PERIOADA INTERBELICĂ.

Tema şi viziunea despre lume în Enigma Otiliei de George Călinescu

I. Încadrare în context şi în operă
G. Călinescu este unul dintre principalii reprezentanți ai perioadei interbelice, alături de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Mihail Sadoveanu. Se
impune în literatura română, în primul rând, ca istoric și critic literar, prin Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Opera lui Mihai Eminescu sau
Principii de estetică, dar și ca prozator, prin romanele Enigma Otiliei sau Bietul Ioanide. Formarea sa ca scriitor se produce în jurul cercului literar Sburătorul, sub
îndrumarea lui E. Lovinescu. Enigma Otiliei este un roman complex care poate fi citit ca roman social, ca roman al iubirii, dar și ca buildungsroman. El pune în
centru procesul de maturizare a tânărului Felix Sima, personaj care redă imaginea intelectualului în formare.
II. Încadrare generică şi estetică
a. Argumentarea apartenenţei la genul epic, specie literară romanul obiectiv, de factură balzaciană
Ca formulă epică, Enigma Otiliei este un roman modern, obiectiv, de factură balzaciană. Latura balzaciană a operei este redată de preocuparea
pentru tema familiei (istoria unei moșteniri), incipitul descriptiv, interesul pentru tipologie sau descrierea minuțioasă a cadrului în care se desfășoară acțiunea
(străzile, arhitectura caselor, interioarele).
b. Argumentarea apartenenţei la un curent literar – realismul/ modernismul (selectaţi 2 argumente)
Din punct de vedere estetic, romanul lui G. Călinescu depășește realismul de factură balzaciană, asimilând experiențele romanului modern.
Apartenența la curentul realist este dată, de exemplu, de preocuparea pentru observație socială. În această operă, autorul încearcă să ofere o imagine complexă a
vieții burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Interesul față de existența unui tânăr aflat în plin proces de formare se combină cu intenția
autorului de a surprinde mecanismele sociale după care funcționează societatea burgheză: parvenirea prin căsătorie, lupta pentru dobândirea averii, desolidarizarea
lumii, urmărirea interesului propriu. Tot de realism ține și preocuparea pentru tipologie. Personajele romanului sunt construite pe o dominantă morală, fiind
reprezentative pentru timpul şi spațiul lor. Tipuri umane precum avarul, parvenitul, soacra absolută, fata bătrână, curtezana reușesc să redea atmosfera epocii. Prin
interesul pentru universul citadin şi problematica intelectualului, erudiția naratorului, accentul pus pe construcție şi pe tehnici împrumutate din romanul
modern (pluriperspectivismul, analiza psihologică), prin construcția unui personaj modern (Otilia, care rămâne, pe tot parcursul romanului, o enigmă), dar şi prin
finalul deschis, romanul lui Călinescu se deschide către modernism.
III. Tema şi viziunea despre lume
a. Prezentarea tematicii
Universul ficțional al romanului se ordonează în jurul unor teme precum socialul, familia, paternitatea sau iubirea. Motive precum străinul,
moștenirea, căsătoria, misterul feminin dau identitate unui roman complex care pune față în față o lume rapace (în care primează interesul) şi dragostea
adolescentină dintre Felix şi Otilia. Romanul situează în centru o poveste de dragoste neîmplinită, o atenție aparte acordându-se lungului proces de maturizare a
tânărului Felix. Imediat după pătrunderea în casa Giurgiuveanu, Felix e atras de grația Otiliei, de amestecul ei de copilărie şi maturitate. Nu îi poate împărtăși
sentimentele, deoarece familiaritatea acesteia îl inhibă. Triunghiul amoros este completat de Pascalopol care trăiește revelațiile unei iubiri târzii pentru Otilia.
Gelos, Felix îi cere fetei să nu îl mai primească pe moșier. Observând schimbarea radicală a Otiliei, Felix admite că a greșit. „Confruntarea” cu Pascalopol îi
dezvăluie tânărului motivele pentru care căsătoria ar fi o nebunie: nu se cunosc îndeajuns, Otilia e un spirit liber, care are nevoie de libertatea pe care i-o acordă
banii moșierului. Plecarea la Paris a lui Pascalopol cu Otilia nu îl face pe Felix să abdice, ci devine prilej de a începe un lung drum al formării.
O secvență care ilustrează felul în care se reflectă în text tema iubirii este decizia Otiliei de a-l părăsi definitiv pe Felix. Episodul acesta are în roman
o semnificație aparte, deoarece coagulează întreaga problematică a operei: adună la un loc temele majore ale romanului, explică natura complicată a relației dintre
Felix și Otilia și confirmă statutul de bildungsroman al operei. Otilia meditează la relația ei cu tânărul Felix și înțelege cauzele care ar putea-o condamna la eșec.
