentuată prin adv. iar) care trădează un mod de viață
1
idilic = poezie de dragoste + introspectiv = de privire în interiorul sinelui, de analiză interioară
2
lamentație – tonul de jale, de plâns
preferat. Teama fetei este de nu se înstrăina de ea (”De nu m-ai uita încalte”), căci, pentru ea,
zona în care iubitul se refugiază e una a departelui, deci un domeniu inaccesibil/nefamiliar ei.
Avertismentul din finalul acestui reproș (Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite) semnalează că
cel preocupat prea des de noțiuni abstracte ale cugetului/minții riscă să confunde/uite căile spre
fericirea umană/pământeană, mult mai simple și mai accesibile, să se îndepărteze de trăirea în
imediat. Partenera de cuplu îi semnalează astfel că ea e mai aproape decât lumile la care el
visează și e dispusă/ disponibilă să-l inițieze cu tandrețe. Numindu-l prin metafora Sufletul vieții
mele, fata își exprimă dragostea profundă și sinceră pe care i-o poartă, vâzând în el ființa
indispensabilă fericirii ei/sensul adânc al existenței sale. Limbajul cu arome populare (impregnat
de mărci ale oralității: de nu m-ai uita încalte, nu căta) susține tonul familiar al adresării, dar și
candoarea ființei simple, blândețea fetei a cărei îngăduință îndelungată se umple de neliniștea
neîmplinirii.  
     Metaforele, figuri semantice privileagiate în creația eminesciană, realizează în primele strofe
reprezentări simbolice ale preocupărilor intelectuale ale bărbatului (ale ținuturilor minții): râuri
în soare (simbol al cunoașterii absolute), câmpiile asire, întunecata mare, piramidele-nvechite.
Prinse într-o enumerație (alături de primele trei simboluri ale setei de ideal din primele două
versuri: stele, nori, ceruri nalte3), sugerează domenii diferite de cunoaștere a ființei de geniu,
cuprinderea infinită a cunoștințelor sale. Grupate câte două, aceste metafore pot evidenția
interesul bărbatului pentru istoria și civilizațiile apuse (cea asiro-babiloniană și cea egipteană),
pentru astronimie și cosmogonie (=nașterea universului): întunecata mare, râuri în soare.
Caracterul grav, solemn pe care aceste metafore îl dau limbajului poetic susține respectul fetei
pentru preocupările partenerului însetat de cunoaștere, chiar dacă acestea îl
înstrăinează/îndepărtează de ea.
 
Imaginarul poetic eminescian are câteva constante, atât în ceea ce privește relația dintre
parteneri, cât și cadrul care servește drept fundal simbolic. În ceea ce privește planul uman, al
gesturilor și portretelor partenerilor, imaginarul poetic se definește prin expresii ale intensității
trăirilor, ale aspirației spre o iubire ideală. Eul liric (ilustrând condiția omului superior), a cărui voce
se manifestă prima oară în strofa a patra, apare într-o dublă ipostază. Mai întâi, eul din trecut (care
tocmai a primise reproșul fetei) care o privește cu superioritate pe ființa iubită, neștiutoare,
numind-o mititica. Atitudinea lui – ”Eu am râs, n-am zis nimica” – poate sugera că este
neîncrezător/sceptic că există o altă cale de a atinge împlinirea/fericirea decât cea prin cunoaștere
de tip rațional sau, dimpotrivă, poate reda stângăcia timidă a celui care nu știe cum să răspundă
unui reproș din dragoste. Interjecția din versul Ah! ea spuse adevărul evidențiază ipostaza din
prezent a eului masculin care, după ce parcurge (va fi parcurs) experiența descoperirii iubirii,
înțelege profunzimea vorbelor fetei. Inversiunea epitetului ”Dulce netezindu-mi părul” semnalează
tandrețea fetei, dar și încercarea parcă de a-i liniști gândurile, de a-i domoli setea de cunoaștere,
ca reflex al dorinței ei de a-i trezi interesul pentru un alt tip de cunoaștere: empirică/prin simțuri.
Cel de al doilea monolog al fetei e o chemare la a descoperi magia iubirii, e o inițiere la care
fata – exponentă a trăirii în imediat – îl supune pe bărbatul ales, oferind toate ispitele care să-l
poată desprinde din lumea meditației filosofice pentru a o urma: o natură edenică, tainică,
primitoare și complice, o parteneră seducătoare fără a fi frivolă, exuberantă/disprețuitoare de
convenții și prejudecăți, dar devotată unei iubiri tainice (Grija noastră n-aib-o nime / Cui ce-i pasă
că-mi ești drag?), o comunicare deplină (Ne-om da sărutări pe cale // Vom vorbi-n întunecime). În
ritualul imaginat de fată, mijlocele artistice sunt rare cu excepția inversiunilor multiple care exprimă
emoțiile, farmecul. Limbajul ei rămâne familiar, impregnat de mărci ale oralității folclorice, aspect
ce susține nu atât condiția fetei, cât caracterul intim al adesării, sinceritatea trăirilor și
spontaneitatea gesturilor.
În viziunea fetei, masculinul stă sub semnul seducției, al cuceririi prin magia cuvântului
(Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă) și al inițiativei (De mi-i da o sărutare). Ca
în toate idilele, femeia e idealizată. Autoportretul e realizat cromatic prin apelul la comparație
(”roșie ca mărul”) și epitet metaforic: ”de-aur părul”. Imaginea fetei stă sub semnul candorii
ispititoare și al spontaneității jucăușe (ludic-provocatoare): ”Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de

