Ion

Liviu Rebreanu
Romanul „Ion”, scris de Liviu Rebreanu, a apărut în perioada interbelică, in 1920, și reprezintă o adevărată capodoperă a
literaturii române, acesta înfățișând într-o manieră realistă universul satului ardelenesc din primele decenii ale secolului al XX-
lea. Întrucât este un roman realist și obiectiv, în opera lui Rebreanu se reflectă foarte bine viziunea autorului asupra satului
românesc, iar acest lucru este redat atât prin autenticitatea universului creat, cât și prin complexitatea personajelor. Pe ulițele
bătătorite exista conflicte reale, idile, drame si chiar tragedii.
Romanul se numea initial Zestrea, marcand un moment decisiv in evolutia prozei romanesti, o proiectata trilogie pe tema
pamantului si a conditiei taranului, urmarita in toata complexitatea ei.
Opera literară ,,Ion" este un roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict
complex, personaje numeroase şi prin realizarea unei imagini complexe asupra vieții.
Aparține curentului realist prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în relație cu
mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ,
veridicitatea, stilul sobru, impersonal.
Caracterul monografic al romanului, alt aspect realist, constă în surprinderea veridică a diverselor aspecte ale lumii rurale:
obiceiuri și tradiții (naşterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relații socio-economice (stratificarea socială),
relații de familie, instituțiile (biserica, școala),autoritățile. De exemplu, descrierea jocului tradițional, someșana, constituie o
pagină etnografică memorabilă, prin înfățișarea portului popular, a dansului tinerilor şi a cântecului lăutarilor.
Evenimentele din roman sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, accasta fiind obiectivă, conform afirmațici
scriitorului: ..M-am sfiit să scriu pentru tipar la persoana I". El îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de
încordare, consemnându-le atitudinile. De pildă, un narator omniscient urmăreşte evoluția obsesiei morții în sufletul Anei, care
se înstrăinează tot mai mult de lume, până și de copil, văzând în el întruparea lui Ion. Această disponibilitate de coborâre a
scriitorului în zonele instinctualului, cu obsesii maladive, stări patologice, constituie o influență a naturalismului european.
În plus, descrierea inițială a drumului, de asemenea supusă convenţiei realiste a veridicității prin oferirea unor detalii
toponimice -, îl introduce pe cititor în viața satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Incipitul romanului reprezinta
integrarea fireasca a firului evenimentelor in fluxul vietii unei zile de duminica din satul Pripas. Descrierea caselor lui Herdelea
și Glanetașu ilustrează condiția lor sociala. Crucea stramba de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginita,
anticipeaza destinul tragic al protagonistului. Tot imaginea drumului incheie simetric romanul, inteles ca un corp geometric
perfect, ,,corp sferoid", potrivit concptiei autorului.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul
secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ şi consecințele actelor sale. Tema centrală,
posesiunea pământului, este completată de tema iubirii de tema destinului.
Un alt aspect al tematicii se refera la monografia vietii satului ardelenesc de la sfarsitul secolului al XX-lea.
În capitolul ,,Zvârcolirea" din Glasul pământului, Ion contemplă fostele terenuri ale familiei sale. Se simte ,,mic şi slab, cât
un vierme pe care îl calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place". Pământul apare asemeni
unui ,,falnic şi neîndurător stăpân". Regretul său este exprimat prin exclamaţiile: ,,Cât pământ, Doamne!..." și ,, Locul nostru,
săracul...". El recunoaşte că dragostea de pământ l-a stăpânit din copilărie, sentimentul fiind la fel de puternic precum
dragostea de mamă. Dar Ion obține pământul. Romanul ar fi putut să se încheie, într-un moment al victoriei finale a eroului, al
cărui zbucium se sfârşea cu o luare în posesie a pământului. Dar psihologia complicată a personajului principal va declanșa o
altă dramă, aceea a iubirii.
Scena nuntii marcheaza apogeul ascensiunii lui Ion. Acesta este asezat, in mod ironic, intre cele doua femei. Ana ii pare “o
straina ”, “ urata”, “ uscata”, in vreme ce Florica emana frumusete si vitalitate, este “ aprinsa in obraji”, “ cu buzele rosii”.
Scena simetrică, dar cu valori antitetice, este din capitolul ,,Sărutarea", Glasul iubirii. Cuprins de fericirea întâlnirii cu
pământul său, Ion are impresia că participă la un eveniment deosebit. Ion devine acum uriaşul, iar pământul ajunge umilit şi
