Eseu structurat - “Enigma Otiliei”, de George Calinescu

Perioada interbelica este una de diversitate la toate nivelurile, fapt vizibil prin coexistenta unor
directii romanesti diferite. Astfel, Rebreanu ilustreaza in opera lui un realism dur, obiectiv, in timp ce
Sadoveanu opteaza pentru un realism cu substrat mitic, iar George Calinescu pentru influenta balzaciana.
Acesta din urma respinge proustianismul, formula literara adoptata de scriitori romani precum Camil
Petrescu si opteaza pentru romanul realist balzacian, epic si obiectiv, de factura clasicista, considerand ca
“tipul firesc de roman romanesc este deocamdata acela obiectiv”.
Publicat in 1938, romanul “Enigma Otiliei”, apare la sfarsitul perioadei interbelice, fiind ilustrativ
pentru modul in care romancierul isi tradeaza formatia de critic literar, caci comentariul vietii infatisate in
roman trece inaintea vietii create. Tipologic, este un roman realist prin tema sugerata de reprezentarea
verosimila a burgheziei citadine, prin tehnica detaliului, prin tipologia personajelor si perspectiva narativa
obiectiva. Are si elemente moderne ce tin de constructia personajului principal, Otilia, (reflectarea
poliedrica). Este, de asemenea, un roman citadin, fresca a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al
XXlea, ce surprinde efectele banului ca forma de degradare morala a individului. Dupa tipologia facuta de
Nicolae Manolescu, in “Arca lui Noe”, este un roman doric.
Balzacianismul romanului este evidentiat mai ales la nivel tematic: istoria unei mosteniri (a lui
Giurgiuveanu), careia i se asociaza lupta pentru inavutire si relatia de paternitate si cea familiala. O secvență
ce surprinde tema familiei este cea inițială, cea a jocului de cărți, când Felix intră pentru prima oară în casa
lui moș Costache și întâlnește toate personajele, autorul folosind acest prilej pentru o caracterizare inițială
elementară a acestora. Tema moștenirii este firul roșu al romanului, cuprinzând în jocul ei o mare parte din
personaje (familia Tulea) și are ca punct culminant secvența în care Stănică sustrage banii moșului de sub
saltea, provocându-i acestuia un șoc ce îl va ruina. Opera este asa cum afirma Nicolae Manolescu:“ o
redescoperire polemica a balzacianismului”.
Titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei” , ilustrând motivul paternităţii, de factură balzaciană. El a fost
schimbat, enunţând o trăsătură importantă de caracter a eroinei. Otilia este enigmatică, iar taina ei este
interpretată în mod diferit de fiecare dintre personaje.
Romanul este alcătuit din 20 de capitole, acţiunea desfăşurându-se pe două planuri narative: unul
urmăreşte problema moştenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar celălalt destinul tânărului Felix Sima.
În incipitul romanului sunt conturate bine detaliile spaţiale şi temporale: “într-o seară de la inceputul
lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10”, Felix Sima, „un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de
licean” soseşte pe strada Antim din Bucureşti. Aceasta este descrisă minuţios, prin prezentarea amănuntelor
arhitecturale din stiluri diferite, care o fac să pară „o caricatură în moloz a unei străzi italice”. Ni se prezintă
apoi, în mod detaliat exteriorul şi interiorul casei lui Costache Giurgiuveanu, sugerând un anumit gust
estetic: imitaţii ieftine, intenţia de a impresiona prin grandoare, vechimea clădirii şi a lucrurilor, uşa de lemn
umflat. Proprietarul imobilului este un „omuleţ subţire şi puţin încovoiat” ce se comportă bizar faţă de Felix,
simulând uitarea: „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc.”. Călinescu adună apoi toate personajele în salonul lui
Costache, prilej cu care Felix le observă în detaliu, iar cititorul este familiarizat cu ele. Astfel, averea lui
Giurgiuveanu, tutorele lui Felix, este vânată asiduu de clanul Tulea, alcătuit din următorii membrii: Aglae,
sora bătrânului, Simion, soţul ei senil, copiii Olimpia, Aurica şi Titi. La aceştia se adaugă şi Stănică Raţiu,
care, pe lângă planul de a obţine zestrea Olimpiei prin căsătorie, aspiră şi la averea lui moş Costache. El
întruchipează tipul avarului, dar este umanizat de sentimente paterne pentru Otilia, a cărei înfiere o tot
amână din zgârcenie. Deşi clanul Tulea aştepta moartea bătrânului pentru a-şi însuşi moştenirea, Stănică se
dovedeşte mai abil, fură banii bătrânului, fapt care-i cauzează acestuia moartea. Cel de-al doilea plan al
romanului urmăreşte procesul de formare al tânărului Felix, rămas orfan şi dat în
grija tutorelui său. El doreşte să devină medic şi urmează cursurile universitare. Se îndrăgosteşte de Otilia
Mărculescu rivalizând cu Leonida Pascalopol un moşier de viţă nobilă, generos, modest, plin de bunătate,
bun gust şi rafinament, care dezvoltă pentru Otilia dragoste paternă împletită cu prietenie.
