Viziunea despre lume îmbină umanismul popular, critica la adresa societății reale și buna dispoziție

de tip homeric. Creangă conferă basmului o finalitate estetică și una etică. Conform acestora, forțele
binelui trebuie să învingă, omul se formează prin experiențe, însușirile pozitive nu sunt absolute, ci
implică slăbiciuni omenești. Lumea lui Creangă pare un spectacol de jovialitate, iar Călinescu observa
că “realismul țărănesc” se îmbină cu viziunea lumii pe dos, exprimată de Ochilă și cu ideea că “omul
de soi bun se vădește sub orice strai și la orice vârstă”.

Basmul este o specie epică, de obicei în proză, în care se actualizează fantasticul de tip miraculos
într-o acțiune ale cărei personaje ilustrează categorii morale opuse, binele și răul, cu victoria celei
dintâi. Reperele temporale și spațiale sunt vagi și nedeterminate, fiind prezente de asemenea
clișeele compoziționale, numerele și obiectele magice.

Basmul popular are structuri stereotipe, dar basmul cult, respectând tema, motivele, tipologia
personajelor, inovează în funcție de opțiunile estetice ale scriitorului. Autorul a preluat din folclor în
“Povestea lui Harap-Alb” tema generală, confruntarea dintre bine și rău, motivul formării,
clasificarea personajelor, precum și alte elemente populare, dar a tratat într-un mod original
personajul, atât protagonistul, cât și antagonistul, îndepărtându-se de modelul consacrat. De
asemenea, a complicat acțiunea cu multe episoade, a folosit dialogul, multe secvențe desfășurându-
se scenic, iar la nivel lingvistic a creat cu materiale populare o operă de “erudiție paremiologică” (G.
Călinescu).

La nivel tematic, pe lângă tema generală – confruntarea dintre bine și rău – este tratată și tema
formării, opera având caracter de bildungsroman. Motivele literare prezente sunt mezinul, călătoria,
pedeapsa, căsătoria etc.

Perspectiva narativă este în general obiectivă, cu relatare la persoana a treia, dar Creangă intervine
în mod subiectiv prin numeroase mijloace ale oralității: persoana întâi singular și plural, persoana a
doua prin adresare către un ascultător, dativ etic și numeroase interjecții (“Ce-mi pasă mie, eu sunt
dator să vă spun povestea”).

Modurile de expunere folosite sunt narațiunea, dialogul și descrierea mai ales ca portret. Structura
respectă modelul popular prin utilizarea formulelor cu unele elemente de originalitate. Formula
inițială localizează acțiunea prin moldovenism, formulele mediane sunt mult mai numeroase (“Și
merg ei o zi, și merg doua […] și merg patruzecișinouă”), iar formula finală este îmbogățită cu o
observație critică la adresa societății reale (“Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu,
se uită și rabdă”).

Structura narativă respectă etapele epicii populare de basm, dar multiplică episoadele și complică
intriga. Autorul folosește modelul triplicarii, însă multiplică numărul probelor. La acțiune participă
personaje tradiționale ale basmului: personaje pozitive (Împăratul și fratele său, fii Împăratului etc.),
personaje negative (Spânul, Împăratul Roș); protagonist și antagonist, adjuvanți și donatori. Ca în
orice basm există personaje supranaturale (Sf. Duminică, cei cinci uriași), personaje cu însușiri
supranaturale (fata Împăratului Roș, calul) și personaje reale, dar care trăiesc într-o lume fabuloasă,
așadar neverosimile.

Protagonistul și antagonistul dezvoltă o relație care urmează numai parțial modelul folcloric. Mezinul
Craiului reprezintă modelul tânărului supus inițierii printr-un drum al maturizării de-a lungul căruia
trece prin mai multe încercări. El reprezintă forțele binelui și un model uman ideal. Totuși, nu are
toate calitățile viteazului din poveste, ci este individualizat prin însușiri care îl apropie de un tânăr
real: are slăbiciuni omenești, se teme de necunoscut, de omul Roș, este naiv și modest, dar are și
calități conforme umanismului popular – cinste, devotament, onoare, loialitate, hărnicie, darul
prieteniei, umor, plăcerea vorbei. Spânul, personajul antagonist, are și el trăsături diferite de un
zmeu sau alt personaj negativ. Este individualizat, fiind caracterizat nu de forța fizică, ci de defecte
morale: viclenie, cruzime, lăcomie, ambiție, minciună. Între cei doi se dezvoltă, așadar, o relație mai
complexă decât aceea dintre Făt-Frumos și Zmeu. Spânul devine involuntar un inițiator, un rău
necesar în procesul formării tânărului.

