Tipologii prezente în romanul Enigma Otiliei de George Călinescu

Instanțe de bază ale comunicării narative, personajele literare sunt construite în acord
cu viziunea despre lume și opțiunile estetice ale autorului, curentul artistic și specia literară.
Personajul este, astfel, un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale
distincte, puse în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și
social.
În romanul Enigma Otiliei, George Călinescu își modelează personajele pornind de la
un canon realist obiectiv de tip balzacian, căruia îi asociază elemente clasice, romantice și
moderniste. Personajul principal al acestui roman este Otilia Mărculescu, prezență complexă,
enigmatică, în continuă devenire, înscriindu-se „în eternul feminin și în clipă” (C. Ciopraga).

Pe lângă acest personaj eponim, aparținând tipologiei femeii moderne, manifestând o

dorință puternică de emancipare, scriitorul construiește o serie de personaje ce aparțin unr
tipologii specifice realismului:

 tipul avarului (zgârcitului): Costache Giurgiuveanu, însetat de bani și de viață,

manifestă afecțiune pentru Otilia, dar practic nu întreprinde nimic pentru a-i asigura
viitorul și nici pentru a o înfia. Pentru moș Costache banul reprezintă un scop în sine,
el fiind reprezentativ ca personaj, pentru tipul burghezului avar.
 tipul arivistului (parvenitului): Stănică Rațiu este arivistul fără scrupule și escrocul
vorbăreț, limbut. Stǎnicǎ este un avocat fără procese, care își exercita debitul verbal în
sânul familiei și în cercul prietenilor.

Leneș și incapabil să muncească pentru a-și câștiga

existența, Stănică stă gata de atac, fiind în permanență în
așteptarea unei moșteniri, care i se pare singura soluție de trai.
Activiatea lui constă, în general, în căutarea unor căi de a
obține bani, de la oricine, fără discriminare: de la Otilia, Felix
și Pascalopol, de la Marina, precum și de la rudele sale. Este
convins că va putea pune odată mâna pe banii lui moș
Costache, pe care, într-adevăr, îi fură, pur și simplu.


 tipologia îndrăgostitului – Felix Sima, încadrat și în tipologia intelectualului în
devenire. E "martor şi actor", așa cum afirmă și George
Călinescu, el fiind cel care deschide romanul prin descrierea
casei, privită prin ochii săi şi îl încheie cu aceeaşi imagine a
clădirii văzută din perspectiva eroziunii timpului. Romanul
pune în centrul narativ al acţiunii formarea personalităţii lui
Felix, de aceea poate fi considerat un bildungsroman. Felix este
cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută, de care ia
act prin imaginile refletate în conştiinţa acestui personaj. Felix
Sima este fiul doctorului losif Sima, de la laşi, care murise şi-1

1
 lăsase în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu. Tânărul vine la Bucureşti, la unchiul
său. ca să urmeze cursurile facultăţii de medicină. În relaţiile cu celelalte personaje,
Felix apare ca un intelectual superior, ridicându-se deasupra superficialităţii şi
meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme etice: să-
mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios.
 tipologia intelectualului matur, reprezentat de Leonida Pascalopol.

Pascalopol este un om generos, rafinat, cu gusturi

desăvârşite, elegant, are o casa mobilată cu distincţie, cântă la
flaut, este cultivat şi plin de nobleţe. Nerealizat pe planul
studiilor (fusese student la litere în Germania şi la drept în
Franţa), întrucât le abandonase când îi murise tatăl şi trebuise să
îngrijească de mama sa şi de moşie şi pe plan matrimonial,
Leonida Pascalopol se consideră un om ratat şi vrea să se facă
util celor care au nevoie de el. Trăieşte în prejma Otiliei, pe care
o cunoaşte de când era mică şi-i satisface toate dorinţele şi
capriciile, fiind un adevărat tată pentru "orfană". Olilia îl vede ca
pe un "om de lume", un "bărbat şic şi singur, săracul". Cu
timpul, sentimentele lui paterne se schimbă, nutrind acum
sentimente de iubire pentru tânăra fermecătoare.

 tipologia” babei absolute”: Aglae Tulea este "baba absolută, fără cusur în rău", aşa
cum o caracterizează Weissman, sora lui Costache Giurgiuveanu, mama a trei copii:
Olimpia, Titi şi Aurica şi soţia lui Simion Tulea.

