Ion

Liviu Rebreanu
Realismul este curentul literar și estetic ce se caracterizează prin
încercarea de a surprinde realitatea în mod veridic, obiectiv, având la
bază principiul mimesisului. În plus, acesta presupune crearea unor
personaje reprezentative pentru o categorie socială, evoluând complex,
în mediul lor de viață, supuse mentalității colective, dominate de o
trăsătură, ca atare previzibile, spre deosebire de eroii romanului
modern, subiectiv și al experienței, inși inadaptați, imprevizibili. Unul
dintre cei mai importanți scriitori realiști din perioada interbelică este
Liviu Rebreanu, autor și al operei ,,Ion”, publicat în 1920,despre care
Eugen Lovinescu spune că este creatorul romanului românesc modern.
Geneza
,,Ion" este precedat de volume de proză scurtă care anticipează
problematica volumului, preocuparea lui Rebreanu față de tema
țăranului, nu doar din Transilvania. De asemenea, scriitorul face o
observație într-un volum de memorialistică, apreciind că ,,un om are
asemănări cu mii de semeni, dar trăiește prin ceea ce are unic și unic
este numai sufletul", în sensul că personajele sale devin reprezentativi
pentru această categorie socială, însă rămân inși memorabili, orginali.
Geneza romanului trădează nu doar modul în care creează
Rebreanu, ca un adevărat arhitect epic, ci și viziunea sa despre viață. De
exemplu, înainte să scrie, acesta desenează schița casei Glanetașului
sau se lasă impresionat de evenimente ce au loc în satul său natal,
Prislop. De exemplu, într-o zi ploioasă observă cum un țăran
îngenunchează și sărută pământul, imagine care în roman este
valorificată în secvența în care Ion sărută pământul ,,ca pe o ibovnică";
o altă întâmplare este cea despre Rodovica, o țărancă bogată ce a

1
rămas însărcinată cu un flăcău sărac și pe care părinții refuză să o
mărite pentru a nu-i da zestrea, destin pe care îl preia personajul Ana.
Aceste observații demonstrează o trăsătură important a realismului,
inspirația din realitatea pe care scriitorul încearcă să o surpindă cât mai
credibil.

Titlurile
Numele romanului este dat de eroul central, unul dintre cele mai
complexe personaje din literatura română, Ion Pop al Glanetașului,
țăran din satul Pripas, toponim sugestiv pentru destinul protagonistului.
Pe lângă numele romanului, sunt sugestive titlurile capitolelor și ale
celor două părți. Astfel, primul se numește ,,Începutul", iar ultimul, al
treisprezecelea, se numește ,,Sfârșitul", capitolele mediane purtând
titluri sugestive pentru acțiune: ,,Copilul", ,,Nunta", ,, Ștreangul" etc. În
plus, prima parte se numește ,,Glasul pământului" și reprezintă o
metaforă a fustrării sociale a lui Ion, lipsa pământului făcându-l să se
simtă neputincios, lipsit de respectul celor din jur, de aceea hotărât să
facă totul pentru a capăta pământ. A doua parte, ,,Glasul iubirii",
trădează a doua patimă a Glanetașului, iubirea pentru Florica, o
frustrare erotică dată de faptul că a fost nevoit să o ia de nevastă pe
,,slăbuța și urâțica Ana", iar Florica a fost luată de nevastă de George.
Strivit între aceste două patimi, destinul lui Ion se consumă tragic și
atrage alte nefericiri, căci Ana se spânzură, copilul moare, el însuși este
ucis, George este arestat, iar Florica însărcinată rămâne de râsul satului.
Titlurile celor două părți atestă ideea că Ion nu este o brută,
Nicolae Manolescu considerând că asupra lui apasă o vină tragică,
,,Glasul iubirii" și ,,Glasul pământului" fiind două forțe interioare cărora
țăranul nu le poate face față.