 Finalul este inchis prin rezolvarea conflictului. Simetria incipitului cu excipitul se realizeaza prin
descrierea strazii si a casei lui mos Costache, din perspectiva lui Felix, in momente diferite ale existentei
sale: in adolescenta si aproximativ 10-15 ani mai tarziu. De asemenea, in capitolul ultim, putem observa o
disimilare intre deznodamant si finalul efectiv al romanului, existand un epilog. Deznodamantul este
reprezentat de scrisoarea Otiliei catre Felix, iar in epilog sunt prezentate statuturile personajelor de peste ani:
Stanica Ratiu se va desparti de Olimpia, va deveni un om de mare influenta, se va casatori cu Georgeta,
Pascalopol se va casatori cu Otilia, dar, om de un bun gust si de buna credinta, ii va reda libertatea “eram
prea batran, vedeam ca se plictiseste”, Otilia fiind mai apoi “prin Spania, prin America” “nevasta unui
conte”. Felix isi implineste cariera, devenind medic "de succes", casatorindu-se cu o femeie dintr-un “cerc
de persoane influente”, iar amintirea strazii, unde odinioara mos Costache Giurgiuveanu ii spunea ezitant
"Aici nu sta nimeni!”, acum parasita, ii revine obsedant in minte.
Felix Sima este unul dintre personajele principale ale romanului, îndeplinin totodată rolul de
observator al unui mediu social viciat. El reprezintă tipul intelectualului lucid, în formare, prin intermediul
căruia cititorul se familiarizează cu celelalte personaje.
Tânărul absolvent de liceu vine la București, după moartea tatălui său, pentru studia medicina,
aspirând la o carieră strălucită. Străinul, care sondează noul mediu, în care tocmai a intrat la începutul
acțiunii romanului, este inițial uimit o timorat atunci când cunoaște noii membri ai familiei sale.
Încă de la început, naratorul, prin intermediul caracterizării directe îi alcătuiește un portret fizic
sugestiv, care denotă perseverența caracterului, delicatetea si superioritatea spirituală: el are „un aer
bărbătesc și elegant", „fața... îi era juvenilă și prelungă, aproape feminină din pricina şuvițelor mari de păr
ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă
voluntară întâia impresie.".
Reacția lui Costache atunci când tânărul se prezintă la uşa casei sale îl bulversează profund, dar
ulterior ajunge să o înțeleagă, acceptând comportamentul bizar al bătrânului și privindu-l cu simpatie. Clanul
Tulea îl dezgustă profund, străduindu-se din răsputeri să păstreze distanța față de răutatea membrilor săi.
Caracterul tânărului nu este influențat de meschinăria acestora; acțiunile celor din jur pentru care contează
doar puterea banului reprezintă doar un prilej de analiză detaşată.
Otilia Mărculescu exercită asupra tânărului o atracție irezistibilă încă de la prima întâlnire, din
salonul îmbibat cu fum de țigară al lui moș Costache. Senzația spontană de simpatie reciprocă evoluează în
timp, transformându-se într-un sentiment profund de iubire.
Deși Felix este un adolescent lucid și hotărât, un fin observator al psihologiei umane, nu poate
descifra taina personalității celei pe care o iubește, căci aceasta alternează stările de profundă afecțiune față
de el cu cele de indiferență.
Rivalitatea inițială cu bătrânul Pascalopol se metamorfozează într-o profundă simpatie pentru
bărbatul ajuns la vârsta senectuții, care are nevoie de afecțiunea Otiliei, pe care o iubește ca un părinte. În
raport cu acesta, tânărul dovedește noblețea caracterului său.
