Floare albastră

Redactează un eseu de 600 – 900 de cuvinte în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume dintr-un text poetic
studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
1.− evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o orientare/perioadă literară,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
2.− prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre lume din textul poetic studiat;
3.− ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative pentru ilustrarea temei
şi a viziunii despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri
semantice/tropi, elemente de prozodie etc.);
!!!! OPȚTIONAL 4− susţinerea unei opinii despre modul în care tema şi viziunea despre lume se reflectă în textul
poetic studiat.

Introducere:. Autorul tulburătoarelor versuri ca să pot muri liniștit, pe mine/ mie redă-mă, M. Eminescu, este ultimul
mare poet romantic european, comparabil cu Pușkin, Lermontov, V. Hugo, Novalis. El influențează covârșitor evoluția
lirismului românesc și marchează trecerea de la convenția poetică tradițională, la cea modernă. L. Blaga, T. Arghezi, Ion Barbu, N.
Stănescu, M. Sorescu, M. Cărtărescu și alții se trag toți din Eminescu. Într-un frumos elogiu adus poetului, Trebuiau să poarte un
nume, M. Sorescu pune semnul egalității între tot ce este specific românesc și eminescianism. Dacă Eminescu n-a existat, dar au
existat o țară frumosă, în care luna-și avea cuibar rotit, niște oameni simpli, un tânăr cu ochi mari cât istoria noastră și care
trecea bătut de gânduri, niște tei și doi îndrăgostiți care știau să le troieneasca toată floarea într-un sărut atunci toate acestea
trebuiau să poarte un nume,/Un singur nume și li s-a spus simplu Eminescu.
Cuprins: 1. Apartenența lui Eminescu la romantism poate fi argumentată prin imaginarul poetic romantic,
incluzând spațiul oniric nocturn, deschiderea cosmică, cadrul natural și prin preferințele tematice - condiția omului de geniu,
creația, iubirea, cosmogonia, istoria și natura cu luna, stelele, codrul și izvoarele. De asemenea, prin utilizarea unor figuri
retorice romantice (antiteza, interogația și exclamația retorice), a simbolului, a mitului și a alegoriei și a unor categorii
estetice „caracteristice”- straniul, urâtul, grotescul, fantasticul. Nu în ultimul rând, prin sursele de inspirație- folclorul autohton,
cultura Antichității și filosofia romantică (Schopenhauer).
Poemul Floarea albastră este publicat în 1873, în Convorbiri literare, revista grupării Junimea, de la Iași, necunoscând
variante, un singur manuscris numără o strofă în plus. Ea este considerată prima capodoperă și embrion al creației de maturitate.
Idilă cu ton de elegie, este un germene al Luceafărului, prin structura sa filosofică. După cum am menționat, încadrarea în
ideologia romantică se face atât prin conținutul de idei, cât și prin formă. Pe de o parte, se propun alternative la realul imperfect,
„universuri compensatorii”, reprezentate de iubire și de natură, dar și de poezie, pe de altă parte, antiteza structurează poemul
(prin dialogul vocilor, prin alternarea trecut-prezent) și polarizează semnificațiile (iubirea și cunoașterea, suferința;
rațiunea/gândirea și instinctualitatea, ca atracții duale ireconciliabile/de neîmpăcat ale ființei, către absolut și către fericire). Ea este
asociată cu registrul metaforic și popular, cu exclamația și simbolul, toate specifice stilului romantic.
De asemenea, eul liric apare aici și în ipostaza omului de geniu, făptură daimonică, ce trăiește cu nostalgia
„paradisului pierdut”, reprezentare specifică, după Ioana Em. Petrescu, celei de a doua etape de creație, în care modelul
cosmologic este kantian, nu mai este platonician. Tema condiției omului de geniu este constantă la autorul Glossei. În romantism,
universul este conceput ca un sistem de armonii și corespondențe. După cum afirma William Blake, poți să vezi o lume într-un fir
de nisip și să cuprinzi infinitul în palmă. La Eminescu, acest lucru este confirmat de mintea atotcuprinzătoare a geniului, care
poate reface epoci apuse, ascultând glasul gândurilor și întorcând uriașa roat-a vremii ca în Memento mori. El are atribute
demiurgice și vizionare descrise în Scrisoarea I: Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă și Precum Atlas în vechime
sprijinea cerul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. De asemenea, este lucid, capabil să creeze lumi, dar
predispus la singurătate și la suferință, ca în acest poem sau ca în Luceafărul, și aspirând la dobândirea seninătății prin moarte, și
ea o formă de cunoaștere, ca în Odă (în metru antic).
2. Titlul anunță importanța motivului florii albastre, de a purta încărcătura de semnificații a operei romantice. Ca simbol prezent și
în alte texte- Călin(file din poveste), Sărmanul Dionis- el conotează: aspirația spre iubire, spre fericire, norocul, chemarea
irezistibilă a lumii fenomenale și a iubirii, spațiul infinit, suferința eternă surprinsă în figura ideală a iubitei. De asemenea, anunță
confruntarea dintre contingent și transcendent, dintre aproape și departe. Simbolul florii mistice- blaue Blume în romantismul
german- avea o largă circulație în epocă. El este, așadar, întâlnit la Novalis, Leopardi și alții, expresie cromatică a sentimentului
infinitului și obiect al tuturor viselor. Spre deosebire de aceștia, Eminescu nu asociază albastrul cu inspirația calmă, ci cu amara
luciditate.
Structural, poemul conține 13 strofe orgazinate pe principiul alternării imaginii cuplului cu figura solitară a geniului neconsolat.
Primele trei strofe, în ton de reproș, conturează imaginea unui el gânditor, detașat de lume, insensibil la manifestările ei obiective,
ale vitalității în formele ei perene. A patra strofă avertizează asupra scindării cuplului, cu efecte permanente și anunță meditația din
ultima strofă. Descrierea idilei acoperă cea mai amplă parte a poemului, opt strofe, și rescrie întreaga paradigmă paradiziacă a
poeziei eminesciene de dragoste. Penultima strofă, de tranziție, intensifică idealizarea iubitei, metaforic numite albastra-mi, dulce
floare, și ultima strofă exprimă direct regretul iubirii pierdute, într-un prezent etern al suferinței.
Încă din incipit, se anunță antiteza dintre el și ea, sufletește opuși, dar complementari, în sensul „atracției contrariilor”:
„ea”- reală, caldă, familiară, simbol al vitalității, „el”- rece, contemplativ, distanțat în orizonturile depărtate și în trecutul istoric.
Mustrarea iubitei conține și un avertisment: Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite! Acesta este dovada faptului că femeia este
aici simbol al inițierii, ea cunoaște sensul existenței și adevărul cunoașterii prin iubire. Ecoul este ulterior: Astfel zise
mititica,/Dulce netezindu-mi părul./Ah! ea spuse adevărul;/Eu am râs,/n-am zis nimica. Finalul reia încă o dată, prin vocea
iubitului, în contrapunct, înțelepciunea implacabilă a acestor vorbe erotic-jucăușe. Totuși, el stabilește raporturi de opoziție, odată
cu înstrăinarea spațială și temporală. Din perspectiva acestuia, eul poetic nostalgic pare a-și fi însușit lecția cunoașterii prin
suferință, iremediabil prea târziu: Şi te-ai dus, dulce minune,/Ş-a murit iubirea noastră -/Floare-albastră!
floare-albastră!.../Totuşi este trist în lume!

