În perioada interbelică, romanul ca specie a cunoscut cea dintâi mare perioadă de dezvoltare din

istoria literaturii românești. În 1920 apărea romanul “Ion” de Liviu Rebreanu, considerat de E.
Lovinescu “primul roman românesc modern”, într-o accepțiune valorică.

Opera se înscrie, însă, mai degrabă în formula realismului clasic, cu model în secolul al XIX-lea,
deoarece tema este socială, în prim-plan situându-se imaginea monografică a satului transilvănean
de la începutul secolului al XX-lea, viziunea despre lume fiind în acord cu realitatea, iar personajele
tipice. Nicolae Manolescu numește această formulă roman doric și relevă compoziția ordonată,
finalul închis, dispunerea cronologică a episoadelor, perspectiva narativă obiectivă. (Se poate afirma
că opera ilustrează și formula romanului tradițional prin temă, structură, perspectivă narativă.)

“Ion” ilustrează legăturile dintre realitate și ficțiune prin izvoarele folosite de autor. Astfel el a
cunoscut direct viața satului transilvănean, Prislop în realitate, Pripas în roman și a folosit trei
secvențe care țin de memoria afectivă: imaginea unui țăran sărutând glia, confidențele unui flăcău,
Ion, care se plânge de lipsa pământului, întâmplarea cu o fată bătută crunt de tată pentru că se
lăsase ademenită de un băiat sărac. Pornind de la acestea, scriitorul a creat o construcție epică
solidă, având ca temă evocarea satului, accentul fiind pus pe problema pământului.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator heterodiegetic fără nici un fel de implicare.
Structura este simetrică, după formula romanului sferic, în incipit și în final regăsindu-se motivul
drumului. Acesta este o metaforă a legăturii dintre viață în complexitatea și eternitatea ei și “felia de
viață evocată în operă”. La început, drumul vine din șoseaua cea mare și are trei epitete, “alb”,
“vesel” și “neted”, neprevestind tragediile ulterioare. În final, drumul este comparat cu o panglică
cenușie.

Materia epică este structurată în două părți – “Glasul pământului” și “Glasul iubirii”- conform
conflictelor în care este angrenat eroul: unul exterior, având în centru lupta pentru pământ, altul
interior, dezvăluind un alt sens al vieții. Romanul are treisprezece capitole cu titluri simbolice
(“Începutul”, “Nunta”, “Vasile”, “Rușinea”, “Sfârșitul”). Tehnicile narative sunt înlănțuirea, alternanța
și contrapunctul (prin prezentarea unui eveniment în două planuri, de exemplu nunta Laurei).

Planurile narative sunt unul principal, al vieții țăranilor, altul secundar ce ilustrează viața
intelectualității rurale și un altul episodic, prezentând aspecte ale vieții românilor sub imperiu. Firul
epic principal este dat de tema socială, a luptei pentru pământ. Expozițiunea cuprinde prezentarea
drumului, descrierea satului, imaginea unei cruci cu un Iisus din tablă ruginită, ce pare să simbolizeze
înstrăinarea de credință, și hora duminicală. Lumea satului este ierarhizată după avere, astfel că
“bocotanii” stau separat de cei mai săraci, lângă ei așezându-se și preotul, învățătorul și familia
acestuia. Este introdus personajul principal, Ion, oscilând între Florica, o fată frumoasă, dar săracă, și
Ana, fiica unui bocotan, dar urâțică. Tatăl celei din urmă, Vasile Baciu, află că Ion îi dăduse întâlnire, îl
insultă, iar în capul lui Ion se conturează ambiția de a pune mâna pe pământurile acestuia.
Desfășurarea acțiunii se constituie prin secvențe reprezentative și prin acumularea unor detalii
semnificative, ca tehnică tipic realistă. Lui Ion îi vine ideea seducerii Anei dintr-o întâmplare – fiul
învățătorului, Titu Herdelea, îi spusese că dacă Vasile nu i-o dă de bună voie, să o ia de-a sila. Astfel,
el o lasă însărcinată pe Ana, după care nu mai vrea să facă nuntă, decât după ce Vasile semnează un
act (sfătuit fiind de preot). Ana devine o victimă, bătută de tată, de bărbat, insultată de soacră. Când
la nunta Floricai bărbatului ei dansează numai cu mireasa, îl amenință că se va omorî și, văzând
indiferența acestuia, se spânzură, suferința ei fiind atât de puternică încât își pierde și instinctul
matern. În timp ce Ion este la închisoare din cauza unei bătăi, moare și copilul său din cauza
neglijenței mamei lui Ion. După ce descoperă că pământul îi rămâne tot lui în urma morții Anei și a
copilului, Ion încearcă să-și îndeplinească și visul erotic, astfel că se duce la Florica în absența lui
George, soțul acesteia. Savista oloaga, personaj malefic, îi deconspiră, astfel că George îl surprinde
pe Ion într-o noapte și îl lovește în cap cu sapa, omorându-l. Pământurile revin bisericii conform
actului semnat de Baciu, iar preotul construiește o biserică nouă. Romanul se încheie simetric, cu
hora duminicală de după hramul bisericii, cu descrierea Cristului de tablă spălăcită care acum pare să
îi privească blând pe săteni, ca și cum credința ar fi revenit.