cucernic ca o iubire credincioasă. El se comportă faţă de pământ ca faţă de o iubită, într-un moment de halucinație amestecând
cele două sentimente. Observăm elemente care anticipează moartea: pământul îl atrage spre el parcă vrea să-l soarbă, ,,în
sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, ameţitor...".
Aici se disting numeroase cuvinte din sfera eroticului “trupul", ,,sărutări", ,,voluptate", care se afla in vecinatatea unor
sintagme asociate thanatosului “trupul negru’’, ,,manusi de doliu ", toate fiind topite in imaginea pamantului.
Scena mortii reprezinta momentul in care George il ucide pe Ion. George se misca automat, el loveste cu unica dorinta de a
ucide. Acesta il loveste pe Ion cu o sapa de 3 ori : in cap, in brat si in piept. Faptul ca se intoarce impacat la sotia lui si ii spune
fara nici o ezitare ”L-am omorat " evidentiaza o debiere psihica pe baza de gelozie. Ion nu moare chiar in momentul atacului,
insa acesta se taraste cu ultimele sale puteri catre nucul dintr-o gradina alaturata, exclamand in gand ”Mor ca un caine ! ".
Nucul este un copac asociat mortii si pare sa prelungeasca suferinta taranului.
Hora duminicală (un obicei respectat în sat), element al simetriei compoziționale, prin felul în care oamenii sunt așezați,
anticipează raporturile care există în roman între diferitele categorii sociale. În finalul romanului, este prezentată sfințirea
bisericii, făranii mergând după slujbă, la horă, în curtea văduvei lui Maxim Oprea, unde joacă Someșana și Învârtita, iar
intelectualii, pentru care a fost adus taraful din Bistriţa, în curtea şcolii.
Romanul este alcătuit din treisprezece capitole cu titluri sugestive, sintetice, cu rol anticipativ, discursul narativ având un
Inceput și un Sfârșit, ca si destinul protagonistului. Partea întâi, Glasul pământului, are șase capitole, partea a doua, Glasul
iubirii, şapte capitole. Este sugestia cercului spart, simbol al imperfecțiunii umane, romanul fiind sferic. Tehnica planurilor
paralele evidențiază viața țărănimii și a intelectualității săteşti, iar prin tehnica contrapunctului, o anumita temă, moment
esențial sau conflict, sunt înfățișate în cele două planuri (nunta țărănească a Anei cu Ion corespunde, în planul intelectualității,
nunții Laurei cu George Pintea, viitorul teolog). Metafora drumului prezentată atât la început, cât și în final, susține simetria
compozițională. De altfel, scriitorul afirma că ,,Romanul este un corp sferoid, se sfârșeste precum a început".
Scriitorul realist insistă prin detalii semnificative. Crucea strâmbă cu Hristosul de ,,tinichea ruginită" din fragmentul
,,Începutul" se transformă într-o emblemă a tragicului, anticipând o umanitate unde sacrul e ignorat şi care a uitat să respecte
legile morale sau l-a uitat pe Dumnezeu. ,,Satul parcă e mort." Cele două case prefigurează cele două planuri ale acţiunii,
prima (a familiei Herdelea) impunând atenţiei cele două ferestre-oglinzi în care se reflectă
parcă întreaga viață a satului, familia Herdelea comentând mereu lucrurile întâmplate. A doua casă (a Glanetaşului), cu
acoperişul asemenea unui ,,cap de balaur", avertizează asupra pericolului care stăpâneşte din interior.
Centrul satului e cârciuma lui Avrum, unde începe ,,să se simtă că satul trăieşte". În final, familia Herdelea părăseşte satul
pe același drum pe care se intră în și se iese din lumea ficțiunii;
acelaşi drum, dar parcă la o altă vârstă.
În ambele planuri, se declanşează conflicte, căci hora sorții nu iartă pe nimeni. Astfel, se observă conflictul social, între
țăranii bogați (Vasile Baciu, George Bulbuc) și cei săraci (Ion), între intelectuali (familia Herdelea-preotul Belciug), etnic-
români/maghiari, dar și interior-trăit de Ion, Ana. Pe Ion, ,,iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil", notează naratorul.
Lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorința pătimaşă de a-l avea este motivată. Pentru că prin muncă cinstită nu-l poate
obține, Ion hotărăşte s-o seducă pe ,,urâțica" Ana, fata lui Vasile Baciu, care avea zestre, în ciuda faptului că este îndrăgostit de
Florica, o fată frumoasă, dar săracă.
Conflictele secundare au loc intre Ion si Simion Lungu, pentru o branzda de pamant, sau intre Ion si Geroge Bulbuc, pentru
Ana. Conflictul tragic dintre om si pamantul-stihie este provocat de iubirea patimasa a personajului pentru pamant (scena in
care Ion saruta pamantul) si de iluzia ca-l poate stapani, dar se incheie ca orice destin uman, prin intoarcerea in aceasta matrice
universala.
Stilul narativ este neutru, impersonal stilul cenusiu fiind specific prozei realiste obiective; autorul respecta autenticitatea
limbajului regional.