3. Prin motivul chemării în codru, poezia păstrează ideea de paradis accesibil omului prin participarea la farmecul naturii, un
spațiu ideal, regenerator și sacru. Ca și în alte idile- Dorința, Povestea teiului, împlinirea iubirii nu se poate realiza decât într-un
astfel de cadru protector și natural, fapt regăsit în text la nivel lexico-semantic: ochi de pădure, codrul cu verdeaţă, trestia cea
lină, foi de mure, luna-n noaptea cea de vară, cărare-n bolţi de frunze, apucând spre sat în vale. Aici se poate reface mitul
androginului sau cel biblic, Adam și Eva. Spațiul fericirii, cel apropiat, un spațiu al multiplului, este atracția spre manifestare și
amplificare erotică în ordine umană. În acest paradis perfect armonic, integrat cosmosului, unitatea cuplului reface și ea, în mic,
perfecțiunea demiurgică. Totul stă sub semnul vitalității, al mișcării, al senzorialității și al ritualului erotic ludic. Natura umanizată
la romantici, mamă sau iubită, este deopotrivă martora unei povești împlinite, unei clipe de iubire: izvoare plâng în vale. Strofele
în care iubita descrie gesticulația cuplului, în deplină comuniune, vor fi rescrise în Luceafărul, din perspectiva iubitului, a lui
Cătălin, dispus a o învăța pe fata de împărat/Cătălina, din bob în bob, amorul: Şi mi-i spune-atunci poveşti/Şi minciuni cu-a ta
guriţă,/Eu pe-un fir de romaniţă/Voi cerca de mă iubeşti. sau Mi-I ţinea de subsuoară,/Te-oi ţinea de după gât. Iubirea este o stare
de fericire atemporală- vom ședea, sau repetabilă: Şi sosind l-al porţii prag,/Vom vorbi-n întunecime:/Grija noastră n-aib-o
nime,Cui ce-I pasă că-mi eşti drag? Vocea iubirii este însuși glasul naturii eterne, ca ispită sublimă și dulce senzualitate. Erotismul
este o inițiere în esența vieții, în trăirea autentică, replică la artificialitatea gândirii (minciuni, povești).
Limbajul îmbină registrele, filosofic-meditativ și popular-afectiv, traducând semnificațiile grave ale căutării împlinirii.
Formula prozodică, având un ritm combinat, măsura de opt silabe și rimă încrucișată, susține prin muzicalitate armonia interioară a
expresiei poetice.
Încheiere: După cum recunoaște criticul literar contemporan N. Balotă, apropierea de universul liric eminescian este
similară inițierii în poezie. Poet al orelor târzii și totodată timpurii, Eminescu este un romantic tardiv, cu raportare la epocă sau
curent, dar ilustrează o condiție ambiguă: sentențiosul și vizionarul, retoricul și ironicul, vehementul revoltat și pateticul,
gânditorul și jucăușul. Toți sunt deopotrivă prezenți în antume și în postume și definind prin excelență conduita poetului romantic.
De aici se vor naște toate marile direcții ale poeziei românești. A-l înțelege pe Eminescu înseamnă a înțelege însăși ideea de poezie
și evoluția ei. (aprox.1400 de cuvinte)

