Floare albastra, poezie romantică

Mihai Eminescu
Romantismul este curentul literar și estetic ce apare ca reacție
împotriva rigurozității clasice și se caracterizează prin imaginație ca
principiu fundamental, deschiderea fanteziei creatoare, expansiunea
eului individual, amestecul genurilor și al speciilor, dar și prezența unor
antiteze puternice și a unui limbaj expresiv, plastic, având drept
consecință îmbogățitea limbajului literar.
În literatura română, romantismul asimilează și elemente clasice,
aceasta pentru că nu a parcurs acest curent precum literatura
universală, începând cu perioada pașoptistă, dar ultimul mare romantic
este Mihai Eminescu, asociat cu Epoca Marilor Clasici, cu perioada
junimistă. Din lirica sa face parte și poezia ,,Floare albastră”, ce este
publicată în revista ,,Convorbiri literare”, în anul 1873, având trăsăturile
definitorii ale romantismului.
Titlul este format dintr-un simbol preluat de Eminescu de la
scriitorul romantic german, Novalis și adună în semnificațiile lui atât
ideea de efemeritate a condiției umane, cât și pe aceea de tindere către
absolut prin simbolul cromatic ,,albastru". În text, "Floare albastră" este
asociată și cu fata: ,,ce frumoasă, ce nebună/ E albastră-mi dulce
floare".
Specia este eglogă, adică idilă cu dialog, astfel încât tipul de lirism
este unul al măștilor, poetul transmițând în mod direct gânduri,
sentimente și idei, substituindu-se celor două voci, a fetei și a eului liric
masculin. Ca trăsătură a romantismului, opera propune acest amestec
de specii lirice, fiind și idilă, ce înseamnă armonizarea temei iubirii cu
tema naturii, completată de trăsături ale elegiei, precum tonul trist, din
final, amplificat de prezența adverbului cu valoare concesivă ,,totuși". În
plus, remarcăm trăsături ale meditației, evidente în primul monolog al
fetei și în ultima intervenție a vocii masculine, ce trage concluzii triste
asupra condiției umane.
Structura
Poezia are 14 catrene, având măsura de 8 silabe, rimă îmbrățișată
și ritm predominant iambic. Cele 14 catrene se împart în 2 tablouri
inegale, 13 strofe conținând 2 monologuri ale fetei și 2 intervenții ale
eului liric, iar al 14-lea catren are valoare concluzivă. Între ele se află
puncte de suspensie prin care se poate sugera ideea de trecere a
timpului, de asumare a unei experiențe pe care o regretă.
Tema este romantică, aducând în prim-plan condiția omului
superior, ce nu poate fi iubit și nu poate fi fericit prin iubire. Ca și în
poemul "Luceafărul" este vorba despre tema cunoașterii și dorința
omului de geniu de a atinge absolutul, fapt ce rămâne doar o aspirație.
La Eminescu cunoașterea apare în 2 variante: prin iubire, dionisiacă și
prin rațiune, apolinică, cele două voci lirice reprezentând un tip dintre
acestea.
Spre deosebire de ,,Luceafărul", unde omul de geniu apare în
două ipostaze, revoltat și blazat, capabil să-și dea nemurirea "pentru o
oră de iubire", apoi împăcat trist cu neputința de a fi fericit prin
dragoste, în ,,Floare albastră" geniul este de la început până la sfârșit
blazat. Vocea lirică masculină refuză chemarea fetei, rezistă tentației
erotice, astfel încât finalul devine aproape previzibil: ,,Și te-ai dus dulce
minune/ Și-a murit iubirea noastră".
Conținutul de idei este romantic, realizat prin intermediul
numeroaselor figuri de stil și al imaginilor artistice, un adevărat arsenal
stilistic ce dă expresivitate textului.
 Primul monolog al fetei debutează cu un reproș adresat omului
superior, sub forma unei interogații retorice: ,,Iar te-ai cufundat în
stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?". Aceste metafore ilustrează starea de
meditație, de reverie, la care aderă bărbatul îndepărtându-se de iubită.