„Enigma" fetei, pe care o iubește și pe care o idealizează, rămâne însă de nedezlegat pentru tânărul în
formare, care însă prin perseverență ajunge să-și împlinească visul de a-și asigura o carieră strălucită. Este
totuși capabil să înțeleagă că, într-un mediu social viciat, în care puterea banului coordonează destine,
căsătoria nu se poate baza pe sentimente pure, ci devine doar o afacere profitabilă de ambele părti.
În raport cu celelalte personaje ale romanului, tânărul îşi dovedește superioritatea, fiind considerat un
om inteligent şi ambițios chiar și de membrii clanului Tulea, care însă îl jignesc și-l detestă, considerându-l
un posibil pretendent la moștenirea lui Costache.
Întemeierea efemeră a cuplului Felix-Otilia se fundamentează pe asemănarea profundă dintre
situațiile familiale ale celor doi. Ambii sunt orfani şi are nevoie de afecțiune. Felix este cel care afirmă că
Otilia întruchipează pentru el idealul de feminitate, prin care a reușit să suplinească nevoia de dragoste
maternă: „Înțelegi că am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie.".
Otilia reprezintă deci tipul eternului feminin, în zugrăvirea căruia autorul este inspirat de o persoană
deosebită, întâlnită în copilărie: „fata cu părul ca un fum, exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă,
furtunoasă, meditativa, muzicantă", însuşi mărturisind: „Ori de câte ori imaginația mea a înregistrat o ființa
feminină, în ea era un minimum de Otilia.".
În conturarea personajului, Călinescu utilizează tehnica modernă a reflectării poliedrice, imaginea ei
compunându-se din impresii diferite, uneori contradictorii ale celor din jur. O mare parte din roman, aceasta
este prezentată din perspectivă exclusiv comportamentistă, naratorul expunând doar faptele, vorbele,
atitudinile sale, caracterizând-o în mod indirect, omitând reliefarea gândurilor sale. Această perspectivă este
completată de multiplele conturări ale personalității ei, așa cum se reflectă în conştiinta celorlalte personaje.
Costache Giurgiuveanu „o sorbea umilit din ochi", iubind-o foarte mult pe ,„fe-fetița" lui, Pascalopol o
admiră profund și o consideră „o ființă gingaşă", „o ștrengăriță", „o artistă", „o floare rară". Pentru Aglae
însă, ea este „o fată fără căpătâi", „o dezmățată", „o stricată", catalogări izvorâte din răutate şi invidie.
Stănică Rațiu, deși aparține clanului pentru care Otilia este dezagreabilă, o privește admirativ, intuindu-i
subtilitatea personalității: „nostimă fata", „deşteapta", dar „şireata".
Ca și Felix, Otilia este o tânără în formare. Deşi îl iubește pe acesta, ea gândește matur în ceea ce îi
privește, concluzionând, în mod altruist, că tânărul va trebui să se preocupe de cariera sa, în calea căreia ea
ar reprezenta doar o piedică. Nedorind să-i perturbe realizarea profesională, decide să îl părăsească, fugind
neașteptat cu Pascalopol.
Otilia rămâne o enigmă atât pentru Felix, cât și pentru Pascalopol. Niciunul dintre ei nu o cunoaște
îndeajuns, fiind permanent surprinşi de comportamentul ei. Jocul atracției și al respingerii inițiat de fată, le
conferă sentimentul nesiguranței, neștiind dacă ea îi iubeşte cu adevărat sau doar îi amăgește. Întâlnirea
întâmplătoare a celor doi bărbați, după ani, relevă faptul că taina sufletului feminin nu poate fi dezlegată.
Poza recentă a Otiliei, în care Felix nu recunoaşte „fata nebunatică", pe care o iubeşte nostalgic, reprezintă
realitatea perisabilității în raport cu eternitatea amintirii ei păstrată de memoria afectivă a personajului.
Constituindu-se ca sumă a ipostazelor textuale zugrăvite, autorul mărturisește că personajul feminin al
romanului reprezintă propriul ideal de feminitate: „Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară [...] e
fondul meu de ingenuitate și copilărie.".
“Enigma Otiliei”, de George Calinescu, este o realizare notabila in perioada interbelica. Apropiindu-
se de modelul balzacian, prin imbinarea la nivelul tematic a iubirii si a luptei pentru mostenire, dar depasind
balzacianismul prin complexitatea moderna a personajelor centrale.