Floare-albastră Şi sub trestia cea lină Vom vorbi-n întunecime:

Vom şedea în foi de mure. Grija noastră n-aib-o nime,
- Iar te-ai cufundat în stele Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Şi în nori şi-n ceruri nalte? Şi mi-i spune-atunci poveşti
De nu m-ai uita încalte, Şi minciuni cu-a ta guriţă, Înc-o gură - şi dispare...
Sufletul vieţii mele. Eu pe-un fir de romaniţă Ca un stâlp eu stam în lună!
Voi cerca de mă iubeşti. Ce frumoasă, ce nebună
În zadar râuri în soare E albastra-mi, dulce floare!
Grămădeşti-n a ta gândire Şi de-a soarelui căldură
Şi câmpiile asire Voi fi roşie ca mărul, ..............
Şi întunecata mare; Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura. Şi te-ai dus, dulce minune,
Piramidele-nvechite Ş-a murit iubirea noastră -
Urcă-n cer vârful lor mare - De mi-i da o sărutare, Floare-albastră! floare-albastră!...
Nu căta în depărtare Nime-n lume n-a s-o ştie, Totuşi este trist în lume!
Fericirea ta, iubite! Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul. Când prin crengi s-a fi ivit scăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Ah! ea spuse adevărul; Luna-n noaptea cea de vară, Universul fără margini e în degetul lui
Eu am râs, n-am zis nimica. Mi-i ţinea de subsuoară, mic,
Te-oi ţinea de după gât. Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se
- Hai în codrul cu verdeaţă, încheagă,
Und-izvoare plâng în vale, Pe cărare-n bolţi de frunze, Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o
Stânca stă să se prăvale Apucând spre sat în vale, dezleagă;
În prăpastia măreaţă. Ne-om da sărutări pe cale, Precum Atlas în vechime sprijinea cerul
Dulci ca florile ascunse. pe umăr
Acolo-n ochi de pădure, Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un
Lângă balta cea senină Şi sosind l-al porţii prag, număr.(Scrisoarea I)
 SARA PE DEAL

Sara pe deal buciumul sună cu jale, Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne; Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine. Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Ne-om răzima capetele-unul de altul
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