Cu toate că sunt uniți de o iubire sinceră, de exuberanța unei vârste (cea a adolescenței), dar și de faptul că reușesc să își păstreze eleganța (în ciuda presiunilor
venite din partea socialului), statutul social neclar al celor doi (acela de orfani) le pune iubirea sub semnul întrebării. Este vorba mai întâi despre o nepotrivire de
caracter surprinsă în text cu ajutorul antitezei: Otilia este un spirit liber, o răsfățată, o copilăroasă, pe când în Felix simte deja bărbatul angajat, responsabil de mai
târziu: „dar ținuta îndârjită a acestuia în viață o înfricoșa. Deși tânăr, Felix avea priviri prea bărbătești.” O sperie faptul că nu-i va putea fi tânărului o „tovarășă
eroică”, metaforă care face referire la statutul de soție capabilă să împărtășească alături de soț greutățile vieții. Mai mult, fata înțelege că Felix însuși ar fi suferit
dacă, în clipele de încercare pentru familie, Otilia nu i-ar fi fost alături: „știa, văzându-i temperamentul aprins, că el ar fi suferit dacă ea nu i-ar fi arătat încordare
afectivă, statornică.” O altă cauză care ar putea duce la destrămarea relației ar fi dorința tânărului de a se realiza. Otilia înțelege forte bine motivațiile din spatele
tânărului de a se forma: faptul că a crescut de unul singur (fiind dat adesea deoparte), teama de uniformizare, de eșec, dar și dragostea pentru Otilia care i-a dovedit
de mai multe ori că se află în căutarea unui om matur, realizat, independent. Acestea sunt principalele motive care îl determină pe Felix să se angajeze pe un lung
drum al formării care presupune atât realizare profesională, cât și desăvârșire spirituală: „Nu pot suferi ideea de a nu însemna nimic în viață, de a nu contribui cu
nimic la ea, de a nu-mi lega numele de ceva.” De aceea, la baza formării sale, Felix așază voința, dublată de autocontrol și eleganță: „Singura carieră în care,
pentru un om normal, cum mă socotesc, pot ajunge în frunte, numai prin voință, este aceea științifică. Dacă aș voi să fiu poet, poate n-aș putea, dar mare medic știu
sigur că pot deveni, vreau neapărat să devin.” Astfel, întrucât își exprimă credința în valorile individului, Felix poate fi privit ca un intelectual în formare.
b. Viziunea despre lume
G. Călinescu propune, în romanul Enigma Otiliei, o viziune caricaturală asupra existenței ce reflectă imaginea unei lumi degradate, căreia i se
opune iubirea adolescentină dintre Felix și Otilia. Este vorba despre o lume urâtă în care fiecare individ își urmărește interesul și în care căsătoria a devenit un
mijloc de parvenire, o lume populată de personaje caricaturale, ale căror defecte sunt îngroșate și în care solidaritatea de sânge între membrii aceleiași familii a
dispărut.
O secvență ilustrativă în acest sens este reîntâlnirea lui Felix cu Pascalopol din finalul romanului, secvență care subordonează tema iubirii și întreaga
problematică a romanului temei destinului. După o perioadă lungă de timp, existența personajelor pe care Felix le cunoscuse în adolescență se reconfigurează:
Stănică divorțează de Olimpia și se căsătorește cu Georgeta, familia Tulea s-a destrămat, iar Otilia a divorțat de Pascalopol și s-a recăsătorit în Argentina. Felix
însuși apare acum un om schimbat: e matur, lucid, stăpân pe sine, împlinit pe plan profesional. Același destin face ca Felix, ajuns între timp profesor universitar și
doctor de renume, să îl reîntâlnească pe Pascalopol într-un tren. În fotografia pe care o primește de la moșier, Felix încearcă să regăsească misterul Otiliei. Totul,
însă, se pierduse. O Otilie trecută prin viață îi devine acum străină, total depărtată de imaginea fetei pe care o cunoscuse în tinerețe. Eleganța, exuberanța, spiritul
liber, întregul farmec al fetei dispăruseră total: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea
totul”. Epitetele pe care le folosesc, pe rând, Felix („nu era fata nebunatică”) și moșierul („o fată delicioasă, dar ciudată”) pentru a o descrie susțin faptul că fata a
rămas pentru ambii bărbați o enigmă. Cumva, constată bărbatul cu luciditate, misterul feminin al Otiliei era, în aceeași măsură, un mister al vârstei. Comparând
imaginea Otiliei dintr-o fotografie mai veche cu cea de la Pascalopol, Felix constată că timpul a șters totul. Ideea este marcată în text de interogația retorică care
face o trimitere subtilă la motivul literar al trecerii ireversibile a timpului: „Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată?”. Utilizarea stilului indirect liber dă finalului
romanului un puternic aer meditativ, o reflecție asupra efectului pe care timpul îl produce asupra destinelor umane, căci întreaga existență este așezată sub semnul
enigmei: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși.” Astfel, sensul pe care romanul îl transmite este că, într-o lume urâtă, supusă degradării, dragostea nu
poate găsi condițiile necesare pentru a se dezvolta.