Ion

Ion al Glanetașului este un erou puternic individualizat, dar totodată tipic pentru categoria țăranilor săraci, după cum observă
G. Călinescu:,,Toți flăcăii din sat sunt varietăți de lon." Personajele realiste sunt condiționate de mediul în care trăiesc tipice
pentru o categorie socială, nişte ,,exponenți ai clasei și generației" (G. Călinescu).
Personajul principal, eponim și ,,rotund", realizat prin tehnica basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict
(Ana, Vasile, Florica, George). Acestea îi pun în lumina trăsăturile. Tipologia personajului iese în evidență și printr-o tehnică a
contrapunctului: imaginea lui Ion cel sărac, dar frumos și puternic, este pusă în paralel cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul
bogat, dar mătăhălos; Ion o iubește pe Florica, dar o ia pe Ana de nevastă, întimp ce George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica.
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului. Din punctul de vedere al statutului social, el este tipul
țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că averea îi va asigura demnitatea și respectul
comunității. Din punct de vedere moral, Ion este tipul arivistului fără scrupule, care foloseşte femeia ca mijloc de parvenire.
Psihologic, este ambițiosul dezumanizat de lăcomie.
Naratorul traseaza anticipativ liniile generale ale portretului sau moral “ Avea ceva straniu in privire […] un viclesug
neprefacut” evidentiind in continuare calitatile eroului “ Era iute si harnic ca ma-sa. […] , iar pamantul ii era drag ca o
ibovnica”. Celelalte personaje il percep in evolutie, in functie de tipul de relatie in care se angajeaza acesta. Spre exemplu,
Maria Herdelea spune despre el ca “ Ion e baiat cumsecade. E muncitor, e harnic …”. Impulsivitatea acestuia reiese din
comportamentul acestuia cu Ana cand o batea, din confruntarea cu George, dar si cu Simion Lungu. Orgoliul si frustrarea se
vad in gandurile sale de dinainte de imbogatire, iar frica de a nu-si pierde averea, dupa moartea Anei, reiese din “ grija ” pentru
fiul sau.

În concluzie, consider că setea de pământ devine la Ion o patimă ce declanşează o dramă.

Pământul reprezintă naşterea, viaţa şi moartea sa. Nu e o brută. Lumea în care trăieşte îl sileşte să fie aşa. Principala sa vină
este aceea că a încălcat legile morale: a mințit în dragoste şi în prietenie. Societatea îl abrutizează. Dorinţa de a avea pământ
transformă unele calități ale personajului în defecte. Tendinţa de autodepăşire este firească: e condamnabilă nu dorinţa de a
avea pământ, ci metoda pe care o foloseşte pentru a-l obţine.