,,Ion’’ de Liviu Rebreanu

Realismul este un curent literar manifestat în plan european de la mijlocul sec. XIX,
apărut ca o reacție anti-romantică și care își propune reflectarea veridică și obiectivă a
realității, având ca trăsături: personaje tipice în împrejurări tipice, stilul sobru și impersonal,
analiza psihologică, tehnica detaliului semnificativ, narator obiectiv, omniprezent, omniscient
și veridicitatea (se folosesc toponime preluate din realitate).
În contextul literaturii interbelice, opera lui Liviu Rebreanu impune viziunea realist-
obiectivă și proza de analiză psihologică, romanele sale fiind creații epice dense, cu structură
riguroasă, solidă și conflicte puternice. Rebreanu rămâne creatorul care a deprins romanul
românesc din zona tradiționalistă și l-a propulsat către modernitate.
,,Ion’’(1920) este un roman modern, doric, obiectiv, care se încadrează în realismul
interbelic prin construcția riguroasă și simetrică, prin compoziția echilibrată, prin conflictul
puternic și stilul obiectiv, dar mai ales prin figura personajului principal, corelată cu un
anumit context istoric și social.
Tema romanului este lupta pentru pământ, într-o societate în care singura măsură este
pământul. Problematica pământului este particularizată în confruntarea dintre două pasiuni
puternice și la fel de îndreptățite, văzute ca două jumătăți ale aceluiași întreg: iubirea pentru
pământ și iubirea pentru o singură femeie.
Două scene joacă un rol esențial în evidențierea acestei teme: hora și scena sărutarea
pământului. În scena horei este adunat tot satul, ierarhizat în funcție de condiția socială și de
vârstă, tinerii care jucau se aflau în mijloc, mamele și tinerele soții erau pe margine, iar
oamenii cu stare și intelectualii, dar și țăranii simpli, stăteau de vorbă în grupuri. La horă, Ion
dansează numai cu Ana, schimbându-și priviri, din când în când, cu Florica, astfel
conturându-se, încă de la începutul romanului, conflictul interior trăit de personaj. Bătaia
dintre Ion și George evidențiază conflictul dintre aceștia, fiind construită simetric cu scena de
la sfârșitul cărții, când George îl ucide pe Ion cu sapa.
Dragostea protagonistului pentru pământ este cel mai bine reprezentată în scena
sărutării acestuia. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte ca un uriaș, „la picioarele
căruia se zbate un balaur”. Îngenuncheat în gestul mitic al sărutării pământului, Ion simte
fiorul rece „iar lutul îi țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile în niște mănuși de doliu”.
Este surprinsă aici întreaga ambivalență Eros-Thanatos și este concentrată întreaga soartă a
eroului, prizonier al nefireștii patimi pentru pământ.
O altă temă poate fi iubirea ca formă de împlinire a individului, atât în lumea
țărănească, cât și în lumea intelectualilor. La un alt nivel al semnificațiilor, Nicolae
Manolescu identifică tema destinului, sugerată prin metafora drumului, considerat de criticul
literar „un suprapersonaj al operei”. Toate nivelurile tematice sunt abordate în viziune realistă
și prezentate cu obiectivitate într-un stil, principala sursă de inspirație fiind realitatea, după
cum însuși autorul a mărturisit.
Din punct de vedere structural, romanul este organizat în două părți subintitulate
simbolic: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, anticipând cele două opțiuni care
marchează destinul eroului, cele două patimi de nestăpânit care îl macină și cărora nu li se
poate opune: pământul și iubirea. Cartea însumează 13 capitole, dintre care primul se
numește „Începutul”, iar ultimul „Sfârșitul”, celelalte având titluri scurte, predominant
nominale, cu valoare de sentință: „Zvârcolirea”, „Rușinea”, „Nunta”, „Ștreangul” etc.
