In plină afirmare a romanului modern interbelic, subiectiv, analitic, criticul și istoricul literar George

Călinescu afirma că “Noi putem fi tolstoieni, balzacieni” încă multă vreme, iar “tipul firesc al romanului
românesc este deocamdată acela obiectiv”.

In 1938, el însuși avea să publice romanul balzacian “Enigma Otiliei”, o frescă a Bucureștiului din primul
sfert al secolului al XX-lea, având ca aspecte tematice moștenirea, parvenitismul, paternitatea, toate
acestea fiind caracteristici ale romanului balzacian. Cum opera este eclectică din punct de vedere estetic,
atât la nivelul tematic, cât și la cel al tipologiei și al artei personajului, al stilului, al țesăturii narative, se
remarcă un amestec de realism bazacian, de naturalism, de formule estetice clasice, romantice și
moderne.

Narațiunea se face la persoana a treia, dar omnisciența și obiectivitatea nu sunt depline, deoarece Felix
Sima este un personaj reflector, din perspectiva căruia se relatează o bună parte de la începutul operei,
iar naratorul își face simțită prezența prin abordări subiective, ironii la adresa unor personaje, prin
limbajul neologic, în descrierea arhitecturii caselor, a interioarelor. Opera are o structură circulară,
simetrică, în incipit și în final fiind descrisă casa lui Costache Giurgiuveanu, prin ochii lui Felix. Celebrele
cuvinte ale bătrânului “Aici nu stă nimeni” constituie un motiv compozițional și narativ. Planurile
narative urmăresc, pe de o parte istoria moștenirii, în interiorul căreia se dezvoltă și tema paternității și
cea a parvenirii, iar pe de altă parte, formarea unui tânăr, plan ce cuprinde și tema iubirii. Tema
moștenirii îl are în centru pe avarul bătrân Costache Giurgiuveanu, socotit un pivot al întregii acțiuni, în
jurul căruia gravitează forțe acaparatoare: Aglae Tulea, sora lui, alături de familia sa și de Stănică Rațiu,
ginerele ei, și forțele ocrotitoare: Otilia, Felix și Leonida Pascalopol.

Felix Sima și Otilia Mărculescu formează cuplul de îndrăgostiți pentru care iubirea este ideală. Amândoi
se încadrează în motivul literar al orfanului. Otilia era fiica celei de a doua soții a lui Costache
Giurgiuveanu, pe care bătrânul pregeta să o înfieze legal, atât din zgârcenie, cu toate că o iubea sincer pe
“fe-fetița” lui și nu făcea decât să amâne momentul despărțirii de bani (pe care de altfel ea îi moștenea
de la mamă), cât și din cauza presiunii surorii lui Aglae. Felix, nepotul lui Costache, rămăsese de curând
orfan și de tată, mama murindu-i de multă vreme. Cum majoratul era la 21 de ani, el vine în București, la
terminarea liceului, la tutorele său legal care îi administrează moștenirea, intenționând să studieze
medicina.

Cei doi tineri se reîntâlnesc după mulți ani, iar Otilia , mai mare decât el cu câteva luni, manifestă de la
început o atitudine ocrotitoare spre a-l feri de răutățile Aglaei. In scena inițială în care bătrânul îi spune
lui Felix că “acolo nu stă nimeni”, Otilia apare în capul scărilor, lilială, îl introduce în salonul în care se
aflau majoritatea personajelor importante, iar la observația Aglaei că fratele ei face “azil de orfani”, îi
răspunde că băiatul are moștenirea lui. Incă de acum se prefigurează relațiile celor doi. Cum lui Felix nu i
se pregătise o cameră, Otilia îi oferă camera ei, iar Felix este copleșit de feminitatea împrăștiată în
obiecte, de o dezordine fascinantă ce sugerează cochetărie, libertate, răsfăț (cărți franțuzești, sticluțe de
parfum, partituri de pian, dantele, rochii etc.). Pentru tânărul crescut în mediul auster al unui internat de
băieți din Iași toate acestea sunt motive de sfială, de emoție, de idealizare.

