Moara cu noroc

Ioan Slavici

Realismul este curentul literar și estetic ce se caracterizează prin

încercarea de a surprinde realitatea în mod veridic, obiectiv, având la
bază principiul mimesisului. În plus, acesta presupune crearea unor
personaje reprezentative pentru o categorie socială, evoluând complex,
în mediul lor de viață, supuse mentalității colective, dominate de o
trăsătură, ca atare previzibile. Cel mai important scriitor realist al
perioadei junimiste este Ioan Slavici, ce publică în 1881 volumul
,,Novele din popor” din care face parte și ,,Moara cu noroc”

Nuvela este specie a genului epic, în proză, cu un conflict puternic,

ce se derulează pe mai multe planuri narative, cu personaje prezentate în
evoluție și în care narațiunea se relatează obiectiv, din perspectiva unui
narator omniprezent și omniscient. Obiectivitatea la Slavici se realizează
prin nararea la persoana a III-a alături de stilul indirect liber și realizarea
unei morale implicite, nu din perspectiva naratorului, ci din perspectiva
unui personaj simbolic, bătrâna mamă a Anei. Aceasta este cea care
fixează încă de la început teza moralizatoare: ,,Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci dacă este vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit". Ca atare, prin bătrână, ce devine o voce narativă secundă,
Slavici își realizează mesajul moralizator, demonstrând că se încadrează
în arta cu tendință promovată în epocă de Constantin Dobrogeanu
Gherea, în opoziție cu arta pentru artă promovată de Titu Maiorescu.
Didacticismul lui Slavici și tendința lui moralizatoare sunt scoase în
evidență și în final prin același personaj care după moartea tinerilor
afirmă: ,,așa le-a fost dată". Ca atare, aduce în discuție ideea de destin
implacabil (față de care nu te poți opune). Stilul indirect liber se referă
la modul cum naratorul pătrunde în mintea personajului, îi redă

1
gândurile, trăirile ca și când n-ar mai exista o barieră clară între vocea
narativă și cea a personajului. Stilul indirect liber este completat de
vorbirea directă, cuvintele personajelor ce își demască astfel conflictele,
intențiile, trăirile, dar și de stilul indirect, de narațiune ce completează în
chip firesc imaginea de ansamblu a nuvelei, explicând faptic resorturile
interioare ale eroilor.

"Moara cu noroc" este și o nuvelă psihologică, ce are și trăsături

ale naturalismului, curent derivat din realism și care se caracterizează
prin exacerbarea observației, prin prezentarea unor anomalii
comportamentale, iar în opera lui Slavici, comportament aberant are
Lică, prin setea lui de sânge, prin cruzime și prin modul în care, viclean,
se folosește de slăbiciunile celor din jur. Însă, în centrul studiului de caz
se află Ghiță, pentru că personajul evoluează din punct de vedere epic,
însă, involuează din toate celelalte puncte de vedere (familial, moral,
psihologic). Explicăm aceasta prin degradarea treptată a eroului ce
devine dintr-un cizmar cinstit, ucigașul propriei soții. Aceasta este și
tema operei, dezumanizarea sub patima banului, ce îl aproprie de
personajul Stavrache din ,,În vreme de război" a lui Caragiale. Deși cele
două nuvele au subiecte asemănătoare și eroi care involuează de la starea
de normalitate la cea de anomalitate, se fac remarcate și deosebiri. Una
dintre ele este încadrarea scriitorilor, Caragiale aparține artei pentru artă,
nu își moralizează eroul și nici nu are pretenția că îl compătimește, ci, ca
într-o fișă clinică îi prezintă toate simptomele degradării. În schimb,
,,Moara cu noroc" este realistă, iar dincolo de observarea cu acribie a
comportamnetului protagonistului se află un scop etic, didacticist. O altă
deosebire este motivația protagoniștilor, Ghiță este mânat de un scop
nobil, pentru că are familie și copii, în schimb Stavrache este de o
rapacitate gratuită și dorește moartea fratelui său pe motivul biblic al lui
2
Cain. Apartenența la nuvela psihologică este dată și de faptul că în prim-
plan se află conflictele interioare în defavoarea conflictelor exterioare.
Slavici aduce în atenția cititorului zbuciumul cârciumarului care se
îndepărtează de cei dragi, își pierde cumpătul, aderă la blestemățiile lui
Lică, apoi o transformă pe Ana în momeală pentru cursa Sămădăului.