Redactează un eseu de aprox. 400 de cuvinte în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume dintr-un text poetic studiat, aparţinând lui
Mihai Eminescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
1.− evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o orientare/perioadă literară, într-un curent
cultural/literar sau într-o orientare tematică;
2.− prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre lume din textul poetic studiat;
3.− ilustrarea a două elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre
lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/tropi, elemente de prozodie
etc.);
A.Introducere: Context, încadrarea în romantism
La întrebarea Ce e poezia? M. Eminescu răspunde metaforic în Epigonii: Înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc cu
icoane și cu glasuri tremurate./ Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea. Poezia este o inițiere în frumos într-o lume mizeră,
este o cufundare în tainele universului și ale sufletului uman. Mai mult decât atât, apropierea de universul liric eminescian este
similară inițierii în poezie, după N. Balotă. Poet al orelor târzii și totodată timpurii, Eminescu este un romantic tardiv, cu
raportare la o epocă/ un curent, dar ilustrează o condiție ambiguă: Sentențiosul și vizionarul, retoricul și ironicul, vehementul
revoltat și pateticul, gânditorul și jucăușul sunt deopotrivă prezenți în antume și în postume și definesc prin excelență conduita
poetului romantic.
Apartenența lui Eminescu la romantism poate fi argumentată din perspectiva imaginarului poetic romantic (spațiul oniric/
nocturn, deschiderea cosmică, cadrul natural), din perspectiva preferințelor tematice (teme și motive: condiția omului de geniu,
creația, iubirea și natura, cosmogonia, istoria...; motive: luna, visul, codrul, izvoarele...), a utilizării unor figuri retorice (antiteza,
interogația și exclamația retorice) și a unor categorii estetice specifice romantismului (straniul, grotescul, fantasticul), dar, nu în
ultimul rând, se observă la nivelul surselor filosofico-romantice (Schopenhauer) și folclorice care au stat la baza creației sale/ a
viziunii despre lume.
Ioana Em. Petrescu explică opera sa din perspectiva schimbării modelului cosmologic, înțeles ca „expresie a sentimentului
existenţei în lume, a raporturilor originare pe care fiinţa le stabileşte cu universul” (Eminescu, poet tragic). Dacă prima perioadă a
creației eminesciene e dominată de modelul cosmologic platonician, când ființa umană are certitudinea apartenenței la o patrie
celestă, omul are substanță angelică, gândirea poetică este consubstanțială celei divine, iar a doua e dominată de conștiința unei
crize ce dezintegrează modelul lui Platon și se exprimă prin imaginea demonului care are încă nostalgia armonieie pierdute și
aspiră să o recupereze prin vis, poezie și iubire, ultima etapă a operei sale (în sensul soluțiilor existențiale propuse) dezvăluie o
nouă relație între ființa umană și univers. Acum este folosit modelul kantian care concepe universul ca o pluralitate de lumi ce
izvorăsc și mor perpetuu. Imaginea genezei continue (din Luceafărul) se grefează pe intuiția luminii concepute ca substanță a
lumii.
Poezia eminesciană este una a „înserării” și a nopții”, dar nu și a apusurilor, căci seara este un ceas al tainei, un timp al
izvorării, când „stelele nasc umezi pe bolta senină.” (Sara pe deal), cândr „Răsare luna liniștit/ și tremurând din apă.”
(Luceafărul). Timp sacru, înserarea eminesciană este o perpetuă reeditare a genezei și răsăritului lunii, minunea „pe care noaptea
și-o așteaptă.” Ea celebrează misterul acestei perpetue izvorâri a lumilor din lumină: ape „plâng clar izvorând din fântâne.” Ce se
remarcă acum este faptul că dispare inteligența divină și lumile nu mai sunt cugetate de un „demiurg”. Acum, grandoarea
absolută a spiritului și nimicnicia himerică a ființei se întâlnesc în condiția umană (și suprem ironică) a genialității. Gândirea
creatoare de sens devine atributul existenței în general: pentru ca ființa să existe, ea trebuie să se gândească pe sine sau să se lase
gândită, primindu-și astfel sensul. Deși are puncte de plecare comune cu viziunea schopenhaueriană („lumea ca reprezentare”) și
a perceperii răului universal, poezia eminesciană nu este expresia unui pesimism, ci a unei conștiințe tragice care își asumă lucid
condiția și încearcă uneori să depășească criza gândirii înstrăinate. Imaginea exemplară este Luceafărul.
B. Argumentare:
1.− evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o orientare/perioadă literară,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
 Poezia Sara pe deal reprezintă modelul idilei eminesciene, în care natura și iubirea, binom tematic, se află într-o deplină
armonie, spațiul având atributele unui paradis terestru, iar timpul fiind sacralizat. Poemul surprinde viziunea despre lume a poetului
romantic, atras de natură pentru că o percepe ca pe o stare de spirit, în aspirația către iubirea ideală. Lirismul este unul profund, al
sentimentelor devastatoare și contradictorii, al subiectivității conștiente de sine, meditative și în așteptarea revelației artistice. Textul
este romantic, mai întâi, prin utilizarea unor motive care conturează imaginarul poetic romantic, prin exprimarea cu intensitate a
sentimentelor, prin ipostazele umane (visătorul, îndrăgostitul, nostalgicul, meditativul) și aspirația către absolutul ființei- către iubire.
Apare binomul tematic romantic, făptura umană rezonând la mișcările naturii, integrate cosmic. Se remarcă motive de circulație
romantică sau din folclorul autohton: sara, dealul, luna, stalele, noaptea, satul, stâna, fluierul, buciumul, clopotele, turmele, salcâmul,
casele, iubite, somnul, așteptarea, întâlnirea. Într-un cadru al perfectelor armonii, nimic nu stă în calea cuplului, să se întâlnescă și să
eternizeze ora de iubire prin regresul către stadiul paradiziac și către cuplul adamic. Iubirea este înțeleasă ca moment sacru al
existenței umane, cu acces la misterul originilor, ca forță ce menține universul antitezelor în echilibru. De asemenea, limbajul poartă
amprenta expresivității romantice, lirismul este melodios, expresie pură a trăirilor interioare mărturisite cu sinceritate. Dualitatea eu- tu
este marcată prin mărci pronominale și verbale de persoana întâi, iar utilizarea pluralului în final trimite la refacerea unității sufletești,
androginice, către care aspiră continuu ființa umană. Comunicare tensiunii mistuitoare, intensitatea dorinței formulate în poezie prin
structuri memorabile (sufletul meu arde-n iubire ca para) culminează cu interogația finală, lansată cititorului ca punct de plecare
pentru o meditație personală.
De menționat că tema iubirii, parte integrantă a unei viziuni eminamente romantice, conform căreia iubirea ne înalță și ne
sacralizează existența, este o constantă a universului romantic eminescian, îmbrăcând mai multe forme, de la iubirea paradiziacă din
idile (Dorința, Povestea teiului, Floare-albastră), la cea neconsolată din elegii (Din valurile vremii, Departe sunt de tine, Pe lângă
plopii fără soț), în funcție de etapa de creație. Indiferent de mesajul imediat optimist sau pesimist, se ascunde în limbajul bogat în
sensuri credința că iubirea și poezia sunt compatibile într-un univers compensativ, alternativă la cel real, imperfect, sursă de continuă
