„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

De Lucian Blaga
-versiune simplificată-

Poet și filosof interbelic, Lucian Blaga transpune în lirică două concepte originale:
cunoașterea paradisiacă și cea luciferică, în virtutea cărora creația apare ca o posibilitate de
revelare a misterului cu ajutorul „intelectului extatic”.
Expresivitatea și modernitatea poeziei blagiene se realizează prin: cultivarea metaforei
revelatorii, a orfismul, intelectualizarea emoției poetice și influențele expresioniste prin vitalism.
Poeziile se construiesc în jurul unei imagini realizate prin comparație, având o structură stereotipă.
Se remarcă înnoirea prozodiei prin cultivarea ingambamentului, a versului liber și a ritmului interior,
specific tonalității confesive.
În evoluția liricii sale, succesiunea ipostazelor eului reflectă raportul dintre sine și lume.
Prima etapă a eului-stihial este marcată de unitatea cosmică evidențiind exacerbarea eului, extazul
vitalist, elanul dionisiac, caracterul vizionar, întoarcerea la primordial, iubirea ca un mod de
cunoaștere; astfel Blaga vine către expresionism din direcție unui „tradiționalism metafizic
autohton”. A doua etapă, a eului-problematic ilustrează „ruptura ontologică” fiind caracterizată
prin spaima de neant, de „Nimicul”, de „Marele”, sentimentul pierderii „Divinului”, somnul face
posibilă ieșirea din timp fiind legat de starea increatului. Ultima etapă (eul-reconciliant) ilustrează
reconcilierea cu sinele prin orfism.
În viziunea lui Blaga, poezia este o meditației formulată prin metafora revelatorie,
exprimând aspirație spre absolut definită ca: „cele din urmă hotare”, „apa din care curcubeul își bea
frumusețea și neființa” („Autoportret”).
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut „Poemele
luminii” încadrându-se in prima etapa de creație și constituindu-se într-o artă poetică în care eul
liric disociază două tipuri de cunoaștere. Poetul își exprimă credința că menirea poeziei este de a
spori tainele universului, acest crez este exprimat prin metafore revelatorii organizate pe complexa
tehnică a antitezei.
Prima secvență poetică ilustrează opoziția dintre cunoașterea luciferică și cea paradisiacă
într-o viziune inedită: „eu” (eul liric adept al cunoașterii luciferice) în opoziție cu „alții” (adepții
cunoașterii paradisiace), „lumina mea” în opoziție cu „lumina altora”, (eu) „sporesc, căci iubesc” în
antiteză cu (alții) „sugrumă”, „corola de minuni a lumii”, imagine a lotusului albastru cu 1000 de
petale ca metaforă pentru misterul universal, în antiteză cu „și flori, și ochi, și buze, și morminte”
simbolizând înfățișările concrete ale misterului: natura, sufletul, erosul și thanatosul.
Aceste metafore revelatorii evidențiază antiteza dintre cunoașterea paradisiacă, care chiar
dacă reduce numeric misterele destramă farmecul, și cunoașterea luciferică, care implică
ambiguitate, dezvoltă noi interpretări și conservă emoția.
A doua secvență poetică ilustrează motivul poetic al lunii prin comparația dezvoltată: luna
este un simbol complex, obiect de contemplare care potențează misterul.
Eul liric apelează la apelează la un câmp lexical sugestiv pentru a evidenția faptul că tipul de
cunoaștere luciferică asigură intuirea în concret a abstractului și intuirea în general a particularului,
iubirea reprezentând un mijloc de cunoaștere: „adânciri de întuneric”, „întunecata zare”, „largi
fiori”, „tot ce-i neînțeles”.
A treia secvență poetică este centrată pe tema iubirii purificatoare și unificatoare prin
metafora „nepătrunsul ascuns”; aceasta reprezintă o altă ipostază a misterului necercetat de ochiul
pătrunzător al rațiunii. Lumina constituie în esență un laitmotiv al creației ca oglindire a relației
dintre creator și univers.
 La nivel prozodic se remarcă metrica variabilă, versul alb și tehnica ingambamentului
evidențiind tonalitatea confesivă specifica monologului liric.
Arta poetică a lui Blaga reprezintă o pledoarie pentru forțele latente ale limbajului ce readuc
la lumina puterile cuvântului creator. Poetul afirma: „Numai așa poți să proiectezi în misterul lumii
un înțeles. Omul trebuia să fie un creator, iar datoria noastră în fața unui adevărat mister este nu
să-l lămurim, ci să-l adâncim”.