TEMA IUBIRII IN „ENIGMA OTILIEI”

Personalitatea lui George Călinescu , autor reprezentativ al perioadei

interbelice, se caracterizează printr-o dubla vocaţie de critic si de scriitor.
Călinescu este de părere ca adevăratul critic literar trebuie sa fie un scriitor ratat,
nu in sensul valoric , ci prin posibilitatea de a se exprima in mai multe genuri
literare astfel incat sa ajungă sa privească din interior operele supuse demersului
critic, ca si cum acestea i-ar aparţine.

Manifestându-se intr-o perioada literara dominata de cautari si de

experimente ale unor noi formule narative, Călinescu este de părere ca metoda de
creaţie balzaciana este inca actuala, ea nu si-a pierdut valabilitatea in confruntarea
cu noile tendinţe , ceea ce isi propune sa demonstreze prin romanul „Enigma
Otiliei”.

Apărut in 1938, romanul ilustrează formula narativa balzaciana, integrându-

se realismului. Astfel, perspectiva narativa este de tip omniscient, remarcându-se
focalizarea zero sau viziunea „dindărăt”. Statutul naratorului se defineşte prin
omniprezenta, omniscienta, impersonalitate si obiectivitate, relatarea
evenimentelor facandu-se la persoana a III-a. Ca modalitati narative, relatarea se
îmbina cu reprezentarea, pauzele descriptive având un rol semnificativ in
configurarea atmosferei si in caracterizarea personajelor. Se disting câteva
elemente specifice formulei compoziţionale balzaciene. Astfel, incipitul fixează
riguros acţiunea in timp si spaţiu(„începutul lui iulie 1909,cu puţin înainte de orele
10…strada Antim”). De asemenea , in secvenţa epica iniţiala, personajele
principale sunt prezentate intr-o scena de grup,autorul realizând o portretizare
riguroasa din perspectiva unui observator care se familiarizează treptat cu mediul.

Descrierea este de asemenea un procedeu relevant pentru formula

balzaciana. Prin intermediul acesteia, autorul creează iluzia conformităţii dintre
lumea reala si lumea reflectata artistic , dând posibilitatea cititorului de a
recunoaşte universul creat. Pe de alta parte, descrierea străzilor, a locuinţelor
(exterior si interior) contribuie la caracterizarea personajelor.
 Alături de temele balzaciene: paternitatea si moştenirea, se configurează in
roman si tema iubirii in a cărei ilustrare, autorul recurge la analiza psihologica si la
modalitati proprii romanului modern.
Astfel, iubirea are un rol decisiv in evoluţia personajului principal feminin
Otilia in relaţie cu Felix si Pascalopol, construind astfel un spaţiu afectiv in
interiorul romanului.

In prim plan se situează povestea de iubire juvenila dintre Felix si Otilia,

evoluţia sentimentului fiind iniţial motivata nu doar de afinităţile fireşti, ci si de
statutul comun de orfan. Se poate spune ca dragostea lui Felix pentru Otilia se
asociază la început cu dorinţa de a o proteja , de a o feri de ostilitatea mediului, la
rândul ei, Otilia dovedind in mod surprinzător o judecata matura, isi exercita rolul
protector, avertizându-l pe Felix in privinţa clanului Tulea. Treptat, sentimentele se
maturizează si se definesc , dar împlinirea afectiva este imposibila.

O alta forma a iubirii se reperează in relaţia Otilia Pascalopol. In cazul

acestui personaj matur, echilibrat, superior prin distincţia si eleganta sa, dragostea
pentru Otilia este un amestec de sentimente aparent contradictorii, aşa cum el
însuşi mărturiseşte: „N-am prea stat sa disting ce e viril de ce e patern in dragostea
mea pentru Otilia”.

Se poate afirma ca autorul recurge la psihanaliza in analiza raporturilor care

se stabilesc in interiorul triunghiului afectiv Felix-Otilia-Pascalopol. Astfel, Felix
nutreşte fata de Otilia o dragoste care idealizează, divinizează obiectul pasiunii, dar
după experienţa dragostei fizice cu Georgeta, ajunge sa confunde in spaţiul visului
cele doua imagini. La rândul lui, Pascalopol, prin afecţiunea pe care o poarta
Otiliei, reuşeşte, fie si temporal, sa compenseze propriile neîmpliniri ca soţ, ca
părinte.

Personajul feminin , deşi traieste cu intensitate experienţa iubirii ideale, isi

dovedeşte maturitatea prin înţelegerea superioara a lumii in care traieste si a
psihologiei tanarului. Astfel, ea isi da seama ca, pentru Felix, reuşita in cariera este
deosebit de importanta si ca împlinirea iubirii lor ar putea reprezenta sacrificiul,
renunţarea la un viitor strălucit. Desigur, un alt aspect de care Otilia este conştienta
este efemeritatea propriei frumuseţi, a propriului farmec: „noi nu trăim decât 5-6
ani”. Prin avariţia si prin indecizia lui, bătrânul Costache contribuie , de asemenea ,
la deznodământul acestei povesti de iubire , lăsând-o pe Otilia in imposibilitatea de
a alege.
 In concluzie , romancierul abordează tema iubirii dintr-o perspectiva
moderna/originala, conferind astfel adâncime psihologica si relief personajelor
sale.