3
4 + 3 = 7, cifră a inițierii depline, a totalității/perfecțiunii/desăvârșirii. Transcrie din dicționarele de
simboluri semnificațiile celor trei cifre : 3,4 și 7.
mă iubeşti.” Ea întruchipează emoția, dar și ispita (Voi fi roşie ca mărul), disponibilitatea afectivă
fără rezerve (Mi-oi desface de-aur părul, / Să-ţi astup cu dânsul gura) și discreția (Nime-n lume n-a
s-o ştie). Gesturile partenerilor indică intimitatea, împărtășirea erosului și sunt redate stilistic prin
paralelism sintactic: ”Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât”.
  Refacerea cuplului adamic (iubirea paradisiacă) necesită un spațiu protector, veritabil paradis
terestru. Referitor la planul naturii, imaginarul poetic eminescian are caracteristic, nu doar în idile,
prezența tripticului vegetal-acvatic-cosmic. Simboluri ale purității primordiale, ale permanenței
și regenerării continue (codrul, izvoarele), dar și ale trecerii timpului (soarele/luna), ele alcătuiesc
fundalul idealizat/sacralizant al idilei, având darul să prelungească/amplifice în infinit trăirile
partenerilor de cuplu, efect obținut prin personificări. De exemplu, verbul din construcția izvoare
plâng în vale sugerează deopotrivă emoție, dorință copleșitoare sau presentimentul neîmplinirii.
(OBS: la romantici, natura devine un spațiu-stare/un etat d’ame/o cutie de rezonanță a trăirilor
umane). Toposul iubirii e unul al înaltului, semn al aspirațiilor spirituale, al distanței de lumea
profană (spre sat în vale), al intimității netulburate, al discreției. Revenirea la spațiul rural
echivalează cu momentul despărțirii amânate/nedorite: Și sosiți l-al porții prag / Vom vorbi-n
întunecime, dar inevitabile: Înc-o gură și dispare. Reacția eului masculin redată prin comparația
”ca un stâlp eu stau în lună” semnifică revelația, înmărmurirea sub puterea miracolului iubirii.

În concluzie, poezia evidențiază dilema permanentă a omului superior: poate exista o singură
cale spre fericire sau omul nu se poate simți complet decât alternând/îmbinând chemarea minții și
pe cea a sufletului ? Dar ce îl mai poate mângâia pe om, dacă perechea care-i putea oferi fericirea
se pierde din drumul lumii ? Toată această meditație filosofică pare închisă în versul rămas
neterminat : ”Totuși este trist în lume…”