Portretul fizic esle detaliat şi are semnificaţii pentru

portretul moral: "cu părul negru pieptănat bine într-o coafură
japoneză", cu faţa "gălbicioasă", cu "buzele subţiri", cu nasul
încovoiat, obrajii brăzdaţi de cute adânci şi ochii bulbucaţi ca
ai lui moş Costache, împroaşcă ură şi venin, fiind mereu
invidioasă şi arţăgoasă. Lacomă şi obsedată de averea lui
Costache, are un singur scop, pe care nu şi-l împlineşte:
realizarea copiilor ei. O urăşte profund pe Otilia, pe care o
dispreţuieşte pentru că e "orfană", o jigneşte fără nici un fel de
jenă, spunându-i "stricată" şi "dezmăţată", dând-o de exemplu
negativ Auricăi.

 tipologia “fetei bătrâne”: Aurica Tulea este fata cea mică a Aglaei, în antiteză cu
feminitatea şi delicateţea Otiliei, supusă de la început şi până la sfârşit unui
automatism psihologic. La sosirea sa în casa Giurgiuveanu, Felix vede "o fată cam de
treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, faţa prelungă, sfârşind într-o
bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite", arătând
mult mai în vârstă, deoarece era fardată strident, are trupul slab şi uscat, părul rărit.
Avidă după bărbaţi, este obsedată de măritiş şi vede în oricine un posibil pretendent.

2
 tipologiei femeii modern: Otilia este construită în tiparul existenței citadine,
diferențiindu-se însă de toate celelalte personaje ce aparțin
acestui mediu.

Ea se individualizează nu numai prin statutul social de

adolescentă orfană, al cărei viitor este hotărât de străini, ci și
prin codul moral și comportamental.

Prin contrast, devin mai evidente mediocritatea, avariția,

lăcomia și meschinăria celor din clanurile Tulea și
Giurgiuveanu. Firul epic principal urmărește o temă socială,
zugrăvindu-se o frescă a burgheziei bucureștene în perioada
interbelică. Societatea este văzută, astfel, între două repere fundamentale, și anume
averea și iubirea. Ideea moștenirii aduce în prim plan problema banului, care îi conferă
individului putere și respectul semenilor săi, fapt ce îi determină pe aceștia să dezvolte
o obsesie de a intra în posesia unei moșteniri care le-ar schimba destinul. Se dezvoltă,
astfel, un conflict de interese între rudele lui Costache Giurgiuveanu și Otilia, pe care
acesta întârzie să o înfieze sau să-i asigure un viitor. Fata nu este interesată însă de
moștenirea pe care moș Costache i-ar putea-o lăsa, ci de o valoare spirituală,
dragostea. Se dezvoltă un al doilea plan narativ, țesut în jurul triunghiului amoros
format din Otilia, Felix și Pascalopol, dublat de un conflic interior, psihologic, care
este soluționat prin triumful rațiunii și al dorinței de a avea libertatea totală, asupra
iubirii inocente pentru Felix, întrucât fata acceptă căsătoria cu aristocratul Leonida
Pascalopol.

Punctul de intersecție al tuturor conflictelor este Otilia, studentă la Conservator

cu o biografie romantică și o existență boemă. Rămasă orfană de la o vârstă fragedă,
locuiește cu cel de-al doilea soț al mamei sale, Costache Giurgiuveanu. Acesta o
iubește ca pe propria fiică, însă avariția îl împiedică să facă demersurile legale de
adopție. Fata este surprinsă în procesul maturizării, experiența primei iubiri având un
rol modelator. Deși vede dragostea drept un sentiment încântător, este conștientă că
acesta nu ar rezista sub povara libertății îngrădite și a luptei dure pentru existență,
pentru succes.

O tehnică modernă de caracterizare a personajelor realiste este observarea

mediului specific de viață, care completează profilul interior al acestora. Semnificativă
în acest sens este secvența descriptivă a camerei Otiliei. Mobilierul, deși vechi, este de
calitate și sugerează nevoia de decorațiuni tradiționale, de bun-gust; alături, însă, de
obiectele vestimentare specifice vârstei fetei ce pun în lumină caracterul contradictoriu
al acesteia. Jurnalele de modă, romanele nemțești și partiturile pentru pian sugerează
preocupările diverse ale tinerei, iar amestecul de păpuși de cârpă și „rochii, pălării,
pantofi” ilustrează exuberanța juvenilă a fetei aflate între copilărie și feminitate.