revoltă. Scrisă mai întâi ca parte componentă la poemul Eco, în perioada vieneză (1871-1872) poezia va fi desprinsă ulterior ca nucleu
liric, ca întreg semantic ce se susține prin mesajul propriu, fiind publicată în 1885, în Convorbiri literare. Ca în orice idilă, împlinirea
iubirii nu se poate realiza decât într-un spațiu mitic, protector și campestru, fapt regăsit în text la nivel semantic, prin interferența
câmpurilor lexicale- al iubirii și al naturii: deal, fântână, salcâm, stele, nori, câmp, dar și dor, așteptare, iubire arzătoare ca para,
dragă etc.
Lirismul este unul subiectiv, formula fiind cea a monologului adresat, în care eul liric apare în ipostaza de îndrăgostit ce-și
așteaptă iubita, proiectând clipa perfectă de iubire și dialogând imaginar cu făptura idealizată. Sentimentele definitorii sunt sinonime
arderii interioare, alimentate de tensiunea așteptării și de frumusețea beatitudinală (generatoare de extaz, de fericire deplină) a spațiului
bucolic (pastoral; rustic, câmpenesc, idilic): Sufletul meu arde-n iubire ca para. Interogația finală exprimă acel paroxism al trăirii unei
clipe/ ore de iubire pentru care Luceafărul ar fi vrut ră renunțe la nemurire: Cine pe ea n-ar da viața lui toată? Finalul poemului
Floare-albastră, ce face trecerea dinspre idile, înspre elegii, reconfirmă convingerea că, fără iubire, Totuși este trist în lume.
2.− prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre lume din textul poetic studiat;
Reluat în primul vers, titlul, conține ideea fundamentală pe care se construiește viziunea despre lume în poemul eminescian.
Sara și dealul configurează un timp și un spațiu al iubirii posibile. Forma arhaică a substantivului sara trimite la ideea de moment
inaugural, de timp echinoxial, al cumpenei în etern echilibru, un timp care nu cunoaște dramele ruperii, opririi, declinului, un timp
sferic (Ioana Em. Petrescu), de început de lume, iar dealul, este o variantă a muntelui sacru: Aici, pe deal, adică în centrul sacru al
lumii, și acum, în ceasul sacru al înserării, este plasată idila… Erosul își dezvăluie valoarea de principiu primordial, precum și
natura duală, definită prin apartenența la cele două nivele- terestru și astral- ale existenței, adică natura mediatoare, de daimon, așa
cum apare el în învățăturile Diotimei către Socrate din Banchetul lui Platon.(Ioana Em . Petrescu- M. Eminescu- Modele
cosmologice și viziune poetică)
În primele două strofe se observă utilizarea substantivelor care aparțin planului terestru – deal, bucium, cale, fântână, ochii tăi
(ea) și celui cosmic- stele, lună, bolta senină. Imaginea turmelor care urcă și a stelelor care scapără sugerează dinamica relației
terestru-cosmic, două principii opuse, dar complementare, care se resorb într-un întreg. Centralitatea acestei lumi edenice este dealul,
ca axis mundi, și salcâmul, care în alte poeme este înlocuit de tei. Nu întâmplător, motivul vegetal se asociază cu motivul somnului,
pentru a simboliza regresiunea în natură a cuplului ce amintește de Adam și Eva, dobândind astfel semnificații arhetipale. Cei doi
îndrăgostiți reprezintă cuplul primordial, veșnic reiterat, varianta idealizată a oricărei iubiri. Pendularea între sus și jos, orientarea
succesiv ascendentă și descendentă este specifică întregii poezii și conferă tabloului dinamism: Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/
Streşine vechi casele-n lună ridică…
În a doua strofă, poetul integrează privirea iubitei (Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară), așa cum în La mijloc de codru,
punea figura iubitei pe același plan cu elementele veșnice ale naturii care se reflectă în oglinda lacului: Şi de lună şi de soare/ Şi de
păsări călătoare, / Şi de lună şi de stele/ Şi de zbor de rândurele/ Şi de chipul dragei mele. În viziunea lui Eminescu , iubirea este un
principiu cosmic coeziv ce armonizează lumea, cu toate opozițiile sale. În a patra strofă apar elemente ale unui pastel romantic al
înserării. Tabloul pastoral include motivul satului, spațiu românesc arhetipal, matrice culturală (L. Blaga), cufundat în muzica solemnă
a clopotelor.
Imaginea cuplului nu este redată, în penultima și ultima strofă, la prezent, ca stare manifestă, ci la viitor, ca aspirație eternă a
ființei poetice de a se împlini prin iubire, de a ajunge în paradisul iubirii. Iubirea este, așadar, o idealitate, o formă de absolut, iar
aspirația către ea se înscrie în același scenariu al regăsirii paradisului pierdut, ordonat și protector: sta-vom, spune-ți-voi cât îmi ești
dragă, ne-om răzima, vom adormi. Gesticulația celor doi îndrăgostiți imaginată în detaliu de eul poetic este armonizată la ritmurile
naturii și ale cosmosului, desenând sincronizarea ființelor regăsite din mitul androginic (unul de altul, surâzând). Prin aceasta i se
conferă un statut singular persoanei iubite care nu ar mai putea fi înlocuită cu o alta. Principiul unicității se asociază cu salcâmul, așa
cum multiplicarea și relativizarea iubirii din Pe lângă plopii fără soț se asociază cu plopii fără soț.
 3.− ilustrarea a două elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative pentru ilustrarea temei şi a
viziunii despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri
semantice/tropi, elemente de prozodie etc.); Ioana em. Petrescu susține că poezia eminesciană nu se naşte (ca cea a lui Heliade) dintr-o
exaltare a cuvîntului, ci dintr-o luptă cu limbajul”. De-a lungul celor șase catrene, remarcăm utilizarea unor imagini artistice diverse
ce transmit întreaga emoție lirică, proiectată în dinamica latentă a naturii. Aceasta pare că retăiește momentul genezic al facerii.
Iubirea are la Eminescu forța de a ne reîntoarce la origini prin retrăirea momentului sacru, ca ieșire din durata profană. Imaginile
vizuale, terestre și cosmice (stelele nasc umzi pe bolta senină; valea-i în fum), se îmbină cu cele auditive (buciumul sună cu jale;
toaca răsună mai tare; clopotul umple cu glasul lui sara; scârțâie-n vânt) și dinamice (oameni…vin de la câmp; nourii curg), într-un
cadru plin de măreție. Imaginația poetică este plastică, fluidă și muzicală, pentru că făptura îndrăgostită își proiectează sentimentele în
natură, acordându-și, la rândul ei, trăirile, la ritmurile ei. Limbajul artistic are o oarecare generalitate ( lună sfântă și clară, streșine
vechi, osteniți oameni, clopotul vechi, vechiul salcâm, noapte bogată), fiind marcat de simplitatea profundă și arhaizantă, cu sursă
folclorică, sugerată de repetarea adjectivului vechi. Versurile de maximă intensitate sunt realizate cu ajutorul comparației
concretizatoare (sufletul meu arde-n iubire ca para) și al figurilor de gândire, specifice romantismului- exclamația și interogația
retorice (Ah! În curând satul în vale-amuțește, / Ah! În curând, pasu-mi spre tine grăbește; Cine pe ea n-ar da viața lui toată?)
C. Încheiere: Eminescu nu este un poet național, ci universal, nu este un un nume subscris unui curent- romantismul, ci
numele unui fenomen literar- eminescianismul, nu este un mit național, ci un poet apropiat nouă prin simplitatea generală a
viziunii sale, prin mesajul uman al creației. Prin toată creația sa, ultimul mare poet romantic european influențează covârșitor
evoluția lirismului românesc. Elemente neoromatice și raportări explicite la creația sa se remarcă și în literatura postbelică, la N.
Stănescu, M. Sorescu, M. Cărtărescu, Ana Blandiana etc.