Titlul este format din două substantive ,,moara" și ,,noroc" legate

de prepoziția ,,cu", ce devin simboluri plurivalente. Moara amintește de
motivul hanului, situat la răscruce de drumuri, la intersectarea forțelor
benefice cu cele malefice, moara care prin poziția ei, departe de
comunitate, favorizează mizantropia și săvârșirea unor blestemații. La
finalul nuvelei înțelegem că aceasta a fost cu noroc de bani, dar cu
nenoroc pentru destinul personajelor.
Pe de altă parte, este inevitabilă comparația cu ,,În vreme de
război", unde hangiul Stavrache parcurge ca și Ghiță un proces de
alienare, hanul fiind ca și la Slavici un spațiu negativ, spre deosebire de
opera lui Sadoveanu ,,Hanu Ancuței", unde acesta este spațiu benefic,
protector, ,,nu era han, era cetate cu porți mari și ferecate". O altă
semnificație a titlului se referă la simbolul morii, unde pietrele care
macină sugerează zilele omului măcinate și ele de timp. Astfel, Slavici
realizează o nuvelă ale cărei semnificații sunt profunde, destinul uman
fiind observat din această perspectivă a confruntării omului cu propriii
demoni, ca în cazul lui Ghiță măcinat de demonul lăcomiei.

Structura este riguros construită, circulară, așa cum pretind

canoanele realiste. Opera are și un incipit simbolic ce se integrează
expozițiunii unde sunt fixate cu atenție reperele temporale și spațiale.
Deloc întâmplător, acțiunea are loc de la Sf. Gheorghe până la
următoarea Vinere Mare, un timp relativ scurt care scoate în evidență
zbuciumul personajelor și degradarea lor. Sf. Gheorghe este legat de

3
semnificația numelui Ghiță, diminutiv popular al lui Gheorghiță, ce
denotă ideea că personajul nu a putut să fie un biruitor, ca eroul biblic în
lupta cu balaurul dorinței de înavuțire. Vinerea Mare, când se încheie
narațiunea, este o perioadă a postului, când omul trebuie să-și asume
păcatele, să se pocăiască, lucru pe care Ana și Ghiță nu îl fac. Tocmai în
Vinerea Mare aceștia își vor găsi sfârșitul, iar finalul are și un epilog
simbolic, realizat prin descrierea zidurilor afumate care privesc cu
tristețe la ziua frumoasă de primăvară pe care tinerii n-au mai apucat-o
din cauza propriilor slăbiciuni.

Expozițiunea este intercalată cu intriga, dată de hotărârea cuplului

Ana-Ghiță de a lua în arendă hanul de la Moara cu noroc, în pofida
sfatului bătrânei. Descrierile locurilor sunt obiective, fără nimic
romanțat, așa cum se întâmplă la romantici, aproape topographic: ,,de la
Ineu, drumul de țară o ia printre păduri și printre țarini, lăsând la dreapta
și la stânga satele". Tot în expozițiune se fac scurte portrete ale
personajelor, astfel încât cititorul să înțeleagă situația inițială a acestora,
relațiile dintre Ghiță și Ana, armonia, iubirea din cuplu. Însăși mama
Anei este cea care include în avertisment elemente din portret,
considerând că Ana este prea ,,tânăra și prea cuminte" pentru a deveni
hangiță la Moara cu noroc.

