Iona

Marin Sorescu

Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice, autor al unei opere vaste,
care cuprinde toate cele trei genuri literare. Piesele sale de teatru sunt drame existențiale pe tema
atingerii absolutului. Drama „Iona” a fost scrisă în 1965, fiind publicată în 1968, în revista
„Luceafărul”. „Paracliserul”, „Iona” și „Matca” alcătuiesc trilogia „Setea muntelui de sare”,
reprezentând mituri fundamentale: al meșterului Manole, mitul biblic și cel al potopului.
Drama „Iona” valorifică mitul biblic și tema aspirației spre atingerea absolutului în cunoaștere,
Alcătuită din patru tablouri, două de înăuntru (II-III) și două de înafară (I-IV), piesa are un singur
personaj, care vorbește tare cu sine însuși, pune întrebări și răspunde, se comportă ca și cum în scenă ar
fi două personaje.
În centrul acțiunii se află Iona, care dorește să-și demonstreze îndemânarea la pescuit. Are în
față marea, simbol al libertății și al deschiderii spre un univers nelimitat. Incipitul piesei se axează pe
dorința personajului de a-și auzi ecoul, din nevoia acerbă de comunicare. Motivul dublului, ca unic
partener de „dialog” derivă din cel al singurătății.
Expozițiunea îl surprinde pe Iona ca fiind un pescar ghinionist și, pentru situații ca acesta, își
duce cu sine un acvariu pentru a fi sigur că prinde ceva, acest obicei trădând intenția sa de a-și forța
destinul. Personajul continuă să mediteze asupra relației dintre viață și moarte și se simte un solitar
supus tentației vieții („nadelor frumos colorate”). Iona își asumă această existență, deoarece „noi,
peștii, înotăm printre ele (nade) atât de repede, încât părem gălăgioși. Visul omului este să înghită una,
pe cea mai mare, dar totul rămâne la stadiul de speranță pentru că ni s-a terminat apa”. Finalul primului
tablou constituie intriga piesei, când eroul este înghițit de un pește uriaș (un chit) cu care încearcă să se
lupte, strigând după ecou: „Eh, de-ar fi măcar ecoul!”, sugerând pornirea personajului într-o aventură a
cunoașterii. Chitul poate sugera abstractul vieții, iar pântecul balenei este însăși lumea în care trăiește
omul. Iona intră într-un spațiu limitat, închis la infinit, unde mereu peștele cel mare îl înghite pe cel
mic.
Tabloul al doilea conturează desfășurarea acțiunii și debutează cu motivul captivității umane
într-un spațiu claustrant. Personajul se află în burta Peștelui I, în întuneric. El vorbește mult, logosul
fiind expresia supraviețuirii. Monologul dialogat continuă cu puternice accente filosofice, exprimând
cele mai variate idei despre existență: „De ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții, de ce
oamenii își pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte?”. Iona își amintește vag povestea
chitului, dar nu-l interesează decât în măsura în care ar fi ancorată în real. La un moment dat, găsește
un cuțit, semn al libertății de acțiune, constată lipsa de vigilență a chitului și recomandă atașarea unui
grătar la intrarea în fiecare suflet, ceea ce sugerează necesitatea de a selecționa lucrurile bune în viață,
În finalul acestui tablou, devine visător și se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în mijlocul
mării, pe care să se odihnească pescărușii mai lași și vântul.” Această „construcție” la care se gândește
ar fi singurul lucru bun pe care l-a făcut în viață și s-ar putea compara cu „un lăcaș de stat cu capul în
mâini în mijlocul sufletului”. În această aventură a cunoașterii în care se avântă, totul îi este potrivnic,
„marea e în năruire”, „apa e dezordonată” și „cine-ți mai iese afară pe vremea asta?”.
Acțiunea celui de-al treilea tablou se desfășoară în interiorul Peștelui II, în care se află o mică
moară de vânt, care se poate roti sau nu, ca semn al zădărniciei, al don quijotismului. Ideile asupra
cărora Iona meditează se referă la viață, la condiția omului în lume, la ciclicitatea existenței și a morții.
Apar apoi 2 figuranți, Pescarul I și Pescarul II, surzi și muți, dar care duc pe spate câte o bârnă,
sugerând oamenii care-și duc povara dată de destin. Iona vorbește cu ei și își exprimă speranța că va
ieși din captivitate printr-o naștere simbolică. Recurge la analogia dintre propria situație și cea a
pruncului din burta mamei, care simte nevoia de a comunica permanent cu ceilalți copii nenăscuți. Iona
scapă cuțitul din mână și se închipuie o mare unghie ca de la piciorul lui Dumnezeu cu care începe să
spintece burțile peștilor. Protagonistul ajunge la concluzia că vine în viață o clipă când toți oamenii se
gândesc la mama lor și-i adresează acesteia o scrisoare, observând că „soția se întunecă în minte și
mama se iluminează”. În finalul tabloului, personalitatea personajului se pulverizează într-o multitudine
de euri autohtone, idee redată de apariția a sute de ochi ce se apropie de colțurile întunecate ale scenei.
Toate aceste făpturi-dubluri sunt resimțite de Iona drept niște nenăscuți, drept „puii monstrului mare”.
Ultimul tablou îl prezintă pe Iona în fața unei peșteri „spărtura ultimului pește spintecat”. La
început nu i se zărește decât barba lungă și ascuțită, ceea ce marchează trecerea timpului. El nu mai are
în față marea, ci doar nisipul, și respiră aerul proaspăt de afară, dar nu este fericit, pentru că „fericirea
nu vine niciodată atunci când trebuie”. Este tot singur, își strigă semenii și reapar cei 2 pescari cu
bârnele în spate, sugerând limitarea spațiului în care trăiește omenirea. Personajul devine, în fine,
conștient de condiția sa tragică, mai ales că orizontul este înfățișat ca un nesfârșit sir de burți de pește
„ca niște geamuri puse unul lângă altul”. Așadar, el trăiește mai departe această dramă a vieții din care
nimeni nu poate evada în libertate, trăiește drama provocată nu de frica morții, ci de neputința de „a
învia”.
Iona meditează acum asupra relației dintre om și divinitate, își reproșează că nu s-a oprit la un
moment dat de pe drumul pe care-l parcursese în viață, pentru că acum simte că s-a rătăcit. Se gândește
la trecut, însă amintirile lui sunt destul de șterse, la părinți, la casa părintească, la şcoală. Neputându-și
identifica propria viață. Își dobândește, în schimb, ecoul, își amintește numele și constată cu nefericire
că și-a găsit drumul vieții. Soluția ultimă de a porni pe drumul cel bun este oferită de spintecarea
propriei burți, ceea ce simbolizează evadarea din propriul destin.
Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o redă regăsirea sinelui, pentru
că „e greu să fii singur”, ceea ce simbolizează un nou început: „Răzbim noi cumva la lumină”. Gestul
lui Iona poate fi un gest reflex sau o sinucidere, adică o părăsire voită a lumii și o retragere în sine.
Sinuciderea și lumina ar putea reprezenta o împăcare cu lumea sau o cunoaștere de sine, ca o primenire
sufletească.