M.Eminescu- Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; veșnică a celor cosmice; poza visătorului

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, romantic; conștiința singularității- „steaua
Ochii mei nălţam visători la steaua singurătății”;
2. Strofa a doua- suferința îl circumscrie altei
Singurătăţii.
ordini, adică celei pieritoare; rosul a adăuga
perspectiva despărțirii și a perisabilității;
Când deodată tu răsărişi în cale-mi, scindarea interioară datorată cunoașterii prin
Suferinţă tu, dureros de dulce... suferința „dureros de dulce”- oximoron;
Până-n fund băui voluptatea morţii „deodată”- instantaneitatea apariției și a
Ne-ndurătoare. devenirii, ca la Nichita Stănescu, mai târziu;
3. Strofa a treia- apel la mitologie, cultură
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. vastă; eroii întâmplărilor mitice subliniază
Ori ca Hercul înveninat de haina-i; patima devoratoare datorată femeii/iubite,
„înger și demon”; comparațiile mitologice
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
au efect hiperbolic, suferința este redată într-
Apele mării. un stadiu maxim, paroxistic; precum cei doi
au murit în chinuri inimaginabile, de ordin
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, fizic, tot astfel eul liric, iubitul neconsolat se
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... simte mistuit; iubirea-pasiune este un
Pot să mai re-nviu luminos din el ca sentiment devastator, focul sau „para”(din
Pasărea Phoenix? „Sara pe deal”- „sufletul meu arde-n iubire
ca para”) nu poate fi stins „cu toate/apele
Piară-mi ochii turburători din cale, mării”.
4. Strofa a patra- punctul maxim al
Vino iar în sân, nepăsare tristă; confesiunii este redat prin interogațua
Ca să pot muri liniştit, pe mine retorică: oare reînvierea mai este posibilă?!
Mie redă-mă! 5. Strofa a cincea- invocarea liniștii sau a
stării de ataraxie, din alte poeme, pregătește
trecerea în neființă și acceptarea condiției
umane care parcurge etape necesare ale
devenirii; „tristețea” este consecința
1. În prima strofă- confesiune cu privire la pierderii și a timpului devorator, stare
trecut; se descrie în ipostaza celui „pururi definitorie pentru poetul romantic; moartea
tânăr” care credea că face parte din ordinea este o posibilă șansă de a reface unitatea
pierdută a ființei, după apariția suferinței.
 Notă: Moartea eroului grec Heracles sau Hercules este o consecință a omorârii centaurului Nessus, pe motivul invocat
de soția sa, Deianira, că ar fi vrut să o violeze; în momentul morții, acesta o sfătuiește să-și îmbrace soțul, presupus infidel, într-o
cămașă înmuiată în sângele său, care se dovedește înveninat și inflamabil. Hercule moarte în chinuri cumplite. Încercând să-și
scoată cămașa de pe rtup, o trage odată cu carnea.
Comparația, la Eminescu, sugerează o suferință supraomenească, prin referire la statutul personajelor mitice, dar și prin
interiorizarea suferinței care devine o sfâșiere continuă.

M.Eminescu- Odă (în metru antic)