În desfășurarea acțiunii, naratorul redă atât conflictele interioare,

cât și pe cele exterioare, etapele degradării morale și psihice ale lui
Ghiță, căderea Anei în ispita Sămădăului și tâlhăriile, fărădelegile lui
Lică și ale bandei pe care o conduce. Rețin atenția câteva scene
reprezentative, precum venirea Sămădăului la han, intimidarea
hangiului, care apoi îi devine părtaș, intruziunea acestuia în familia
Ghiță-Ana, refuzul cârciumarului de a depune mărturie împotriva

4
Sămădăului și hotărârea lui de a se răzbuna pe acesta, întinzându-i o
capcană cu ajutorul jandarmului Pintea.
Este momentul care fixează degradarea maximă a lui Ghiță, în care
Pintea intră într-un dialog relevant pentru drama interioară a
hangiului: ,,Și eu îl urăsc pe Lică, dar nu mi-aș fi aruncat o nevastă ca a
ta în cursa în care vreau să-l prind". În plus, la aceeași replică și la
vorbele ,,tare om ești tu, Ghiță", hangiul răspunde cu obidă (tristețe):
,,nevasta mi-am pierdut-o eu de mult", atestând faptul că frustrarea este
adâncă și imposibilă de vindecat.
Bătrâna pleacă la Ineu cu copiii, Ana rămâne singură la han, ispită
pentru Lică, iar Ghiță și Pintea pândesc banda de tâlhari. Sămădăul vine
și are o confruntare dramatică, în urma căreia cuplul își va pierde viața.
Ghiță o ucide pe Ana, care se roagă de el, plângând, să o cruțe, însă,
hangiul îi răspunde cu luciditatea omului care nu mai are nimic de
pierdut: ,,Nu-ți fie frică... tu știi că-mi ești dragă, că lumina ochilor! N-
am să te chinui, am să te omor cum mi-aș omorî copilul meu, când ar
trebui să-l scap de chinurile călăului". În plus, bărbatul îi mărturisește
Anei că a fost momeală pentru prinderea Sămădăului: ,,Văd că am făcut
rău... Te-am aruncat ca un ticălos în brațele lui pentru ca să-mi astâmpăr
setea de răzbunare", ceea ce demonstrează că hangiul nu se alienează
definitiv ca Stavrache, eroul lui Caragiale. Din când în când, mai are
momente de luciditate și regretă deciziile luate.

Deznodământul este tragic, Ana este abandonată de Lică, de care

se roagă cu ultimele puteri, Ghiță este ucis de Răuț, un om de încredere
al Sămădăului, iar hanul arde, imagine simbolică, deoarece focul
purifică locul atâtor blestemații. Abia luni dimineață este descris din nou
decorul, zidurile afumate care privesc cu tristețe o zi simbolică, a doua zi
de Paști, a doua zi a Învierii. O parte a criticii literare a considerat că
Ghiță își ucide soția pe a-i face un bine, căzând în păcat cu trupul, îi

5
salvează sufletul, mergând pe ideea că scriitorul este un didacticist, un
scriitor dornic să ofere o pildă a consecințelor pe care le au păcatele
umane.
Nici destinul lui Lică nu este mai puțin favorabil pentru că acesta
se sinucide, semn al unui orgoliu nemăsurat, căci preferă să moară decât
să fie prins de Pintea, fostul său tovarăș și în prezent jandarm. Lică va
comite o grozăvie înainte de a muri, profanând o biserică în dorința de a-
și pierde urmele în goana lui Pintea, după care, prins ca într-o capcană,
decide să se izbească de trunchiul unui copac, lovitură unică și fatală.
Tot ceea ce mai poate să facă jandarmul este să îi împingă cu dispreț
leșul în apă, cu piciorul, gest simbolic, atât pentru disprețul lui Pintea
față de Sămădău, dar sugerând și faptul că naratorul nu i-a dat satisfacția
prinderii porcarului. Cu alte cuvinte, Pintea este falsul justițiar, căci
motivele sale sunt vindicative (răzbunătoare), nu își dorește să facă
dreptate în numele legii, ci are răfuieli personale.

