Perioada interbelică reprezintă a doua mare etapă în evoluția liricii românești după Mihai Eminescu.

În epocă s-au impus două direcții opuse, pe de o parte modernismul, promovat de Eugen Lovinescu
la revista și cenaclul “Sburătorul”, pe de altă parte tradiționalismul susținut la revista “Gândirea”.
Direcția modernistă a fost reprezentată de operele unor scriitori ca G. Bacovia, L. Blaga, I. Barbu și T.
Arghezi.

Lucian Blaga a fost filozof, poet, dramaturg, eseist. Ca poet, s-a atașat doctrinar de orientarea
tradiționalistă de la revista Gândirea, promovând specificul național, imaginea satului idilic și stilizat,
tradițiile, miturile, legendele. Poezia lui s-a apropiat însă de curentele moderne și chiar avangardiste
de după 1910, în primul rând de expresionism, care se întâlnește în mod neașteptat cu gândirismul
prin cultivarea fondului autohton și ceea ce numea Blaga “raportarea la absolut”. Eul nelimitat,
atitudinea dionisiacă sunt stări ale subiectivității lirice, alături de legătura cu strămoșii, cu pământul.
Este de asemenea poetul care a consacrat versul liber în literatura noastră, a folosit ingambamentul
și a numit metaforă revelatorie acel tip de metaforă care descoperă o însușire nebănuită a obiectului,
în contrast cu metafora plasticizantă, obișnuită. Evoluția liricii sale cunoaște modificări de atitudine,
de viziune asupra lumii, de la optimismul, elanul dionisiac din primele volume, la sentimentul morții
lumii prin desacralizare din volumele de mai târziu.

Primul volum “Poemele luminii” a apărut în 1919 și ilustrează teme ca elanul vital, natura, iubirea și,
în plan secundar, timpul și moartea. Poemul de început, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
este o artă poetică în care scriitorul își exprimă concepția despre cunoaștere, despre creație, despre
misiunea poetului. Titlul este modern, analitic (din mai multe cuvinte), compus dintr-o întreagă
propoziție, reluată în primul vers. Corola de minuni este o metaforă pentru lume, cosmos, alcătuită
din mistere, minuni, corola sugerând și perfecțiunea. Pronumele de persoana întâi anunță lirismul de
tip subiectiv, iar verbul la forma negativă este urmat în incipit de un sinonim, “nu ucid”, pentru a
defini raportul dintre poet și lume, care nu se bazează pe dezvăluirea tainelor, ci pe iubire.

Discursul liric se compune ca un monolog, pronumele și verbele la persoana întâi fiind dominante.
Opera nu e structurată în strofe, ci în două fraze și în patru secvențe lirice. Este dominantă metafora
luminii ca simbol al cunoașterii. Substratul intelectual, trăsătură a liricii moderne, constă în concepția
lui Blaga despre cunoaștere, pe care o va expune mai târziu în opera sa filozofică. Marele Anonim a
așezat în fața cunoașterii “o cenzură transcendentă”, iar atitudinea oamenilor poate fi una de
cunoaștere limitată, prin folosirea rațiunii (minus-cunoaștere), și o alta creativă, de recunoaștere a
imposibilității de a dezvălui tainele și de angajare în îmbogățirea lor, în crearea altor minuni. Prima
secvență descrie relația eu-univers, enunțată metaforic în titlu. Verbele “nu strivesc”, “nu ucid” se
opun acțiunii celor care folosesc “mintea”. Enumeratia “în flori, în ochi, pe buze ori morminte”
cuprinde simboluri, florile reprezintă viața, natura, frumusețea, ochii sugerează actul cunoașterea,
relația om – lume, buzele ar putea sugera cuvântul ca expresie a iubirii, iar mormintele fie acceptarea
caracterului finit al vieții în sens mioritic, fie legătura cu strămoșii. În a doua secvență se accentuează
antiteza eu – alții și lumina mea – lumina altora. Pronumele eu, alții reprezintă cele două atitudini
posibile față de natura esențial enigmatică a lumii. Verbul “sugrumă” caracterizează cunoașterea
rațională. Cel mai scurt vers al poemului “Dar eu” postulează opoziția prin conjuncția adversativă și îl
individualizează pe artist prin pronumele eu, a cărui misiunea este aceea de a spori tainele lumii.
Tabloul următor cuprinde o largă comparație, figură de stil caracteristică stilului blagian, urmată de
interiorizarea impresiei. Dacă lumina altora este de natură solară, “lumina mea”, a artistului, este
comparată cu cea selenară care “nu micșorează, ci tremurătoare / mărește și mai tare taina nopții”.
În plan cromatic, se asociază “întunecata zare” cu razele albe ale lunii, sinonimele taină, mister,
neînțelesuri subliniază esența corolei de minuni. Poetul folosește epitete, inversiuni, metafore pentru
a plasticiza actul de cunoaștere propriu artistului. Misiunea acestuia este, așadar, de a îmbogăți
“taina nopții” și “întunecata zare” cu “largi fiori de sfânt mister, iar opera este de natură sacră. În
mod paradoxal, finalitatea creației nu este de a desluși tainele, ci de a le amplifica. Ultima secvență
are valoare concluzivă, subliniată prin conjunctia “căci”, motivând prin iubire relația poetului cu
esența misterioasă a universului: “căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte” Actul poetic se
bazează, așadar, pe emoție, pe iubire, cunoașterea fiind intuitivă și nu rațională.

Poemul este original, atât prin semnificații și expresivitate, prin metaforele și imaginile plastice, cât și
prin versificația foarte modernă. Blaga folosește versul liber, fără măsură susținută, fără rimă și fără
ritm, ingambamentul ca modalitate prozodică de a continua ideea și unitatea sintactică de la un vers
la altul, fără pauză ritmică, majuscula nefiind folosită decât la începutul frazelor.

Se creează totuși o armonie, diferită de a poeziei tradiționale, prin alternanța versurilor lungi,
explicative, descriptive sau argumentative, cu versurile scurte, care evidențiază cuvinte cheie,
simboluri.

Viziunea despre poezie și despre misiunea poetului este, așadar, foarte modernă, în concordanță cu
lirica de după 1910, când mai multe curente au schimbat la nivel tematic și formal lirica. Poezia
trebuie să fie o manifestare a subiectivității, a emoției, a iubirii, dar cu un fond meditativ filozofic,
scopul artistului fiind de a sugera frumusețile și enigmele universului, protejând natura essential
enigmatică a acestuia.