3
 Portretul Otiliei este construit prin însumarea unor perspective divergente, autorul
optând pentru tehnica pluriperspectivismului, ce reliefează profunzimea și complexitatea
fetei. Stănică este arivistul care vede în ceilalți pragmatismul care îl caracterizează, motiv
pentru care afirmă despre Otilia: „deșteaptă fată! Știu că se descurcă în viață”. Aglae o
numește „dezmățată” și crede că este vicleană și interesată de averea lui moș Costache, iar
Aurica o include într-o categorie inferioară(„o fată de condiția ei”), fiind, în fapt, invidioasă
pe atenția pe care o primește din partea bărbaților. Felix este incapabil de a înțelege pe deplin
caracterul fetei, motiv pentru care o idealizează, vede în ea „o fată admirabilă, o fată
superioară, dar pe care n-o înțeleg”.
Scena călătoriei la moșia lui Pascalopol este relevantă pentru autocaracterizarea pe
care o realizează Otilia, dar și pentru a sublinia relația acesteia cu Felix.
Relația dintre Felix și Otilia scoate la iveală „simțiri până atunci latente” din interiorul
tânărului, care se îndrăgostește de cea cu care împărtășește condiția de orfan. Dragostea lui
Felix pentru Otilia este neschimbată, statornică, indiferent de gesturile fetei, iar asta arată
faptul că atunci când vine vorba de iubire, este sensibil, timid, impulsiv, imatur și naiv.
Nonconformista adolescentă pare capricioasă, instabilă, luând decizii care dezarmează.
Acestea ascund însă o mare luciditate, o judecată matură, o justă apreciere a circumstanțelor și
a oamenilor. În momentul în care Felix îi mărturisește că simte nevoia de a iubi pe cineva, ea
îi readuce în prim-plan problema carierei asupra căreia acesta ar trebui să se concentreze; mai
mult, îi împărtășește convingerea conform căreia iubirea „singură n-ajunge”, iar bărbatul de
lângă ea trebuie să aibă „răbdarea și bunătatea lui Pascalopol”, dar și situația financiară care i-
ar permite „să fie generos și gata de-a face unei femei orice capricii”.
Otilia se autocaracterizează cu luciditate, descoperindu-și structura dilematică și
„temperamentul nefericit”: „Sînt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!” însă „mă plictisesc
repede, sufăr când sunt contrariată.”
În același timp, scena este reprezentativă și pentru relația Otiliei cu Felix, întrucât
tânărul încearcă să-i mărturisească iubirea, iar comportamentul fetei este contradictoriu,
derutant. Pe de o parte, ea îl ține de mână și visează la o viață în doi, izolați de restul lumii,
într-un univers ideal(„aveau senzația că sunt aplecați spre concavitatea cerului”, iar
Pascalopol „ar rămâne pierdut în urma noastră”), fapt ce îi sporește lui Felix speranța că ar
putea fi iubit la rândul lui de Otilia.
Pe de cealaltă parte, însă, ea îi prezintă, calmă, ipoteza fugii ei cu moșierul, ipoteză ce
„n-ar fi cu totul exclusă”, singura piedică fiind dorința fetei de a rămâne alături de moș
Costache.
Scena ultimei întâlniri dintre Felix și Otilia, înaintea plecării ei din țară împreună cu
moșierul, este esențială pentru înțelegerea diferențelor dintre cei doi tineri în ceea ce privește
atitudinea fiecăruia față de iubire. Otilia se dezvăluie drept cocheta care crede că rostul femeii
„este să placă, în afară de asta neputând exista fericire”. Ea concepe iubirea în felul aventuros
al artistului, cu dăruire și libertate totală, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât în
virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu ea. Otilia sesizează această
diferență, dar și faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării carierei lui Felix și
este conștientă că nu poate trăi o viață de privațiuni până când acesta își va fi împlinit
aspirațiile profesionale, motiv pentru care îl părăsește pe tânăr și alege siguranța căsătoriei cu
Pascalopol.

4
 Personajul feminin principal reprezintă, în opinia mea, un punct de convergență a
temelor din romanul călinescian, fiindcă Otilia este direct legată de conflictul de interese ce
privește averea lui moș Costache și se găsește în mijlocul unui triunghi amoros, alături de
Felix și Pascalopol. Ea este o prezență contrastivă în raport cu mulțimea parveniților ce
ilustrează tema burgheziei bucureștene la început de secol XX. Mai mult, aceasta ilustrează,
simultan, temporalitatea (statutul social al femeii în perioada interbelică) și atemporalitatea
(eternul mister feminin), realitatea psihologiei adolescentine și ficționalitatea, fiind
considerată „dublul” feminin al autorului, „oglinda mea de argint” (G. Călinescu). Mi se pare
relevantă opinia lui Nicolae Manolescu, formulată în „Arca lui Noe. Eseu asupra romanului
romanesc”, potrivit caruia „Otilia, fiinţă angelica, asemenea lui Felix, se abate dela tipologia
balzaciană, devenind o veritabilă întruchipare a eternului feminin”.

Bibliografie:
1. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu asupra romanului românesc, București,
Editura 1001 GRAMAR, București, 2001;
2. Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic

Credit foto: www.victoriana.com