Redactează un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume într-un text
poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: evidenţierea a
două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică; prezentarea
a două trăsături/procedee/imagini poetice relevante pentru tema; prezentarea a două elemente de compoziţie şi limbaj (temă,
motiv literar, secvenţe lirice, elemente de prozodie, relaţii de simetrie/opoziţie, arii semantice, laitmotiv, figuri semantice/tropi
etc.) prin referire la opera poetică studiată.
„Poetul al orelor târzii” ale romantismului înalt și „totodată timpurii” (N.Balotă), ale literaturii române, Mihai Eminescu îşi
concepe întreaga creaţie la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadă cunoscută sub numele de epoca marilor clasici. Manifestat
începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai întâi în Franța, Anglia și Germania, ca reacție împotriva clasicismului,
romantismul face să primeze sentimentul în fața rațiunii și imaginația în fața analizei critice. Evadarea în trecut sau în
natură, cultul eului, gustul pentru mister și fantastic, aspirația spre înalt, cosmic, absolut, dublată de revolta față de
nedreptatea socială, exprimată vehement sau ironic, sunt toate caracteristici ale unui curent care a adus modernizarea și a
impus o nouă sensibilitate. Spiritul romantic este sentimental, subiectiv, conflictual, muzical, imaginativ, interiorizat,
visător. Vrea să se elibereze de reguli, iubește neobișnuitul/insolitul și-și asumă o suferință fără margini. Romanticul este
geniul inadaptat și neînțeles, maladiv, straniu, dezechilibrat, excepțional, anormal. Are percepția totalității, e capabil de
sinteză și meditează la transcendent. Mintea geniului oglindește infinitul.
La Eminescu, pe lângă iubire, natură, cosmogonie, satira la adresa societății, condiţia omului de geniu este o temă
specific romantică întâlnită în proza sa, Sărmanul Dionis, Geniu pustiu, dar şi în operele de înaltă ținută lirico-filosofică: cele
cinci Scrisori, Luceafărul, Glossă. Poezia Odă (în metru antic) se încadrează tematic în categoria textelor pe tema condiției
nefericite și solitare a geniului, rămas în lumea lui, „nemuritor și rece” (Luceafărul). Încadrarea în romantism este susținută și
de utilizarea antitezei trecut prezent, dar și de formula lirismului subiectiv, o tulburătoare confesiune despre sensurile vieții.
Poezia aparține etapei de maturitate, una a decantărilor lirice și a atingerii perfecțiunii clasice („în metru
antic”). Concepută iniţial ca o odă închinată geniului militar Napoleon, suportă un complex proces de elaborare, din perioada
1873-1874. După succesive prelucrări, varianta finală, publicată în 1883 de Titu Maiorescu, în ediția volumului de Poesii,
este o poezie filozofică, o meditație elegiacă despre creație, omul de geniu și cunoaștere prin suferinţă și iubire.
Titlul face referire la structura prozodică aleasă, respectiv strofa safică, alternând trei versuri a câte 11 silabe cu un
vers scurt, adonic, de 5 silabe. Această formulă provine din perioada literaturii antice, de la poeta Sappho (insula Lesbos).
Creația și cunoașterea sunt mari teme ale ultimei etape. Textul este o artă poetică în care creația își alimentează
substanța lirică din suferință. Etapale vieții, praguri ale cunoașterii și ale definirii artistice, precum și figura creatorului,
susțin această afirmație. Primul vers anunță curba sentimentală marcată de opoziția puternică dintre trecut și prezent, dintre
starea contemplativă și poza romantică, din prima strofă, spre un prezent mistuitor, descris în strofele a treia și a patra. A
doua strofă dă coerență și oferă motivația metamorfozei interioare a făpturii poetice. Confesiunea oferă inițial ipostaza
celui „pururi tânăr” care credea că face parte din ordinea veșnică a celor cosmice: „Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/Ochii
mei nălţam visători la steaua/Singurătăţii.” Poza visătorului romantic, având conștiința singularității-„steaua singurătății”
reprezintă imaginea geniului, cu toate atributele sale: solitudine, conștiința superiorității, tinereţea veşnică, noblețe. Incipitul-
„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”- trimite la ideea că inclusiv moartea este o experienţă de cunoaştere.
Așadar, poemul suprinde mai multe etape, referitoare la trecut, prezent și viitor, așadar un ciclu existențial complet,
în doar cinci strofe. De aceea, timpurile verbale utilizate sunt extrem de importante. Schimbarea de stare, evoluția de la
echilibru la neliniște, este sugerată prin trecerea de la imperfect la perfectul simplu: „Când deodată tu răsărişi în cale-mi”.
Prezenţa pronumelui „tu” generează ambiguitatea. Ea desemnează nu atât o fiinţă reală, cât o idee abstractă: „Suferinţă, tu,
dureros de dulce/ Până-n fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare.” Structurile cu valoare de oximoron „dureros de dulce”,
respectiv „voluptatea morţii” arată că iubirea reprezintă sursa unei suferinţe profunde. De asemenea, versurile redau și
momentul revelării condiției umane. Trecerea prin cele ale vieții, adică „lumirea”, zdruncină echilibrul sufletesc al celui care
se credea neatins, departe de moarte, și-i adaugă o conștiință a limitei, forțându-l să-și regândească relația cu sine și cu cele
veșnice. Poezia are un accentuat caracter filosofic, tratând mari probleme ale existenței umane: cunoașterea, moartea, relația
cu universul. Integrarea în ordinea cosmică presupune însă regăsirea de sine, anularea alterității: „Ca să pot muri liniştit, pe
mine/ Mie redă-mă”
Ținuta înaltă a lirismului este asigurată și aici de sursele utilizate de poet. În a treia strofă, Eminescu face apel la
mitologie, dovadă a unei culturi vaste. Eroii întâmplărilor mitice subliniază patima devoratoare datorată femeii/iubite, „înger
și demon”. Comparațiile mitologice au efect hiperbolic, suferința este redată într-un stadiu maxim, paroxistic. Precum cei doi
au murit în chinuri inimaginabile, de ordin fizic, tot astfel eul liric, iubitul neconsolat, se simte mistuit ; iubirea-pasiune este
un sentiment devastator, focul sau „para”(din „Sara pe deal”- „sufletul meu arde-n iubire ca para”) nu poate fi stins „cu
toate/apele mării”: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul, înveninat de haina-i/ Focul meu a-l stinge nu pot, cu
toate/Apele mării.” Moartea eroului grec Heracles sau Hercules este o consecință a omorârii centaurului Nessus, pe motivul
invocat de soția sa, Deianira, că ar fi vrut să o violeze; în momentul morții, acesta o sfătuiește să-și îmbrace soțul, presupus
infidel, într-o cămașă înmuiată în sângele său, care se dovedește înveninat și inflamabil. Hercule moarte în chinuri cumplite.
Încercând să-și scoată cămașa de pe rtup, o trage odată cu carnea. Comparația, la Eminescu, sugerează o suferință
supraomenească, prin referire la statutul personajelor mitice, dar și prin interiorizarea suferinței care devine o sfâșiere
continuă. Anticipând exepriența artistului modern, poetul „panoramei deșertăciunilor” poete spune: „L’Infer, c’est moi!”.
Focul este arderea datorată iubirii, dar și arderea pentru creație.
Punctul maxim al confesiunii este redat prin interogația retorică, un alt procedeu preferat de romantici, prin
excelență reflexivi, meditativi: oare reînvierea mai este posibilă?! Versurile „Pot să mai reînviu luminos din el ca/ Pasărea
Pheonix?” includ un alt simbol, pasărea renăscând din propia cenușă. Și în „Numai poetul”, Eminescu făcea apel la analogia
gândurilor înalte ale poetului cu zborul păsărilor: Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste
nemărginirea timpului./ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci,/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări.”
Invocarea liniștii sau a stării de ataraxie, din alte poeme, pregătește trecerea în neființă și acceptarea condiției umane
care parcurge etape necesare ale devenirii; „tristețea” este consecința pierderii și a timpului devorator, stare definitorie pentru
poetul romantic. Finalul are valoare gnomică și amintește de dictonului socratic „cunoaşte-te pe tine însuţi – nosce te ipsum”.
Limbajul poetic suportă o clasicizare a lirismului eminescian, o scuturarea de ornamentele stilistice inutile, pentru
accentuarea tonuului grav și sentențios. Remarcăm stilistica verbului: formele de perfect simplu, „răsăriși” și „băui”, creează
impresia unei suferințe apropiate, recente. Imperativele exprimă urgența asumării de sine, din perspectiva ultimei etape.
Prezentul eternizează suferința, întreține dinamica interioară a chinului infernal. Versurile ordonate simetric sugerează
aceeași combustie interioară.
Ioana Em. Petrescu afirma: „Oda nu mai e expresia condiției eroului sau geniului, ci expresia pură a condiției
umane. Și, poate de aceea, deși apre o rugăciune de intrare în neființă (...), ea rămâne, de fapt, o O dă a ființei , celebrată prin
destinul de pasăre Phoenix al existentului”. Ideea este valabilă pentru toate poemele din etapa de maturitate, căci figura
poetului capătă o aură inevitabil tragică.