2
 Structura
Opera este una realistă și are că temă satul și țăranul, ceea ce nu-l
împiedică pe Eugen Lovinescu să afirme că scrierea lui Rebreanu este
primul roman românesc modern. Unul dintre motive este structura,
opera caracterizându-se prin circularitate și tehnica evantaiului epic (a
contrapunctului). Cea de-a doua se referă la faptul că în roman
alternează două planuri, al țăranilor și al boierilor, între ele liant fiind
Ion, personaj central. Circularitatea este sugerată inițial de titlurile
capitolelor ,,Începutul" și ,,Sfârșitul", ca un cerc ce s-a deschis în incipit,
iar în final s-a închis. În plus, ea se realizează și datorită altor elemente,
precum: în expozițiune naratorul descrie intrarea în Pripas, iar în final
ieșirea din sat, ca și când am părăsi acest spațiu ficțional creat de
instanța auctorială; atât debutul cât și finalul romanului propun un
eveniment colectiv, inițial hora de duminică, la care participă tot satul
în curtea casei văduvei lui Maxim Oprea, sugerând puternice trăiri
dionisiace, descătușarea patimilor, iar în final sfințirea noii biserici,
arătându-se ideea că oamenii s-au întors la cele sfinte; circularitate dă
și imaginea crucii, la început jalnică, la intrarea în sat, un Christ ce ,,își
tremură trupul de tinichea pe un lemn mâncat de carii", iar în final,
accentuarea imaginii crucii de la biserica cea nouă, simbol al asumării
păcatelor; lor li se adaugă prezența Savistei, oloaga satului, construită
după motivul omului însemnat, căci în punctul culminant îl anunță pe
George de trădarea Floricăi, ceea ce duce la uciderea Glanetașului,
anticipată și de conflictul de la cârciumă dintre George și Ion, cearta
dintre acesta și Vasile Baciu, tatăl Anei, din primul capitol.

3
Tema
Tema este legată de problematica satului și a țăranului, preferată
de tradiționaliști, dar care în mod bizar resping romanul ,,Ion”, în timp
ce Eugen Lovinescu îl apreciază.
Prin temă, romanul lui Rebreanu se aseamănă cu opera lui Marin
Preda, ,,Moromeții", însă, spre deosebire de eroul predian
considerat ,,ultimul țăran", reprezentant al categoriei sociale din care
face parte, eroul lui Rebreanu nu poate avea acest statut. Ilie
Moromete este simbolul lumii satului, care iese din matcă, este
dezrădăcinată din cauza unui sistem aberant. În schimb, Glanetașul este
responsabil pentru faptele sale provocate de resorturi interioare pe
care nu le poate stăpâni. Cu toate acestea între cele două opere găsim
numeroase similitudini, precum situația grea a țăranilor, lipsa
pământului ca mijloc de supraviețuire și criteriu după care oamenii erau
apreciați în sat, după dictonul ,,Bogătanii cu bogătanii și sărăntocii cu
sărăntocii".
O altă temă este pusă în legătură cu destinul unor personaje din
lumea micii intelectualități rurale: învățătorul, preotul și tânărul în
formare, Titu Herdelea. Ei ajută la conturarea mesajului moralizator
pentru că au menirea de a păstra valorile românești autentice,
tradițiile, limba română, religia ortodoxă într-un spațiu în care românii
nu sunt stăpâni, Transilvania aflându-se încă sub dominație austro-
ungară. Legată de aceste teme principale este și condiția femeii
dependente de zestre, motiv care apare și în ,,Moromeții". În această
lume femeia este văzută ca două mâini de lucru, o aducătoare de zestre
și o producătoare de copii, indiferent dacă este țărancă sau boieroaică.
De la motivul zestrei pleacă tot firul epic în roman, căci fata bogată,

4
Ana, trebuia să se mărite cu flăcăul bogat George, iar fata săracă,
Florica, trebuia să rămână cu flăcăul sărac, Ion. Inversându-se
raporturile, apare conflictul iar lipsa iubirii ca liant într-o relație,
motivele social-economice ce stau la baza hotărârii lui Ion de a o lua pe
Ana de nevastă distrug atât protagoniștii cât și personajele secundare
din proximitatea acestora. De zestre depind și fetele Herdelea. Laura
trăiește o decepție în dragoste și se va căsători cu Pintea, preot ce își ia
soția și pleacă în România, sugerându-se în acest fel dorința de a se
realiza Marea Unire. Ghighi rămâne în sat și se căsătorește cu
învățătorul Zăgreanu ce o iubește sincer și nu-l interesa zestrea, destine
ce întregesc viziunea despre lume a scriitorului, căci se sugereza atât
ideea de continuitate, cât și cea de legătură între generații.