La nivel compozițional, se disting mai multe planuri narative, care urmăresc câteva
destine. Primul, al țărănimii, și cel mai important este destinul lui Ion, țăran sărac din satul
Pripas, care își dorește să-și depășească statutul material și locul în societatea rurală, prin
căsătoria cu o fată bogată (scene importante: hora, bătaia, nunta, moartea). Un alt plan
vizează intelectualitatea rurală, reprezentată de familia învățătorului Herdelea și de preotul
Belciug. Herdelea este imaginea dascălului de vocație care încearcă să apere cultura și limba
română, acaparate de sistemul oficial maghiar. Conflictele cu preotul, cu autoritățile și chiar
cu Ion sunt determinate de dorința învățătorului de a-și apăra statutul social și intelectual. Pe
de altă parte, preotul Belciug, deși aspru în manifestări, este simbolul omului devotat slujirii
lui Dumnezeu și Bisericii, într-un mediu contaminat de politică, dar și de neînțelegere. Cel
de-al treilea plan, secundar, prezintă aspecte ale administrației maghiare.
Incipitul romanului este creat în simetrie cu finalul prin descrierea drumului care intră și
iese din satul Pripas, locul desfășurării acțiunii. Această structură circulară l-a făcut pe
criticul Constantin Ciopraga să afirme despre Ion că este „un corp sferoid”.
Scriitorul mărturisește preocuparea pentru organizarea materialului epic, afirmând că:
„Pentru mine, chinul cel mai mare este prima frază și primul capitol”. Romanul debutează cu
descrierea drumului, observându-se veridicitatea specific realistă, prin detalii toponimice
precum Someș, Cluj, Bistrița. Motivul drumului are un dublu rol: unul strict funcțional,
pentru că realizează trecerea de la planul real la cel ficțional, iar în final închide lumea
romanului și al doilea rol de metaforă a destinului implacabil, deoarece viețile se împlinesc și
se sfârșesc fără ca voința umană să le poată modifica. Locuțiunile „în dreapta” și „în stânga”,
sugerează pendularea protagonistului între „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”.
Prin tehnica detaliului semnificativ se prezintă „o cruce strâmtă pe care e răstignit un
Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu coroniță de flori veștede agățată de picioare” care
sugerează faptul că oamenii acestor locuri au uitat de Dumnezeu, anticipându-se tragismul
unor destine. Prima imagine a satului este una statică, care dă impresia de loc lipsit de viață:
satul parcă era mort. În continuare, sunt descrise casele care ilustrează, prin aspect și prin
așezare, condiția socială a locuitorilor, sugerând, totodată, rolul unor personaje în evoluția
conflictului. Prima casă prezentată este cea a învățătorului, „cu ușa spre uliță și cu două
ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare și dojenitoare”. Se evidențiază rolul
acestuia în comunitatea rurală, respectul de care se bucură și se sugerează ideea că învățătorul
intervine pentru a corecta anumite atitudini.
A doua casă este cea a lui Alexandru Pop Glanetașul. Prin „ușa închisă cu zăvorul” se
ilustrează lipsa comunicării, prin acoperișul comparat cu „un cap de balaur” se sugerează că
pericolul se află în această casă. „Pereții spoiți de curând” subliniază că femeia este harnică,
iar „spărtura gardului” – că bărbatul este leneș.
Din incipit se poate stabili că acțiunea se desfășoară la începutul sec. XX-lea, în
Ardeal, evenimentele începând într-o zi de duminică, vara, la hora satului și sfârșind tot într-o
zi de duminică, astfel plasând existența și destinele într-un cerc implacabil.
 Finalul romanului este unul închis, creat în simetrie cu incipitul. Se reia imaginea
drumului, care, de data aceasta iese din sat, iar prin enumerația verbelor se sugerează
refacerea echilibrului cosmic. Aceeași idee este subliniată și prin imaginea Hristosului de
tinichea cu fața poleită de o rază întârziată. Dacă în incipit verbele („vine, trece, spintecă,
urcă, înaintează”) prezintă o mișcare vioaie, specifică tinereții, cele din final („cotește, se
îndoaie, se întinde”) sugerează vârsta senectuții. Satul pare, în final, întinerit și primenit, de
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Se anulează, parcă, drama individuală, se reinstaurează satul,
domină atmosferă de sărbătoare, pentru că ordinea morală a revenit.