Planul secundar prezintă conflictele dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug, provocate tot de
Ion, și împăcarea acestora pe fondul sentimentelor patriotice.

Se poate afirma că sfârșitul lui Ion este tragic, deoarece destinul implacabil pare să fie atras de acea
“depășire a masurii”, hybris-ul din tragedia greacă. Ceea ce îl înalță pe erou dincolo de acțiunile lui
reprobabile este legătura cu pământul care pare să-i fie transmisă din generație în generație. Flăcăul
iubește pământul aproape senzorial, simte nevoia să-l atingă, să-l pipăie, să-l îmbrățișeze și la fel de
mult îi place să muncească. Două scene au dimensiuni epopeice în prezentarea relației om-pământ.
În cea dintâi, flăcăul vine să muncească, simte “glasul pământului” pătrunzându-i în suflet,
contemplă întinderile, se simte mic și slab “cât un vierme”, rupe un smoc de iarbă și exclamă
cutremurat “cât pământ, Doamne”. Rebreanu, anticalofil, folosește aici imagini vizuale și auditive,
metafore și personificări. În cea de-a doua secvență din capitolul “Sărutarea”, Ion este stăpânul
pământului și se compară cu un uriaș din basme “care a biruit o ceată de balauri”. Este celebra scenă
a sărutării pământului, într-un gest mistic. Imaginea lui cu picioarele înfipte în pământ este
monumentală. Totuși, în acest moment de maximă fericire, scriitorul introduce un detaliu anticipativ
fatidic: Ion simte nevoia să pipăie pământul, ia un bulgăre de lut negru și lipicios, iar mâinile îi rămân
unse “ca niște mănuși de doliu”.

Personajul Ion este tipic și caracterizat în evoluție, în mod complex. El nu are respect față de familie
pentru că nici nu avusese vreun model acasă. Este harnic, inteligent, îi este dragă și cartea, dar
ambiția îl determină să ia hotărâri reprobabile. Detașarea totală a scriitorului au făcut posibile
aprecierii contradictorii. Astfel, după Lovinescu el este un tip inteligent, care acționează cu metodă,
iar după Călinescu el nu este decât “o brută căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune”. Același
critic afirmă că Ana reprezintă femeia de la țară, o aducătoare de zestre, două brațe de muncă și o
producătoare de copii.

Celelalte personaje sunt individualizate prin detalii comportamentale, biografice. De altfel, ca orice
operă realistă cu temă socială, romanul are un număr impresionant de personaje secundare sau
episodice, descrise în mediul lor. Fundalul monografic este alcătuit din prezentarea instituțiilor
specifice și a obiceiurilor satului: hora, nunta, botezul, înmormântarea.

Stilul lui Rebreanu este neutru, “fără strălucire artistica” (Lovinescu), limbajul cu variații stilistice,
reflectând graiul ardelenesc, dar cu unele secvențe descriptive epopeice.

În concluzie, romanul este realist obiectiv, iar viziunea despre lume ilustrează concepția despre viață
a țăranului român.*
Așadar romanul ilustrează într-o viziune realistă viața satului, într-un mod complex, cu un fundal
monografic, analizând toate aspectele sociale, stratificarea specifică momentului evocat. Este
dominantă tema pământului ca o coordonată fundamentală a vieții țăranului. **

Conform clarificării lui Manolescu, “Ion” este un roman doric, având ca însușiri caracteristice
perspectiva auctorială, construcția geometrică, indicii spatio-temporali numeroși, finalul închis,
fundalul monografic, tipicitatea personajelor și limbajul natural. ***

*tema si viziune despre lume

**roman realist

***roman traditional