Prima întâlnire dintre cei doi are loc în pădurea-labirint. După ce trecuse podul ce reprezenta puntea
dintre spațiul ocrotitor patern și lumea necunoscută, fiul Craiului se afundă într-o pădure ce pare un
labirint. În cale îi iese un spân care, bănuind că e rost de a obține ceva, se oferă să-l călăuzească și îi
apare de trei ori îmbrăcat în haine diferite, astfel că mezinul crede că se află în Țara Spânilor. Spânul
este de la început vorbăreț, mincinos și ispititor, făcându-l pe prâslea să calce interdicția impusă de
tată. Coborârea în fântână declanșează desfășurarea acțiunii, fiind conflictul major al basmului. El îl
păcălește pe fiul de crai invitându-l să coboare într-o fântână pentru a se răcori și a lua apă, dar îl
închide și, sub amenințare, îi ia scrisoarea către unchiul său, îi fură identitatea și îl pune să jure pe
sabie că-l va sluji până când va muri și va învia. Această probă a fost interpretată ca o coborâre în
Infern, Spânul fiind un personaj luciferic. Fiului de crai i se dă acum un alt nume, Harap-Alb,
asocierea oximoronică sugerând situația lui paradoxală: este de origine nobilă, alb, dar într-o situație
înjositoare, de servitor, harap. De acum, relația lor dobândește o altă dimensiune. Harap-Alb își va
îndeplini rolul de slugă cu supunere, dar cu demnitate, ținându-și cuvântul, fără a-l trăda pe Spân.
Acesta este un profitor perfid și crud. Ajunși la curtea Împăratului Verde, Spânul se dă drept nepotul
acestuia, îi dă scrisoarea de la Crai, așteptând să fie numit moștenitor. El se poartă ca un stăpân
despotic cu Harap-Alb, îl plesnește, îl pune să stea în grajd. Cei doi se caracterizează prin
comportament, prin limbaj și prin atitudinea celorlalți. De exemplu, fetele Împăratului îl urăsc pe
Spân care li se pare arogant, lacom și nedrept, dar îl simpatizează pe Harap-Alb. Spânul îl supune pe
erou la mai multe încercări, într-o gradație ascendentă: să aducă salatele din grădina ursului, apoi
nestematele de pe pielea cerbului și, în cele din urmă, pe fata Împăratului Roș cu care vrea să se
însoare. Eroul parcurge toate probele cu ajutorul unor personaje fabuloase: mai întâi Sf. Duminică,
apoi cei cinci prieteni supranaturali, calul năzdravan și insectele. Ultima probă este parcursă cu
sprijinul acestora, el însuși fiind tot mai mult un conducător care se ocupă tot mai mult cu
organizarea celorlalți și cu repartizarea sarcinilor. În tot acest timp, Spânul profită de găzduire și are
pretenții din ce în ce mai mari. Când fata Împăratului Roș îi dezvăluie identitatea, Spânul crede că
Harap-Alb și-a încălcat jurământul și îi taie capul. Această a două moarte, nu simbolică, reprezintă
încheierea inițierii. Fata care are proprietăți magice îl readuce la viață pe erou, iar Spânul este
omorât de cal, el însuși personaj animalier fabulos. Astfel se reface echilibrul, Harap-Alb redevenind
fiul Craiului ce urmează să ia loc unchiului și șă se însoare cu fata Împăratului Roș.

Relația protagonist-antagonist în acest basm este individualizată și mult mai complexă decât în
basmele populare. Niciunul dintre cei doi nu se evidențiază prin forță fizică, ei nu se luptă, iar Spânul
devine chiar un rău necesar, un inițiator. Calul spune în acest sens “și unii ca aceștia sunt trebuitori
pe lume câteodată pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. Interesant este că toate personajele,
inclusiv Spânul, știu că fiul Craiului este cel “însemnat”, destinat să fie inițiat și șă ajungă împărat.
Singurul naiv, “boboc în felul său”, este Harap-Alb. Se pare că o lume întreagă contribuie la
maturizarea celui ales.

Din perspectiva scenei finale, putem afirma că și acest basm respectă structura narativă a celui
folcloric, deoarece personajul negativ este sancționat, iar cel pozitiv este răsplătit pentru calități.
Arta lui Creangă constă în crearea unei opera culte, cu elemente de originalitate la toate structurile
textului, dar respectând caracteristicile esențiale ale modelului folcloric, basmul fiind “o oglindire a
vieții în moduri fabuloase”, după cum afirmă G. Călinescu.