Ca atare, reproșul ascunde și teama de a nu fi uitată de către cel pe
care îl numește ,,Sufletul vieții mele". Pe de altă parte, fata dă dovadă și
de luciditate, de pragmatism, avertizându-l pe omul superior că, ceea
ce își dorește el, atingerea absolutului, fericirea prin reflecții profunde
nu-l vor face fericit, ba, mai mult, infinitul rămâne doar o utopia: ,,În
zadar râuri în soare/ Grămădești-n a ta gândire". Observăm și
numeroase simboluri ale planului superior al cunoașterii precum:
,,întunecată mare", dar și simboluri ale misterului pe care geniul
încearcă să le descifreze, ,,Piramidele învechite/ Urcă-n cer vârful lor
mare", atras de enigmatic, de ezoteric.
Prima intervenție a vocii masculine cuprinde doar un catren, în
care verbele sunt la perfectul simplu sau compus: ,,zise", ,,am
râs", ,,n-am zis". Ele arată o experiență trecută și asumată, așa cum
epitetul ,,mititica" arată atât ironia față de omul comun, inferior, un
sens peiorativ, dar și atașamentul față de dulcea ispită, un sens afectiv.
Al doilea monolog al fetei cuprinde o idilă propriu-zisă, un
scenariu imaginat de fata care îl cheamă în mijlocul naturii, ,,hai în
codrul cu verdeață", ,,vom ședea în foi de mure". Remarcăm aspectul
naturii luxuriante ce devine stare de spirit, aspectul ei fiind dictat de
sentimentele, de trăirile affective ale îndrăgostiților, elemente
recurente în lirica erotică eminesciană. El este realizat cu figuri de stil,
precum personificarea ,,izvoare plâng”, metafora ,,prăpastia măreață",
epitetul ,,balta cea senină". Elementelor cosmice și telurice li se adaugă
portretul fetei ce se autocaracterizează tot prin intermediul
elementelor din natură, precum comparația ,,voi fi roșie ca mărul",
metafora ,,de aur părul". Imaginii fizice frumoase i se alătură portretul
moral, principalele atribute ale prezenței feminine fiind atitudinea
ludică, șăgalnică, chiar lascivă: ,,Mi-oi desface de aur părul/ Să-ți astup
cu dânsul gura", ,,Ne-om da sărutări", ,,Te-oi ținea de subsuoară". În
plus, fata pare copilăroasă și superficială, dornică de iubire, căci ,,Pe un
fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubești". Cu alte cuvinte ea este o
prezență ispititoare, un ideal, un prototip al desăvârșirii feminine
asemănător celui din povești, dar în fața căruia geniul rămâne lucid,
blazat, spre deosebire de Luceafărul ce merge la Demiurg pentru a
cere ,,o altă soartă”, de muritor, de dragul copilei de împărat.
Treptat scenariul liric trece din cadrul natural în cel uman, rural,
social, devenind ușor prozaic, eroina încercând să proiecteze dragostea
lor într-o manieră banală: ,,sosind la al porții prag", ,,cui ce-i pasă că-mi
ești drag", ,,ne-om da sărutări pe cale”. Ca atare, refuzul geniului de a
răspunde chemării erotice devine explicabil, căci rostul său superior nu-
și poate găsi rezolvarea într-o manieră ce amintește de idila dintre
Cătălin si Cătălina. Întregul scenariu ipotetic se încheie brusc cu
ultimele reflecții ale vocii masculine. Atitudinea sa blazată este
exprimată de comparația ,,Ca un stâlp eu stam în lună", iar regretul că
n-a dat ascultare frumoasei fete este ilustrat de enumerarea ,,ce
frumoasă, ce nebună/ E albastră-mi dulce floare".
Aceeași idee este augmentată de metafora din catrenul final
,,dulce minune", dar și de adverbul cu valoare concesivă ,,totuși", ce
ajută la transmiterea unor sentimente covârșitoare, chiar și cititorul
neinițiat empatizând cu trăirile genului eminescian ce-și asumă destinul
trist.
 Finalul reflect aceste idei, că geniul nu cunoaște moartea, dar este
lipsit de noroc, că dorința de a atinge absolutul e doar o himeră, iar
alegerea apolinicului îl face nefericit, dar e singura opțiune pe care o
are: ,,Și-a murit iubirea noastră".
În concluzie, Mihai Eminescu rămâne un etalon al literaturii
europene romantice, Luceafărul poeziei românești, frământările sale
interioare, ipostazele sale umane prinzând contur și prin cele două voci
lirice ale ,,Florii albastre”.