„Prin poezie, Eminescu devine conștient de faptul că voiajul spiritului în căutarea adevărului este un anabasis, o călătorie spre
interior, spre profunzimea structurilor psihice ale poetului: Adevărata cale duce spre interior- Novalis. Pentru romantic, spațiul poetic
devine propria sa lume interioară, inima sa confundându-se cu inima universului, iar imaginarul său – cu structurile imuabile ale
macrocosmosului, cu Arhetipurile. Cunoașterea de sine este adevărata cunoaștere a lumii.
Atitudinea ontică fundamentală la Eminescu devine deci introversiunea, adâncirea în propria sa ființă: scopul ei este explorarea
adevărului lăuntric. (...)
Fascinat de propria sa adâncime, poetul coboară din ce în ce mai mult, descoperindu-și treptat și fragmentar structurile interioare,
asemenea vestigiilor unui oraș scufundat.”-
Mircea Cărtărescu, „EMINESCU – visul chimeric”

IOANA BOT- Imaginarul vizionar eminescian

Poetica eminesciană este una asumat romantică. Ceea ce îi conferă unicitate este, în acest context, capacitatea uriașă
de imaginare: tablouri titaniene ale universului, unde infinitul cosmic, al divinului și al rotirilor de stele (Luceafărul, Povestea
magului…, Scrisoarea I, dar și nuvela Sărmanul Dionis sau basmul lui Făt frumos din lacrimă, etc.), e echilibrat de registrul
infinitului mic, al armoniei unei naturi apropiate (de ex., în Călin, file din poveste sau în Sara pe deal).
Aventura umanului este aceea de a accede în centrul lumii (Povestea teiului, Revedere, Ce te legeni, Călin…). Iar în
centrul lumii acesteia armonioase, Eminescu așază erosul, ca experiență supremă a transcendenței (Sara pe deal, Ondina, La
mijloc de codru des).
Imaginarul romantic eminescian este unul „integrativ”, în raport cu temele și motivele specifice curentului – și cu
ilustrările lor anterioare, în literatura primei noastre generații romantice.

Nu mă-ncântați nici cu clasici,

Nici cu stil curat și antic —
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: — romantic.
(„Eu nu cred nici în Iehova”)