Enigma Otiliei

-relația dintre personaje-

Date despre autor și operă

Personalitate culturală românească de tip enciclopedic, George Călinescu și-a
desfășurat activitatea la sfârșitul perioadei interbelice și la începutul perioadei
contemporane, fiind un teoretician al romanului românesc ce și-a pus amprenta
asupra întregii dezvoltări ulterioare a literaturii române. A fost critic și istoric literar,
eseit, biograf, monografist și romancier, poet și dramaturg, iar lucrarea sa capitală
este „Istoria literaturii române de la origini până în prezent", apărută în anul 1941 în
care a înfățișat, în ordine cronologică, opera tuturor scriitorilor români, până la
momentul elaborării acesteia.
Apariție și încadrare în specie
Opera literară „Enigma Otiliei" este un roman realist, de tip balzacian, cu
elemente de modernitate și aparține perioadei interbelice a literaturii. Publicat în
1938, este, de asemenea, un roman social și citadin care ilustrează viziunea despre
lume și viață a autorului.
Relația dintre personaje
Felix și Otilia, intelectualul în formare și femeia enigmatică, alcătuiesc un
cuplu de persoanje ce ilustrează teoria iubirii adolescentine, în acest roman realist.
Cocheta și ambițiosul din tipologia clasică, fata exuberantă și tânărul irațional,
personaje ce scot în evidență antiteza romantică, dar și atracția contrariilor, au în
comun condiția sociala – ambii sunt adolescenți orfani și statutul intelectual superior
față de copiii din familia Tulea, studenți în Bucureștiul anului 1909.
Construcția personajelor este conturată prin prezentarea statutului social, moral
și psihologic.
Din punct de vedere social, Otilia Mărculescu este o tânără de 18-19 ani, fiica
celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie frumoasă și bogată care
murise de „supărare” și îi lăsase toată averea lui Giurgiuveanu, împreună cu
îndatorirea de o crește și de a o educa pe Otilia, cea care rămăsese orfană de mică. În
plus, este studentă la Conservator și studiază cu plăcere pianul. Felix este fiul lui Iosif
Sima de la Iași, Felix la București pentru a studia medicina, locuiește la unchiul și
tutorele său, bătrânul avar, Giurgiuveanu și trăiește iubirea adolescentină pentru
Otilia.
Din punct de vedere moral, Otilia reprezintă cocheta cu temperament de
artistă, idealul de feminitate, dar și adolescentul în formare. Ea citește cărți și reviste
franțuzești și este indiferentă în ceea ce privește averea lui Giurgiuveanu. Felix este
tipul intelectualului distins, care trăia după un set de norme superior, este disciplinat
și capabil să creeze relații de prietenie autentice.
Din punct de vedere psihologic, Otilia este femeia misterioasă, enigmatică,
fata exuberantă și atrăgătoare atât pentru Felix, cel care visează să o ia de soție, cât
și pentru Pascalopol, un bărbat matur, prieten cu moș Costache și care, mai întâi, o
privește cu 2 dragoste paternă, apoi, sentimentele i se schimbă pe măsură ce Otilia se
maturizează. Chiar și autorul afirmă că fata reprezintă „eroina mea lirică, tipizarea
mea în ipostaza feminină”. Felix este un baiat sensibil, visător, dornic de afecțiune,
lucid și hotărât.
Portretul fizic este construit prin tehnica detaliului semnificativ, astfel încât
să-i sugereze trăsăturile morale, proprii feminități: delicatețea, tinerețea, farmecul,
cochetăria și distincția: „18-19 ani, fața măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri“.
Portretul moral relevă o tânără enigmatică, cel mai controversat personaj al
romanului, construit prin tehnica reflectării poliedrice, deoarece apare în opinia
celorlalte personaje în mod diferit și stârnește contradicții surprinzătoare, iar
imaginea ei este construită din suma tuturor impresiilor pe care le au ceilalți în
legătură cu ea. Pentru Giurgiuveanu, Otilia este „fe-fetița lui”, iar iubirea pentru
aceasta este singura latură pozitivă a caracterului său. Raționalul Felix vede în Otilia
„o fată adorabilă, admirabilă, superioară, pe care n-o înțelegi”. Pascalopol o consideră
„o artistă”, „o floare rară” pe care o admiră, iar pentru Stănică Rațiu ea este femeia cu
spirit practic, care știe ce vrea și cum să se descurce în viață, deci este „deșteaptă
fată”, Aglae o consideră „o zănatecă”, „o stricată”, „o dezmățată”, o femeie care
„smucește mințile bărbaților”, reușind să-l cucerească chiar și pe Titi, iar Aurica o
urăște, pentru că are succes la bărbați.
