În perioada interbelică romanul românesc a cunoscut cea mai importantă afirmare din istoria lui.

Pe
de o parte, s-a continuat formula tradițională a prozei secolului al XIX-lea, iar pe de altă parte, prin
vocea lui Eugen Lovinescu, s-a afirmat romanul modern, citadin, analitic, cu eroi problematizanți.
Camil Petrescu, teoretician al prozei moderne, propunea autenticitatea ca formulă estetică și
recomanda tehnica memoriei involuntare a scriitorului francez Proust. Prin autenticitate el înțelegea
narațiune la persoana întâi, aspectul confesiv al discursului narativ care să dea iluzia sincerității
totale: “să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud […]. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi.”

O operă cum este “Patul lui Procust” se încadrează în romanul interbelic din punct de vedere tematic
și ca formulă estetică, fiind tot odată un roman al experienței prin folosirea jurnalului, scrisorilor,
articolelor prin care se relatează cu “exactă sinceritate” experiențe-limită ale personajelor. Apar și
caracteristici ale prozei de factură psihologică: perspectiva narativă “fărâmițată”, relativizată, timpul
prezent și subiectiv, fluxul conștiintei, memoria afectivă, narațiunea la persoana întâi, luciditatea
(auto)analizei, anticalofilismul, introspecția ș.a.

Romanul are o structură compozițională aparte, fiind structurat pe trei planuri. Primul dintre acestea
se constituie din cele trei scrisori ale Doamnei T., personajul principal feminin al romanului, adresate
autorului. Cel de-al doilea plan al romanului cuprinde jurnalul lui Fred Vasilescu, intitulat “Într-o
după-amiază de august”, jurnal în care sunt incluse și scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia Răchitaru
și “Epilog I”, povestit de Fred. Al treilea plan este al autorului care devine personaj prin intermediul
notelor de subsol și prin “Epilog II”.

Perspectiva narativă este relativizată, dar în același timp subiectivă. Naratorul omniscient, obiectiv și
narațiunea la persoana a treia specifice romanului tradițional, obiectiv, sunt înlocuite în romanul
modern, psihologic, de tip subiectiv, prin narațiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă,
și prin existența unui narator implicat. Punctul de vedere unic și subiectiv, al personajului-narator
care mediază între cititor și celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât știu
și personajele care relatează întâmplările. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă
autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate,
analizate.

În sens denotativ, sintagma “patul lui Procust” are o explicație în mitologia greacă: tâlharul Procust
ataca trecătorii pe drumul între Atena și Megara. El avea două paturi, unul foarte mare și unul foarte
mic, unde îi așeza pe trecătorii prinși. Pe cei înalți el îi așeza în patul cel mic, pe cei scunzi în cel mare.
În ambele situații îi chinuia pe nefericiții trecători, torturându-I până când ajungeau să se potrivească
cu dimensiunea patului în care erau așezați. Procust își găsește și el sfârșitul, fiind ucis de către Tezeu
în același mod în care îi omora pe trecători. Titlul romanului este folosit însă cu sens conotativ,
simbolizând intenția de a impune un tipar prestabilit prin intermediul anumitor constrângeri sau
poate sugera incompatibilitatea în relațiile interumane.

Compoziția operei reflectă aspectul foarte modern conform convenției autenticității și a romanului
experienței. Substanța epică este alcătuită din trei scrisori ale doamnei T. adresate “autorului”,
jurnalul lui Fred Vasilescu intitulat “Într-o după-amiază de august”, “Epilogul I” scris de Fred,
“Epilogul II” povestit de “autor”, la care trebuie adăugat subsolul paginilor cu observații ample în
care vocea lui Camil Petrescu se confundă cu aceea a “autorului” din convenția romaneasca pentru
că acesta le cunoaște și discută cu personajele din ficțiune. În prima notă de subsol, scriitorul îi
transmite cititorului că a vrut să alcătuiască un “dosar de existențe” și că ceea ce îl interesează este
sinceritatea absolută, dincolo de meșteșug, de stil, de ortografie și de caligrafie. Aceste exigențe îi
sunt comunicate primului său personaj, doamna T. El face astfel teoria formei estetice a
autenticității: “un scriitor este un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simțit,
ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață”. Este un anticalofil și îi spune doamnei T. că stilul
frumos este opus artei ca dicțiunea în teatru. Tot în această notă “scriitorul” își argumentează
alegerea doamnei T. ca personaj capabil să comunice o experiență interesantă de viață. O cunoscuse
pe aceasta cu ocazia vizitării magazinului ei de artă și fusese atras de personalitatea ei puternică, de
expresivitatea gândirii, manifestării sentimentelor, de vocea ei cu inflexiuni sexuale. Îi descrie chipul
cu detalii impresionante: “nu înaltă și inșelător de slabă, palidă, cu un păr de culoarea castanei, cu
ochi albaștrii ca platina”.