Personajele si relatiile dintre ele

Aparținând realismului, nuvela are personaje încadrate în tipuri
umane, inși previzibili, dominați de o trăsătură, spre deosebire de
personajul romantic, conturat din lumini și umbre, calități și defecte
exagerate. Atrag atenția personajele Ghiță, Ana, Lică, deoarece
Sămădăul influențează cuplul, influență pe care bătrână mama a Anei o
surprinde în final, în afirmația: "Se vede că au lăsat ferestrele deschise".
Fereastra sugerează intruziunea răului în intimitatea cuplului, iar bătrâna
intuiește caracterul malefic al porcarului și în final îl accentuează:
,,simțeam eu că nu are să iasă bine..."
Pentru a ilustra relația dintre două personaje în nuvelă,
reprezentative sunt Ghiță și Ana, iar acest fapt se poate justifica prin
modul în care aceștia la început se iubesc, apoi treptat se înstrăinează, se
urăsc, se disprețuiesc și în cele din urmă soțul își ucide soția.

6
 Mijloacele de caracterizare sunt complexe în cazul ambelor
personaje. Observăm încă de la început caracterizarea directă a femeii
din perspectiva naratorului omniprezent și omniscient: ,,Ana era tânără...
frumoasă... subțirică... iară dânsul, înalt și spătos, o purta ca pe o pană".
Alte observații aparțin bătrânei care este un personaj reflector, iar în
incipit remarcă: ,,Ana îmi părea prea tânăra, prea așezată, oarecum prea
blândă la fire și îmi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță". Tot
prin caracterizare directă se formează și portretul Sămădăului, un portret
fizic detaliat, pentru ca cititorul să înțeleagă și trăsăturile morale și
fascinația Anei care de la început ,,rămăsese înfiorată la vederea
bărbăției lui". Astfel, Sămădăul este ,,înalt, uscățiv și supt la față", ,,cu
mustață", ,,cu ochii mici și verzi", sugerând viclenie. Ținuta lui este
nefirească, deoarece aparent este porcar, dar hainele îngrijite arată un om
bogat cu un statut mult superior celui de paznic de porci.
La fel de importantă este și autocaracterizarea, realizată prin
intermediul monologului interior sau al dialogului cu celelalte personaje.
De exemplu, Ghiță are momente când înțelege că a greșit și se ceartă
pentru aceasta, precum în fragmente de genul: ,,Dumnezeu nu mi-a dat
gând bun la vremea potrivită", ,,dacă e rău ce fac, nu puteam să fac
altfel". Autocaracterizarea este completată de remarcile celorlalte
personaje care punctează modul în care se dezumanizează hangiul. De
exemplu, la început Ana crede că ,,e un om drept și blând la fire", ,,e om
cu minte și nici nu voiește să audă, nici să vadă, nici să știe nimic, nu
voiește să ațâțe mânia oamenilor răi". Însă, treptat, începe să se teamă de
dânsul, să-l disprețuiască, crezându-l o muiere în haine bărbătești.
Cu alte cuvinte, Ghită este personajul cel mai bine individualizat,
având ca principală trăsătură lăcomia, căci banii devin singurul scop
pentru care sacrifică totul, dar care îi aduc o fericire trecătoare și tragic.
Acestei trăsături li se adaugă orgoliul și lașitatea, cel dintâi manifestat și

7
prin gelozie, frustrare, căci o ucide pe Ana simțind că nu poate să o lase
vie în urma lui.

"Moara cu noroc" este una dintre cele mai importante creații

realiste din literatură, prezentând în mod veridic, atât complexitatea
relațiilor umane, cât și tragismul degradării acestora și implicit al
sfârșitului crunt pe care îl au protagoniștii. Detaliile de ambianță,
limbajul arhaic și regional o fac o veritabilă frescă socială, iar
profunzimea observației psihologice îi conferă statutul de studiu de caz.