Felix Sima este caracterizat direct de către narator: „un tânăr de vreo
optsprezece ani îmbrăcat în uniformă de licean”, prezentându-l cu „o față juvenilă și
prelungă, aproape feminină”, obrazul „de culoare măslinie”, iar nasul „de o crăpătură
elenică”. Indirect, tânărul este descris ca având o fire analitică, dispus să muncească
pentru ceea ce își propune și preocupat de interesele sale. Însingurat, visător,
inteligent, fin, Felix are capacitate de reflecție, comentariul autorial notând
conștiincios gândurile, frământările, îndoielile în stilul indirect liber sau prin
intermediul jurnalului tânărului: ,,Nu trebuie să fiu așa de orgolios de averea mea, pe
care n-am meritat-o și să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret,
spre a nu scoate în evidență situația critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am
nevoie de prezența ei”.
Două elemente de structură reprezentative pt. construcția
personajului
Construcția personajelor este conturată prin intermediul elementelor de
structură și de compoziție reprezentative, precum titlul și conflictele.
Titlul este un element paratextual care concentrează întregul conținut al
textului și deschide orizontul de așteptare al cititorului. Este format din două
substantive în raport de subordonare și este un element semnificativ în caracterizarea
personajului, pentru că scoate în evidență, printr-o metaforă, personalitatea
enigmatică a Otiliei, faptul că ea rămâne de neînțeles pentru toate celelalte personaje,
cât și pentru cititorul care este contrariat de reacțiile sale. Inițial, titlul a fost „Părinții
Otiliei", dar a fost schimbat din motive editoriale, întrucât s-a deplasat accentul
asupra misterului fetei, a cărei personalitate este interpretată diferit de toate celelalte
personaje ale romanului.
 Un alt element de structură cara ajută la conturarea personajului este conflictul,
care se bazează, în planul moștenirii, pe relația dintre cele două familii. Tema textului
este reprezentată de viața burgheziei bucureștene la începutul secolului al XX-lea,
problematica moștenirii și a paternității, dar aceste teme sunt dublate de tema formării
unei personalități, tema iubirii și a banului, cât și de tema familiei. Experiența iubirii
și a moștenirii sunt proiectate pe fundalul constituit din imaginea societății
bucureștene, iar Otilia reprezintă atât idealul feminin pentru bărbații din jurul său, cât
și un pericol pentru moștenirea lui Giurgiuveanu, devenind, fără să vrea, principala
amenințare în lupta cu familia lui Aglae.
Din prima familie implicată în conflict fac parte Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii, cât și Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă. În această familie intră
Felix, nepotul lui Giurgiuveanu, venit la București să studieze Medicina. În plus, lor
li se alătură un alt intrus, Pascalopol, prieten cu Giurgiuveanu, care o învăluie pe
Otilia cu o iubire parernă și vrea să o protejeze, pentru că ea reprezintă singura lui
famile. De cealaltă parte, este clanul Tulea, al surorii lui Giurgiuveanu, Aglae, o
familie vecină și rivală, pentru că aspiră la moștenirea bătrânului. Din această cauză,
Aglae o apostrofează permanent pe Otilia și nu ezită să-și manifeste fățiș disprețul
față de aceasta, reproșându-i lui Giurgiuveanu faptul că și-a transformat casa într-un
„azil de orfani”, deoarece are în grijă atât pe Otilia, cât și pe Felix, nepotul său, ambii
considerați adevărate pericole pentru averea sa. Acest conflict scoate în evidență
motivul pentru care familia n-o acceptă, dși ea se arată a fi dezinteresată total de
averea bătrânului.
Al doilea conflict este de natură erotică și privește rivalitatea dintre tânărul
Felix și maturul Pascalopol, pentru iubirea Otlilei. Aceasta se arată atrasă de Felix,
dar ezită să-și recunoască deschis iubirea, făcându-l să sufere din cauza incertitudinii.
Enigma fetei pe care o iubește și pe care o idealizează rămâne însă de nedezlegat
pentru tânărul în formare, care este, totuși, capabil să înțeleagă că, într-un mediu
social viciat în care puterea banului coordonează destine, căsătoria nu se poate baza
pe sentimente sincere, ci devine o afacere profitabilă pentru ambele părți. Pentru
Pascalopol, Otilia reprezintă o atracție irezistibilă: „dacă nu pot fi un amant, rămân
întotdeauna un neprețuit prieten și părinte”. El nu ezită să-i ofere confortul material,
discreția și protecția de care are nevoie, căsătorindu-se cu ea și demonstrând că o
iubește suficient de mult, încât să-i redea libertatea să-și trăiască „cei mai frumoși
ani”. Din acest conflict reiese faptul că, pentru Otilia, bărbații nu reprezintă decât o
modalitate de a-și asigura un confort sufletesc și material necesar la un moment dat.
Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne,
mediul predominant masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la granița
dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de atitudine copilărească
și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de
fân din Bărăgan, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix
motivele pentru care nu se pot căsători „eu am un temperament nefericit: mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Trecerile clare de la o stare la alta sunt
dovezi clare ale zbuciumului său interior, care generează în Otilia o nevoie puternică
de libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu
Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune
constrângeri, fie ele și de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug
undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.
Conflictul de natură interioară al tânărului este legat de sentimentele sale față
de Otilia. Declanșat de lipsa de experiență pe care o are, în contrast cu Otilia, atinge
punctul culminant când ea îi resping cererea în căsătorie. Tânărul îndrăgostit ezită să
ia o decizie fermă și își pierde iubita, deși vedea în ea un ideal feminin, fata
răspunzându-i nevoii lui de ocrotire, de protecție și de dragoste. Lipsit de la o vârstă
fragedă de căldura sentimentului matern, Felix îşi îndreaptă înspre Otilia aceste
sentimente: „Pentru întâia oară Felix era prins de braț cu atâta familiaritate de o fată
şi pentru prima oară, luând act de izbucnirea unei simțiri până atunci latente, încercă
şi acul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul”.
Două secvențe semnificative pentru construcția personajelor
Un alt element care scoate în evidență felul în care este construit personajul
principal al textului este reprezentat de secvențe în care se definește personalitatea
fetei și se scoate în evidență misterul feminității sale.
O primă secvență semnificativă este aceea în care Felix îi mărturisește Otiliei
că o iubește prin intermediul unei scrisori. Când scrie biletul de amor, Felix este
chinuit de stări contradictorii, de la speranță la deprimare, de la bucurie la
amărăciune, iar purtarea indiferentă a Otiliei îl aruncă într-o stare și mai confuză
decât cea inițială. Din cauză că nu-i răspunde la declarația lui de dragoste, Felix face
un gest necontrolat și fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura și când, în
sfârșit, îl găsește așezat pe o bancă în parc, comportamentul ei e la fel de neclar și
misterios ca întotdeauna. Felix este dezamăgit și 4 nedumerit, fapt evidențiat de
conversația celor doi: „– Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt
o zăpăcită. De ce să fugi? Ți-am spus eu că nu te iubesc?/ Felix tresări deodată
înfocat/ — Otilia, e adevărat? Mă iubești?/— Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște./
Felix fu iar dezamăgit“, iar când el încearcă să o sărute, ea îi răspunde: „fii cuminte,
mai vorbim noi, altă dată”. Secvența evidențiază faptul că acest comportament al
Otiliei este derutant pentru tânărul îndrăgostit care nu o poate înțelege și pe care îl
manipulează sufletește.
O altă scenă semnificativă pentru misterul care definește personalitatea fetei
este reprezentată de ultima întâlnire dintre Felix si Otilia, înaintea plecării ei din țară
cu Pascalopol. Tânăra percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și
libertate absolută, în timp ce Felix are despre dragoste păreri mai romantice, fiind
dispus să aștepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu
Otilia. După moartea lui Giurgiuveanu, într-o seară, Felix a stat citind până târziu, în
timp ce din camera alăturată, a Otiliei, se auzea o mare agitație. Târziu, după miezul
nopții, la ușa lui Felix bate Otilia, care îl surprinde spunându-i „acum nu ne putem
căsători”. Observând că Felix este dezolat, fata îl liniștește spunând: „Nu ne putem
căsători acum, am zis, dar mai pe urmă, da.” Fericit, Felix o ia în brațe și o sărută,
zicând: „te voi aștepta oricât”, iar, pe urmă, Otilia îi spune că vrea să doarmă la el ca
să vadă „cum e în patul unui băiat”. A doua zi, când se trezește, Felix a observat că
Otilia plecase. A căutat-o în camera sa, dar aceasta era goală. Apoi, a aflat de la
Marina că aceasta plecase cu geamantane cu tot. Felix a rămas înmărmurit, s-a dus
acasă la Pascalopol și a aflat că aceștia au plecat la Paris. După două săptămâni, a
primit o scrisoare în care Otilia și-a motivat plecarea, spunând: „Cine a fost în stare
de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui
viitor.” Dându-și seama de diferența de viziune asupra iubirii și înțelegând faptul că
ea ar putea reprezenta o piedică în relizarea lui profesională, Otilia îl părăsește,
obligându-l să renunțe la ea și să se concentreze asupra carierei. Secvența evidențiază
faptul că firea misterioasă a fetei o determină să aleagă siguranța căsătoriei cu
Pascalopol, în locul unei iubiri sincere, mai potrivită cu tinerețea ei.
În concluzie, romanul Enigma Otiliei de G. Călinescu surprinde evoluția
relației dintre Felix Sima și Otilia Mărculescu pe tot parcursul operei, de la o firească
prietenie, la o poveste de dragoste, întrun final. Misterul Otiliei și al cuplului pare a
se ascunde în replica de neînțeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât
patru-cinci ani”.