După ce îi face portretul, scriitorul reproduce trei scrisori ale doamnei T. Perspectiva subiectivă va fi
multiplicată, iar cronologia exterioară ignorată, aspectele psihologice și trăirile fiind cu mult mai
importante. Tema confesiunii ei este iubirea pentru Fred Vasilescu, iubire ce se transformă dintr-o
pasiune într-un pat al lui Procust.

Maria T. Mănescu fusese cea mai frumoasă fată din promoția ei dintr-un liceu de provincie, măritată
curând după absolvire cu un inginer cu care a plecat în Germania, dar de care s-a despărțit repede. S-
a stabilit în București, unde s-a îndrăgostit de enigmaticul X, al cărui nume este deconspirat de autor:
Fred Vasilescu, fiul milionarului analfabet din “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
Dragostea lor este și un joc al orgolilor, astfel că cei doi nu mai comunică și se vor despărți. Firea
umană este complexă și ciudată, astfel că o vedem pe Maria T. Mănescu dăruindu-se unui adorator
din umbră, D., pe care îl disprețuia. Autorul se împrietenește cu Fred și îi cere să îi povestească
versiunea lui asupra legăturii cu doamna T. Jurnalul acestuia ocupă cea mai mare parte a narațiunii.
Tânărul era îndrăgostit de 4-5 ani de ea și o cunoscuse când acesta îi ceruse să-i decoreze
apartamentul. El era un om cu pregătire intelectuală, dar mai degrabă un dandy, mare amator de
aviație. O iubește pe doamna T., dar intuiește superioritatea acesteia și amâna mereu mărturisirea
iubirii. Jocul orgolilor va conduce la ratarea acestei legături. În jurnalul lui Fred este inclusă o altă
poveste de dragoste, a ziaristului G. D. Ladima pentru actrița vulgară Emilia Răchitaru. Într-o după-
amiază de august, Fred o vizitează pe aceasta care îi oferă scrisorile lui Ladima spre a le citi. Ziaristul
avusese o soartă dramatică, fiind foarte sărac deoarece nu accepta să își vândă demnitatea
patronului ziarului, Nae Gheorghidiu. O iubește sincer pe Emilia, încearcă să o promoveze ca actriță,
dar eșuează pe toată planurile și în final se sinucide. Îi lasă o scrisoare de adio, nu Emiliei, ci
surprinzător doamnei T., pe care o considera un ideal de feminitate și rafinament. Ladima este
caracterizat din diferite puncte de vedere: de Emilia, de Nae Gheorghidiu, de Fred Vasilescu și de
scriitor (tehnica reflectării poliedrice).

De misterul existenței lui Fred se ocupă autorul în cel de-al doilea Epilog. În primul Epilog, Fred
analizase împrejurările morții lui Ladima, pe care îl considera un intelectual superior și neînțeles.
Despre Fred autorul spune că a murit într-un accident de avion, chiar a doua zi după ce a predat
manuscrisul. Deși se despărțise de doamna T., în mod surprinzător, i-a lăsat acesteia prin testament
întreaga avere. Jurnalul a ajuns la aceasta, astfel că ea a aflat cât de mult o iubise. Finalul este
deschis, scriitorul neelucidand dacă a fost sinucidere sau accident. De abia acum îi face un portret
fizic: blond, cu obrazul limpede, cu ochii verzi, corp vânjos de sportiv, cap de statuie grecească.
Astfel timpul psihologic este superior cronologic, autoanaliza prin monolog și confesiune se
întrepătrunde cu reflectarea în altă conștiință ca un sistem de oglinzi paralele. Personajul nu se
caracterizează clasic, din exterior, ci prin reflectare multiplă. Aceasta înțelege Camil Petrescu prin
“dosarele de existență”. Perspectiva este relativizată, autenticitatea este formula estetică, iar stilul
anticalofil anulează toate efectele de artificialitate din romanul tradițional.

Tema iubirii se împletește cu aceea a lumii intelectuale sau mondene, surprinse dintr-o perspectivă
fărâmițată, relativizată, procedeele epice fiind fluxul conștiinței, memoria afectivă, narațiunea la
persoana I, introspecția lucidă. Viziunea asupra lumii este a unui intelectual care decupează din
fluxul existențial experiențe “definitive” ale unor personaje problematizante.