In bună tehnică realistă, amândurora li se face de la început portretul fizic, cu unele reverberații în plan
moral. Felix are fața “juvenilă, aproape feminină […], dar culoarea măslinie a obrazului și tăietura elinică
a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie”. Otilia avea fața “măslinie, cu nasul mic și
ochii foarte albaștri”, cu trupul subțiratic”, “de un stil perfect”.
Felix urmează medicina în București și are ambiția de a-si face un renume în acest domeniu, de aceea își
impune un program de studiu, este disciplinat, tenace. Devenirea lui în plan personal și social constituie
un bildungsroman. Naratorul prezintă scene din viața cotidiană, din viața lui de student, relația cu
unchiul său, încercările Auricăi de a-l câștiga drept pretendent cu prăjituri preparate de ea, răutățile
Aglaei care după ce îl pune să-i dea lecții lui Titi, afirmă că “cine învață prea mult se tâmpește.” El
descoperă societatea bucureșteană cu ceea ce avea condamnabil aceasta, cu goana dupa avere, cu lipsa
de loialitate, cu ipocriziile ei. Felix este descumpănit atunci când află că unchiul Costache îi fura bani, dar
nu reacționează și îi respectă deciziile. Formarea lui include educația sentimentală, tânărul cunoscând și
plăcerile senzuale alături de Georgeta, la care îl duce Stănică (acesta nu va avea prejudecăți si se va
însura cu ea), dar mai ales iubirea ideală, iubire a vieții, alături de Otilia. Aceasta este studentă la
Conservator, nu pentru a face o carieră muzicală, ci pentru a se educa, pentru a-și valorifica talentul,
sensibilitatea, iar zgârcitul Costache acceptă să o educe, să-i dea bani pentru a se îmbrăca modern,
pentru a-și satisface capriciile.

Titlul romanului (inițial acesta era “Părinții Otiliei”, cu focalizare pe aspectul balzacian) evidențiază locul
central al personajului feminin, sugerând sufletul complicat al femeii, imposibil de încadrat în mediul
prozaic în care trăia, printre personaje ca Aglae, Costache, Stănică, imposibil de comparat cu femei plate
ca Aurica sau Olimpia. Titlul a fost sugerat de o replică a lui Pascalopol care, în finalul acțiunii îi spune lui
Felix că Otilia a rămas pentru el o enigmă.

Pentru a realiza cele două personaje, scriitorul folosește tehnici diferite. Felix este caracterizat ca în
romanul realist-balzacian, prin tehnica focalizării graduale, prin detalii semnificative. Otilia este
prezentată la început prin comportamentism, apoi prin reflectare poliedrică. Naratorul surprinde
gesturile fetei, faptele, replicile, dar nu explică resortul interior, motivația psihologică, el nu este
omniscient, ceea ce generează un anumit mister (procedeul este comportamentismul). Reflectarea
poliedrică se concretizează în opiniile divergente ale altor personaje, reprezentarea în mai multe oglinzi,
ceea ce generează o ambiguizare a personajului. Pentru Aglae și Aurica ea este “dezmățata” care sucește
mințile bărbaților și fură partidele fetelor de familie, pentru Stănică Rațiu este o fată deșteaptă, în sensul
că știe să se descurce, pentru Pascalopol este “o mare ștrengăriță cu temperament de artistă”. Felix o
vede în vis fragilă, iar în realitate de o maturitate descumpănitoare. Naratorul nu înclină spre niciuna
dintre trăsături ambiguizând și în acest fel personajul.