Caracterizarea lui Ghiță

Nuvela lui Slavici propune o dimensiune morală și una psihologică

ce se intersectează cu maturitate vădită a mijloacelor de realizare,
modalitățile artistice fiind distribuite în raport cu prezența personajelor.
Astfel, Ghiță este cel care angajează din partea scriitorului procedeele
analizei psihologice, precum introspecția, observația ca într-o fișă clinică
a procesului de dezumanizare, stilul indirect liber etc.
Ca toate personajele lui Slavici, Ghiță ilustrează și o dimensiune
morală, căci evoluția sa epică scoate în prim-plan involuția sa
psihologică, degradarea sub imperiul banului căci principalele atribute
ale personajului sunt lăcomia, caracterul slab, incapacitatea de a face
față unui caracter puternic și manevrelor lui Lică. Mijloacele de
caracterizare directe sunt distribuite în mod inegal, portretul fizic fiind
lăsat în plan secund și accentuându-se cel moral.
La începutul nuvelei, autorul omniscient și omniprezent schițează
portretul noului hangiu: ,,un ginere harnic", ,,înalt și spătos". "Ghiță
privește împrejurul său, se bucură de frumusețea locului și inima-i râde".
După venirea lui Lică la han ,,Liniștea colibei" se perturbă, iar notațiile

8
naratorului surprind procesul ireversibil pe care-l parcurge acum
protagonistul: ,,aștepta cu nerăbdare zilele în care nu erau oameni la
cârciumă", ,,își încrețește fruntea", ,,cuprins de gândurile omului
păgubaș", ,,era în el ceva ce nu-l lăsa și așa ieși afară ca să fie singur cu
gândurile sale". Acestea demonstrează că bărbatul se îndepărtează de
familie, îndeosebi de Ana pe care inconștient și neputincios o împinge în
brațele Sămădăului.
Pe lângă aceste procedee, se observă autocaracterizarea ce are și
notele unei introspecții. Unele fragmente sunt dialogate, ca discuțiile
dintre soți, când Ghiță încearcă să calmeze temerile Anei: ,, nu pot, zise
el cu amărăciune", ,,mi-e greu să vorbesc", ,,mi-e rușine, iară tu ești
bună și blândă, dar ești ușoară la minte și nu înțelegi", ,,în loc de a-mi
alunga gândurile rele, mă lași să mă mistuiesc".
Alte structuri sunt monologuri interioare ca acelea în care are
momente de îndoială în privința atitudinii sale și regretă deciziile
luate: ,,sunt un om fără de suflet".
Mijloacele indirecte scot în evidență aceleași trăsături ce fac din
Ghiță un om slab, laș și lacom. Importante sunt vorbele lui în secvențe
cheie, precum uciderea femeii pe care o iubește, precedată de
mărturisirea către Pintea, "nevasta mi-am pierdut-o eu de mult" când
jandarmul îl avertizează că nu și-ar fi lăsat o nevasta ca a lui în cursa
prinderii porcarului. Scena este cutremurătoare, iar atitudinea hangiului
este și ea mijloc indirect de caracterizare, căci o ucide cu patimă așa cum
a și iubit-o: ,,nu-ți fie frică, îi zise el înduioșat, tu știi că mi-ești dragă ca
lumina ochilor", ,,Simt că mi s-a pus ceva de-a curmezișul în cap și că
nu mai pot trăi, iar pe tine nu pot să te las vie în urma mea".
Faptele hangiului, relația lui cu celelalte personaje prin raportare la
tema operei sunt alte mijloace indirecte. El amintește și de personajul lui
Caragiale, Stavrache cu mențiunea că Ghiță mai are accese de luciditate,

9
în timp ce hangiul din Podeni, pierde contactul cu realitatea definitiv, nu
moare, dar înnebunește.

ATENȚIE: La această caracterizare trebuie adăugat din comentariu:

tema, structura, personajele. Nu trebuie încadrarea.

10