Subiectul se construiește prin înlănțuirea secvențelor narative, dublată de alternarea
celor două planuri. Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică. Incipitul prezintă
drumul până la Pripas și se continua cu descrierea horei, care se desfășoară în curtea
Teodosiei, văduva lui Maxim Oprea. În acest moment, al expozițiunii, sunt ilustrate
principalele personaje, detalii spațio-temporale, de unde provine veridicitatea romanului. Este
momentul în care se reflectă relațiile sociale, prin însăși așezarea privitorilor la horă. Ion o
poftește pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica, iar acesta este începutul
conflictului. Sosirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, la horă și faptul că îl jignește pe Ion este
surprins de Liviu Rebreanu astfel: „Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit”. Vasile Baciu îl
numește pe flăcău „sărăntoc, tâlhar”, și astfel se conturează intriga romanului. Așadar, Ion va
dori să își răzbune rușinea și o va compromite pe Ana, lăsând-o însărcinată, pentru a-l
determina pe tatăl fetei să accepte căsătoria.
Desfășurarea acțiunii surprinde conflictul central, constituit de lupta pentru pământ în
satul tradițional, în care posesia averii sau a pământului condiționează dreptul indivizilor de a
fi respectați. Conflictul exterior social dintre sărăntocul Ion și bogătașul Vasile Baciu este
dublat de unul interior, psihologic, trăit de Ion între Glasul pământului și Glasul iubirii.
Conflictele secundare completează acțiunea romanului, având legătură tot cu pământul
(dintre Ion și George, Ion și Simion). Esențial este în cazul protagonistului și conflictul dintre
om și pământ - stihie. De asemenea, există conflicte și în planul intelectualității, cel mai
important fiind cel dintre familia Herdelea și preotul Belciug. Drama lui Ion este tipică pentru
lumea țărănească. Instinctul de posesiune a pământului și sărăcia îi întăresc dorința de a alege
averea Anei și nu iubirea pentru Florica.
La nunta cu Ana, Ion nu cere acte pentru pământ, dar se simte înșelat, o jignește și o
bate pe Ana, îl amenință pe Vasile Baciu. Intră în posesia pământurilor, dar atitudinea sa față
de Ana nu se schimbă. Sinuciderea Anei este o consecință a dezumanizării lui Ion. Acesta nu
mai era capabil să vadă în soția și fiul său decât garanția proprietății asupra pământurilor. De
asemenea, moartea lui Petrișor, fiul său, nu îl oprește să-și retrăiască pasiunea pentru Florica,
măritată acum cu George Bulbuc.
Se poate spune că deznodământul este previzibil, iar uciderea lui Ion de către soțul
Floricăi reprezintă un ecou al brutalității protagonistului. George, simbolizând forța
destinului, este arestat, Florica rămâne singură, iar averea – bisericii.
O primă tehnică narativă folosită de Rebreanu în compoziția acestui roman este cea a
planurilor paralele, prin care scriitorul prezintă viața lumii țărănești și a intelectualității rurale.
Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar înlănțuirea secvențelor
este redată cronologic. Unele pasaje sunt semnificative pentru destinul personajelor ce au un
rol anticipative (de exemplu, scena horii de la începutul romanului a fost considerată de N.
Manolescu o horă a sorții). Viața personajelor se desfășoară după legile interne ale lumii lor
și evoluează paralel. Primul plan surprinde dramele din lumea țărănească și se caracterizează
prin discontinuitate. Celălalt plan surprinde lumea intelectualilor, dar și relația dintre români
și austro-ungari, caracterizându-se prin continuitate, prin impresia șuvoiului de viață.
O altă tehnică narativă folosită în compoziția romanului este cea a contrapunctului.
Astfel, se pun în lumină episoade sau secvențe simetrice din ambele planuri, care susțin
complexitatea operei (nunta Anei corespunde cu nunta Laurei, conflictul exterior dintre
Vasile și Ion corespunde conflictului dintre Herdelea și Belciug).
Arta narativă reflectă principiile realismului, având următoarele trăsături: narațiunea
este la persoana a treia, perspectiva este obiectivă, cu viziune „par derriere”, naratorul este
omniscient, omniprezent, detașat, stilul este unul sobru și impersonal. Narațiunea se
împletește cu secvențele descriptive și dialogate. Autenticitatea limbajului regional este
remarcată de George Călinescu, graiul ardelenesc subliniind mediul și condiția socială a
personajelor.

În concluzie, prin romanul ,,Ion’’, Liviu Rebreanu realizează o creație obiectivă, de tip
realist, prin care impune modernizarea romanului românesc, în contextul literaturii
interbelice.