Relația lor evoluează cu exaltări de iubire castă adolescentină, cu crize, rupturi, împăcări. Pe Felix îl
derutează comportamentul ei, spiritul lui ordonat nu o înțelege. Face declaratii în fața fotografiei ei, ii
caligrafiază numele, are timidități ale vârstei, astfel că nu îndrăznește la început să se apropie de ea, îi
lasă o scrisoare, are impresia că ea nu a citit-o, apoi i se pare că este indiferentă. Există o Otilia a
imaginației lui și o alta reală care îl deconcertează. La moșia lui Pascalopol este gelos, răutăcios cu
moșierul, dar găsește câteva ocazii de a rămâne singur cu Otilia. Peisajul este fabulos, în concordanță cu
starea celor doi, descrierea este făcută din perspectiva lui, iar dimensiunile grandioase proiectează o
viziune romantică asupra naturii. Amândoi sunt cuprinși de o pace sfântă în noaptea în care Otilia se urcă
pe o claie de fân și pare aureolată. Secvența este romantică, dar autorul analizează criza erotică mai
degrabă stendhalian, sobru. Otilia are o înțelegere matură a propriei personalități. Naratorul precizează
că”amesteca o seriozitate rece, blazată, cu cele mai teribile copilării”. Tot ceea ce face ea pare o încercare
de a estompa realitatea, de a menține un miraj. Presimte primejdia, ceea ce îi dă un aer trist și o anumită
ambiguitate in relația cu Felix. Il iubește, îl admiră pentru castitate, ii respectă preocupările intelectuale,
abnegația lui, dar îl respinge când acesta o caută fără a-i da explicații. Pare înfricoșată de îndârjirea lui
Felix și preferă răbdarea lui Pascalopol. Se autocaracterizează spunându-i lui Felix : “Eu sunt o zăpăcită,
nu știu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazați care au nevoie de râsetele tinereții, ca Pascalopol.” Felix
îi propune să se considere logodiți, plânge, ea se emoționează, nu mai este ironică, dar îi spune că toate
acestea sunt visuri,că nu prea crede în “astrul” ei. Altă dată afirmă că o femeie trăiește 5-6 ani,
conștientă că ele nu are libertatea alegerii multă vreme, că societatea le condamnă la un mariaj
avantajos, în situația în care nu dispuneau de o moștenire consistentă. Felix este din ce în ce mai exaltat
și într-o zi, când fata cântă la pian visează să ajungă “medic mare, savant, autor celebru, om politic” și să
o aibă alături pe Otilia toată viața. Ea îl întrerupe din visare și ii propune copilăros să alerge pe iarbă.
Astfel de scene îi apropie tot mai mult și au momente de fericire. Alteori fata îl avertizează că în el caută
în primul rând un “prieten care să mă stimeze cum nu m-a stimat nimeni pănă acum” Presimte că va veni
o vreme când va râmâne singură, când va pleca în lume și îl vrea acum prieten amânând momentul când
îl va iubi “și altfel”. Inconjurată de oameni care o invidiază, o urăsc, umilită,( Aurica le spune străinilor că
Otilia este o fată pe care o cresc de milă), alături de un tată vitreg care nu legalizează relația, Otilia nu are
exaltarea lui Felix, este conștientă de defectele ei- îi place să fie liberă, să se distreze, să fie răsfățată, îl
previne pe Felix că și ea este mediocră ca toate femeile, iar meritul ei nu era decât acela că-și dădea
seama de aceasta.Il asigură că îl iubește mult, dar îi mărturisește că nu îl merită.

In perioada cât Otilia a stat la Paris cu Pascalopol prima oară, Felix a încercat să se detașeze de această
iubire. Are o relatie cu Georgeta, o curtezană recomandată de Stănică Rațiu și îi găsește acesteia niște
puncte comune cu el și cu Otilia: era orfană, cu o copilărie nefericită, obligată de conjuncturi vitrege să
devină femeie întreținută. Felix se maturizează, se crede chiar favorizat de soartă pentru că putea să iși
facă o carieră visată, putea să își respecte principiile de viață, nu era obligat să facă vreun compromise.
Când Otilia se întoarce acceptă treptat prezența moșierului lângă ea dar iubirea pentru Otilia este la fel
de puternică, o caută, fata ii confirmă sentimentele, dar are aceeași luciditate în aprecierea unei posibile
relatii stabile între ei.

Inaintea despărțirii definitive, Otilia se duce noaptea în camera lui, el îi mărturisește iubirea și planul său
de fi cândva împreună, dup ace își vor termina studiile, dar înțelege să rămână cast față de ea. A doua zi,
ea pleacă la Paris, iar scrisoarea pe care i-o trimite este lucidă, ironică, dureroasă prin aluzia la “marele
lui viitor” pentru care era capabil să renunte la ea.

Fotografia pe care i-o arată Pascalopol, după câțiva ani, este a unei femei frumoase, “gen actriță
întreținută”, în chipul căreia nu se regăsea nimic din Otilia de odinioară. Felix află că Pascalopol
înțelesese că era prea în vârstă pentru ea, o eliberase și ea se căsătorise cu un nobil sud-american.
El ajunsese ceea ce și-a propus, un medic renumit, făcuse un mariaj avantajos.

Din perspectiva finalului, se poate susține că amândoi au eșuat în plan sentimental, iar această ruptură
ar putea fi interpretată ca o abjurare a idealurilor tinereții. Viziunea romantică se destramă, iar autorul
lasă o notă de mister, pentru că nu prezintă dacă Felix “a abdicat de la principiile lui sau s-a complăcut în
mediocritate”, după cum observă criticul literar S.Damian. Cuplul Felix-Otilia a devenit unul dintre cele
mai frumoase din literatura română, un tipar literar de referință. Autorul spunea totuși că nu Felix, ci
Otilia este “eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminină(…) oglinda mea de
argint.” Titlul justifică astfel accentul subtil asupra misterului feminin și nu asupra eroului analizat
stendhalian și nici chiar asupra temei balzaciene.