-
 Ca o primă trăsătură romantică, lărgirea viziunii estetice se realizează prin îmbinarea speciilor si
genurilor literare. Textul este un poem erotic si filosofic totodata, intrucât iubirea e raportată la timp si la
efectele acestuia asupra ființei/condiției umane. Caracterul de eglogă (idilă dialogată) este predominant, insă
textul conține și note de meditație și chiar de elegie, date fiind constatările din final („Și te-ai dus, dulce
minune,/ Și-a murit iubirea noastră”). Toate speciile enumerate anterior aparțin liricului, la care se adauga,
ca trăsături ale aceluiași gen, prezența descrierii și a monologului liric, caracterul expresiv și, pe alocuri,
ambiguu al limbajului poetic. Însă aparența de fir narativ e o reminiscență a epicului, iar monologul adresat
si finalul dramatic sunt reminiscențe ale genului dramatic, astfel încât cititorul își poate imagina scenariul și
chiar decorul poveștii de dragoste grație sincretismului de genuri literare.
O altă trăsătură romantică este cultivarea sensibilității, a fanteziei creatoare. Neîmplinirea îl face pe
romantic să se refugieze în reverie (=visare) şi să se consoleze cu ea. Masculinul, obişnuit până la un
moment dat să se refugieze doar în visarea "câmpiilor asire" şi a "piramidelor învechite", e învățat de fată să
viseze şi la altceva, la frumusețea trăirii în iubire. Al doilea monolog al fetei proiectat în viitor, e o chemare
la descoperirea magiei iubirii, o inițiere la care fata îl supune pe bărbatul ales, oferindu-i toate ispitele: „Voi
fi roșie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul, /Să-ți astup cu dânsul gura.” (a se remarca subtile conotații
biblice). Intensitatea trăirilor este redată prin manifestări jucăușe și prin spontaneitatea ludic provocatoare a
gesturilor fetei. Consumată ca revelație sau neconsumată nicicând, scena izolării în codru alături de perechea
sa, va rămâne pentru cel însingurat ca o modalitate de a o retrăi în amintire, iar şi iar, cu toată gama de
sentimente posibile, nostalgie, aspirație, neputință a reînvierii trecutului pierdut. (Plusând cu o interpretare
îndrăzneață, am putea chiar crede că fata nici nu e o ființă în carne şi oase, ci proiecția imaginară a femeii
ideale, visate de un tânăr cugetător ca alternativă la tentațiile lui tenebroase de a se refugia doar în lumea
moartă a trecutului istoric sau mitologic. Reproşul, gesturile tandre şi chemarea ei pot fi doar expresia unei
voci interioare, produdul imaginației celui singur care visează să fie iubit. La asta ne face să ne gândim
rapiditatea cu care fata-miracol dispare din viața lui, lăsându-l neconsolat după ce i-a trezit simțurile pentru
iubire. Ambiguitatea textului e dovada că avem de a face cu o capodoperă.) // O altă trăsătură romantică este
cultivarea antitezei și a dezechilibrului compozițional al textului, pe baza celor două planuri inegale ca
întindere: al vocii feminine versus al vocii maculine. Textul cultivă deci lirismul obiectiv al rolurilor. Ca
dovadă, secvențele textului redau două monologuri ale fetei, prima secvență, de trei strofe – reproșul adresat
celui drag care o neglijează pentru cunoaștere – și a treia secvență lirică, de opt strofe: chemarea fetei
adresată eului liric pentru a o urma în lumea ”aproapelui”, accesibil ei, în codrul regenerator. Prin alternanță,
planul vocii masculine e mult mai concentrat: secvența a doua, formată din strofa a patra, redă comentariul
vocii masculine care pare a nu reacționa la mustrarea fetei (Ah, ea spuse adevărul. / Eu am râs, n-am zis
nimica”) și secvența finală, formată din ultimele două strofe, concentrează meditația dureroasă asupra
neîmplinirii4. În acest mod, textul pune în contrast trecutul și prezentul poveștii de dragoste, diferențele
dintre omul superior/de geniu (vocea masculină) și omul comun (vocea feminină).

4
Aceste strofe sunt separate intre ele de un sir de puncte de suspensie prin care se sugerează ruptura de
trecut, un salt temporal catre clipa retrairii dureroase a amintirii iubirii pierdute.