Caracterizarea lui Ion și relația

dintre două personaje
(Ion și Ana)

Ion este caracterizat direct de-a lungul romanului atât prin

intermediul naratorului obiectiv, cât și al celorlalte personaje care fac
diferite remarci la adresa Glanetașului, în funcție de relația cu acesta.
Astfel, știm că Ion este unul dintre cei mai inteligenți elevi ai dascălului
Herdelea, dar se lasă de școală deoarece îi este mai drag pământul. Tot
de la narator aflăm că era ,,harnic și iute ca mă-să", Zenobia, spre
deosebire de tatăl său cuprins de patimi lumești și risipind averea.
Alte observații țin de trăirile interioare ale personajului de
reacțiile lui organice, fapt ce amintește de naturalism, de observarea cu
acribie a firii umane. În acest sens, când privește pe Florica, ,,îi fierbe

5
sângele în vine", ,,îi clocotește", iar când preotul îl ceartă în biserică,
vorbele lui sunt ,,ca un bici de foc” pe obrazul lui Ion.
Reacțiile organice sunt surprinse și în cazul când tânărul vine în
contact cu pământul, ,,în fața uriașului" simțindu-se ca un vierme
neînsemnat exclamând cu pioșenie: ,,Cât pământ, Doamne!".
Din partea celorlalte personaje sunt importante observațiile celor
cu care Ion intră în conflict. Vasile Baciu îl numește "sărăntoc", iar
George are aceeași atitudine disprețuitoare când Ion o necinstește pe
Ana. Lor li se adaugă autocaracterizarea, relevantă mai ales când
Glanetașul încearcă să-și asume destinul, să renunțe la Florica și să o ia
pe urâțica Ana. De aceea, deseori se mustră că e slab și riscă ,,să
rămână calic pentru o muiere".
Mijloacele indirecte vizează fapte ale lui Ion și relațiile lui cu
celelalte persoane. Comportamentul său este surprins de George
Călinescu într-o manieră critică, dură, văzând doar un ins instinctual,
redus, deloc inteligent, ci doar viclean, în timp ce Eugen Lovinescu
surprinde ,,viclenia procedurală", faptul că Glanetașul a premeditat
totul cu pragmatism și determinare.
Însă, esența eroului trebuie căutată în modul cum Nicolae
Manolescu judecă, ,,o vină tragică apasă pe umerii acestuia". În plus,
trebuie să vedem în acest personaj un simbol al omului arhaic, aproape
primitiv care vede în pământ o zeitate, o Mumă. Din acest punct de
vedere, Ion este recompensat, căci se întoarce în pământul ce i-a fost
atât de drag, chiar dacă din punct de vedere etic este sancționat,
necistind o fată, conducând-o la spânzurătoare, trădându-l pe George și
profitând de slăbiciunea Floricăi. Acest punct de vedere este susținut și
de modul cum evoluează opinia colectivă, aceeași lume care îl judecase

6
aspru, în final la sfințirea bisericii îl laudă, îl compătimește și își
concentrează atenția critică spre Vasile Baciu.
Relația lui Ion cu Ana este definitorie, atât în construcția
Glanetașului, cât și a femeii care are de la început până la sfârșit un
destin tragic. Pentru conturarea relației dintre ei, cea mai
reprezentativă secvență este cea de la nuntă, când Ion se miră că a
putut strânge în brațe pe această fată ,,cu fața galbenă, cu pete cenușii"
cu ochii buhăiți de atâta plâns și care ,,împopoțonată cum era, părea și
mai urâtă".
În opoziție cu ea, Florica este de o sănătate ,,pe care se chinuia cu
greu să o ascundă", "cu ochii albaștrii ca cerul de vară", ,,cu buzele
mereu roșii și umede". Dansând cu ea provoacă o tristețe sfâșietoare
Anei care înțelege că a greșit. Nicolae Manolescu subliniază faptul că
,,Ana este unul dintre cele mai zguduitoare" destine din roman,
,,mișcându-se de la început și până la sfârșit într-un cerc vicios" și care
are ca singură vină, faptul că ,,a tras la naștere lozul nefericit". Însă, o
oarecare culpă Ana are, căci încalcă două legi fundamentale: se lasă
necinstită de Ion și uită că e mamă, iar sinuciderea ei atrage moartea
unei ființe nevinovate. În mod subtil, Rebreanu o sancționează, alegând
ca loc al sinuciderii, grajdul. Este o scenă atroce ,,în care fiecare detaliu
este parcă filmat cu încetinitorul", ,,iar moartea nu găsește răsunet nici
măcar în simțirea animalelor din grajd, indiferente, ca însăși natură".
În concluzie, romanul "Ion" rămâne o capodoperă a literaturii
române, un roman modern, chiar dacă este unul rural, un roman doric,
anticipat de ,,Mara" de Slavici în perioada interbelică. Ion este
protagonistul ce dă operei complexitate, un ins a cărui soartă dictează
și altele într-o lume în care naratorul pare să nu inventeze nimic, atât
de credibil este construit totul.