După 1960, poezia, supusă influențelor ideologice în perioada proletcultistă, reia procesul de

modernizare și de sincronizare cu literatura occidentală din perioada interbelică. Poeți ca N.

Stănescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu ilustrează prin operele lor o nouă estetică ce
a purtat numele de neomodernism. Libertatea tematică de la poezia de meditație la aceea ludică,
substratul meditativ, originalitatea imaginilor, reluarea unor elemente de suprarealism, de
expresionism, inovațiile prozodice sunt câteva caracteristici ale decenilor 1960 – 1980.

N. Stănescu a debutat chiar în 1960 cu volumul “Sensul iubirii”. Limbajul său poetic este considerat
de critici a treia treaptă în evoluția poeziei românești după Eminescu și Arghezi. Poetul numea lirica
tradițională “fonetică, morfologică și sintactică”, susținea că esența poeziei este inefabilul și căuta
“necuvintele” definite de el ca un laser lingvistic prin care să ajungă la esența fenomenelor. În
centrul creației sale se postulează verbul “a fi”, starea de ființare, raportul dintre Eu și Sine, la
început armonia ființei, mai apoi ruptura și alienarea. Și-a permis toate libertățile, atât la nivel
tematic, cât și la nivelul limbajului. A inventat cuvinte (nealbastru, cucă, trimbulind), a conjugat
verbele fantezist, a trecut cuvintele dintr-o parte de vorbire în alta (“ai picioare domnișoare”), nu a
respectat topica, a introdus abstracțiuni. Poezia lui este socotită ermetică datorită ideilor – dedică
versuri unor descoperiri științifice de ultimă oră (deplasarea spre roșu) –, a limbajului uneori abscons
(inaccesibil) în elegii sau a jocurilor lingvistice. În evoluția creației sale s-au remarcat trei etape în
funcție de tema și viziunea despre lume. Prima etapă cuprinde volumele “Sensul iubirii” și “O viziune
a sentimentelor”, atitudinea poetului fiind de bucurie existențială, de contemplare a lumii, de
manifestare a elanului adolescentin. Ieșirea din somn a tânărului înseamnă descoperirea lumii și a
sinelui, relația fiind de armonie. Alte teme sunt iubirea, cunoașterea, cuvântul ca naștere a poeziei și,
în plan secundar, timpul.

Motivele acestei perioade sunt părți ale corpului – ochiul, gura, fruntea, mâna –, elemente ale
naturii, elemente mitologice. Limbajul este uneori suprarealist prin asocieri surprinzătoare. A doua
etapă cuprinde cele mai multe volume de mare diversitate. Pe de o parte, dezvoltă poeziile de
meditație pe tema cunoașterii, pe de altă parte, continuă lirica erotică și poemele ludice. Întreaga
creație devine o artă poetică, având ca temă puterea cuvântului de a ne dezvălui adevărurile despre
sine și despre lume. Aparțin acestei perioada volume ca “11 Elegii”, “Necuvintele”, “În dulcele stil
clasic”. În ultima etapă, poetul are presentimentul morții, lirismul devine grav, motivele reflectă
această stare.

O poezie reprezentativă pentru creația lui este “În dulcele stil clasic” ce face parte din volumul cu
același nume. Scriitorul a preluat teme, motive, imagini, ritmuri din vechea poezie, nu pentru a le
parodia, ci pentru a le reîmprospăta. În acest sens folosește “dulcele stil”. Opera are o dublă lectură,
ambiguizarea fiind o trăsătură a neomodernismului, astfel ea poate fi citită ca o artă poetică sau ca o
poezie de dragoste. Textul este structurat în catrene cu monorimă și ritm egal, iar în final un
monostih (vers) concluziv. Este folosit ingambamentul, o trăsătură a versificației moderne. Discursul
poetic se compune ca un monolog adresat “domnișoarei” ce ar putea reprezenta inspirația, muza,
poezia însăși sau dimpotrivă iubirea/iubita. În primele două catrene este prezentat paralelismul
sintactic, alături de versul refren “pasul tău de domnișoară” pentru a numi simbolic și metaforic
sursele de inspirație. Poezia își are originea în materia anorganică, stabilă, în vegetalul reprezentat
de “frunză verde, pală”, așadar de o natură evanescentă din timpul trecător, amurgul fiind
momentul inspirației “dintr-o înserare-n seară”. “pasăre amară” sugerează poezia elegiacă,
sentimentele dominante. Așadar, pasul de domnișoară coboară din complexitatea lumii, din afară și
din sentimente.

Momentul inspirației este fulgerător, repetiția “O secundă, o secundă” marcând această idee. Actul
creației înseamnă reflectare, oglindire, motivul tradițional al oglinzii fiind sugerat de unda apei în
care se răsfrânge o imagine plastică, pasul cu “roșcată fundă”. Opțiunea pentru poezia de sentiment
este exprimată direct: “Inima încet mi-afundă”. Inspirația ca sursă a poeziei pare să fie divină prin
muză, iar poetul rămâne “bolnav” de creație. Limbajul foarte modern se relevă prin asocierea
surprinzătoare a unui motiv ca timpanul, membrană ultrasensibilă, cu epitetele “blestemat” și
“semizeu”, care subliniază natura demonică și divină a artei, și cu propoziția explicativă într-un limbaj
colocvial – “căci îmi este foarte rău”.

În ultima strofă, poetul bolnav de inspirație modifică universul într-un sens ludic, astfel că soarele
are un triplu epitet (“pitic / aurit și mozaic”). Versul izolat este concluziv, inspirația având o durată
nedeterminată.