TEMA IUBIRII IN „ENIGMA OTILIEI”

Personalitatea lui George Călinescu , autor reprezentativ al perioadei interbelice, se

caracterizează printr-o dubla vocaţie de critic si de scriitor. Călinescu este de părere ca
adevăratul critic literar trebuie sa fie un scriitor ratat, nu in sensul valoric , ci prin posibilitatea
de a se exprima in mai multe genuri literare astfel incat sa ajungă sa privească din interior
operele supuse demersului critic, ca si cum acestea i-ar aparţine.
Manifestându-se intr-o perioada literara dominata de cautari si de experimente ale unor
noi formule narative, Călinescu este de părere ca metoda de creaţie balzaciana este inca
actuala, ea nu si-a pierdut valabilitatea in confruntarea cu noile tendinţe , ceea ce isi propune
sa demonstreze prin romanul „Enigma Otiliei”.
Apărut in 1938, romanul ilustrează formula narativa balzaciana, integrându-se
realismului. Astfel, perspectiva narativa este de tip omniscient, remarcându-se focalizarea
zero sau viziunea „dindărăt”. Statutul naratorului se defineşte prin omniprezenta, omniscienta,
impersonalitate si obiectivitate, relatarea evenimentelor facandu-se la persoana a III-a. Ca
modalitati narative, relatarea se îmbina cu reprezentarea, pauzele descriptive având un rol
semnificativ in configurarea atmosferei si in caracterizarea personajelor. Se disting câteva
elemente specifice formulei compoziţionale balzaciene. Astfel, incipitul fixează riguros
acţiunea in timp si spaţiu(„începutul lui iulie 1909,cu puţin înainte de orele 10…strada
Antim”). De asemenea , in secvenţa epica iniţiala, personajele principale sunt prezentate intr-o
scena de grup,autorul realizând o portretizare riguroasa din perspectiva unui observator care
se familiarizează treptat cu mediul.
Descrierea este de asemenea un procedeu relevant pentru formula balzaciana. Prin
intermediul acesteia, autorul creează iluzia conformităţii dintre lumea reala si lumea reflectata
artistic , dând posibilitatea cititorului de a recunoaşte universul creat. Pe de alta parte,
descrierea străzilor, a locuinţelor (exterior si interior) contribuie la caracterizarea personajelor.
Alături de temele balzaciene: paternitatea si moştenirea, se configurează in roman si
tema iubirii in a cărei ilustrare, autorul recurge la analiza psihologica si la modalitati proprii
romanului modern.
Astfel, iubirea are un rol decisiv in evoluţia personajului principal feminin Otilia in
relaţie cu Felix si Pascalopol, construind astfel un spaţiu afectiv in interiorul romanului.
In prim plan se situează povestea de iubire juvenila dintre Felix si Otilia, evoluţia
sentimentului fiind iniţial motivata nu doar de afinităţile fireşti,ci si de statutul comun de
orfan. Se poate spune ca dragostea lui Felix pentru Otilia se asociază la început cu dorinţa de
a o proteja , de a o feri de ostilitatea mediului, la rândul ei, Otilia dovedind in mod
surprinzător o judecata matura, isi exercita rolul protector, avertizându-l pe Felix in privinţa
clanului Tulea. Treptat, sentimentele se maturizează si se definesc , dar împlinirea afectiva
este imposibila.
O alta forma a iubirii se reperează in relaţia Otilia-Pascalopol. In cazul acestui personaj
matur, echilibrat, superior prin distincţia si eleganta sa, dragostea pentru Otilia este un
amestec de sentimente aparent contradictorii, aşa cum el însuşi mărturiseşte: „N-am prea stat
sa disting ce e viril de ce e patern in dragostea mea pentru Otilia”.
Se poate afirma ca autorul recurge la psihanaliza in analiza raporturilor care se stabilesc
in interiorul triunghiului afectiv Felix-Otilia-Pascalopol. Astfel, Felix nutreşte fata de Otilia o
dragoste care idealizează, divinizează obiectul pasiunii, dar după experienţa dragostei fizice
cu Georgeta, ajunge sa confunde in spaţiul visului cele doua imagini. La rândul lui,
Pascalopol, prin afecţiunea pe care o poarta Otiliei, reuşeşte, fie si temporal, sa compenseze
propriile neîmpliniri ca soţ, ca părinte.
 Personajul feminin , deşi traieste cu intensitate experienţa iubirii ideale, isi dovedeşte
maturitatea prin înţelegerea superioara a lumii in care traieste si a psihologiei tanarului.
Astfel, ea isi da seama ca, pentru Felix, reuşita in cariera este deosebit de importanta si ca
împlinirea iubirii lor ar putea reprezenta sacrificiul, renunţarea la un viitor strălucit. Desigur,
un alt aspect de care Otilia este conştienta este efemeritatea propriei frumuseţi, a propriului
farmec: „noi nu trăim decât 5-6 ani”. Prin avariţia si prin indecizia lui, bătrânul Costache
contribuie , de asemenea , la deznodământul acestei povesti de iubire , lăsând-o pe Otilia in
imposibilitatea de a alege.
In concluzie , romancierul abordează tema iubirii dintr-o perspectiva moderna/originala,
conferind astfel adâncime psihologica si relief personajelor sale.