IV. Construcţia discursului narativ (se vor alege 4 elemente – se recomandă şi subiectul, pentru a acoperi cele 2 pagini obligatorii)
a. Titlul
Odată cu romanul modernist, titlul se reîntoarce la metaforă și simbol. El este formulat pe finalul operei de către cei doi bărbați care și-au legat
existența la un moment dat de cel al fetei: Pascalopol și Felix. Titlul inițial al operei, Părinții Otiliei, evidențiază una dintre temele principale, paternitatea,
deoarece destinul Otiliei este influențat de aproape toate personajele romanului. Titlul de drept al romanului sugerează atât eternul mister feminin, cât şi misterul
unei vârste. Otilia rămâne o enigmă pentru toate personajele romanului, inclusiv pentru Felix, care a iubit-o şi de care a fost iubit: „Nu numai Otilia era o enigmă,
ci și destinul însuși.”
b. Compoziția
La nivelul compoziției, romanul este alcătuit din 20 de capitole care se succed în ordine cronologică. Structural, acțiunea se ordonează în jurul a două
planuri narative: un plan al destinului familial (care pune în centru destinul membrilor familiei Giurgiuveanu) şi un plan care prezintă povestea de dragoste
dintre Felix şi Otilia. Organizarea simetrică a romanului este redată de faptul că se deschide şi închide cu descrierea casei din Antim. Opțiunea pentru acest
incipit specific romanului balzacian este multiplă: anticipă firul acțiunii, leagă destinul personajelor de cel al spațiilor pe care le locuiesc (kitsch-ul care
caracterizează nepotrivirea elementelor din care este compusă casa lui moș Costache definește relațiile dintre membrii familiei Giurgiuveanu), evidențiază trecerea
ireversibilă a timpului (revizitată pe final de către Felix, casa de pe strada Antim rămâne o prezență spectrală, o imagine a nestatorniciei, a unor destine care s-au
legat cândva de ea). Finalul pentru care optează Călinescu este unul deschis, întrucât romanul se încheie cu un semn de întrebare, iar existența Otiliei rămâne un
mister pentru toate personajele implicate.
c. Perspectiva narativă. Naratorul
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea desfășurându-se la persoana a III-a. Evenimentele sunt relatate de un narator omniscient, detașat.
Vorbim despre un narator erudit, savant, care recurge la descrieri minuțioase ale arhitecturii clădirilor şi interioarelor, astfel încât să se realizeze o conexiune
între personaje şi mediul lor de viață: „Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intenția de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite..”
Adesea, acesta se ascunde în spatele unora dintre personaje; de multe ori, evenimentele sunt prezentate din perspectiva lui Felix, care devine un personaj-
reflector. Este și cazul incipitului acolo unde cititorul ia în primire lumea stranie a familiei Giurgiuveanu cu relațiile bizare dintre membrii săi din punctul de
vedere al unui străin, Felix Sima.
d. Conflictul
Romanul lui G. Călinescu pune în centru un conflict exterior, organizat în jurul moștenirii averii lui moș Costache Giurgiuveanu, care este râvnită atât
de familia Aglaei, sora acestuia, cât şi de avocatul Stănică Rațiu. Acesta este principalul motiv care complică situația orfanilor cărții: Otilia și Felix. Întrucât se
teme de revolta surorii sale, moș Costache întârzie înfierea Otiliei, care, pentru că are nevoie de un punct de sprijin, îl ține aproape pe Pascalopol, cu toate că îl
iubește pe Felix. Apoi, tot din zgârcenie ține banii în casă, lucru pe care Stănică îl descoperă, ușurându-i misiunea de a-l jefui, lucru care îi și aduce moartea. Odată
trecută averea în mâinile Aglaei și a lui Stănică, familia Giurgiuveanu se destramă. De aceea, sensul romanului merge către ideea că toate acele destine urmărite
de-a lungul paginilor romanului se află acolo, în casa Antim, unite doar de interese care țin de averea lui moș Costache. Odată risipită aceasta, destinele se risipesc.
Alături de acest conflict exterior care ilustrează urâtul existenței umane, romanul oferă și o soluție de rezistență: procesul de formare a tânărului Felix
Sima. Deși este locuitorul unei lumi rapace, care se conduce doar după interese, tânărul reușește să-și păstreze eleganța, sensibilitatea, sinceritatea, calități care îl
transformă într-un intelectual în formare. Ca bildungsroman, opera se organizează și în jurul unui conflict interior, care se dă în sufletul personajului Felix, între
rațiune (dorința de a se forma și de a urma o carieră în medicină) și pasiune (dragostea pentru Otilia). Acesta are ca punct de plecare nevoia tânărului de a-și
sonda sufletul, de a se cunoaște pe sine și lumea în care trăiește: „dăduse cu prea mult orgoliu atenție numai pregătirii tehnice. Nu-și cercetase sufletul, nu-și
pusese probleme, fusese un animal ambițios.” Acesta este și motivul pentru care Otilia îl părăsește, fata înțelegând că decizia imatură de a forma un cuplu l-ar fi
împiedicat să se realizeze, iar iubirea lor s-ar fi diluat.
e. Construcția subiectului
Felix Sima, un tânăr de 18 ani, vine în Bucureşti la unchiul său, Costache Giurgiuveanu, dorind să urmeze medicina. Aici cunoaşte pe Otilia şi pe
membrii familiei Tulea: Aglae, Simion şi copiii acestora (Titi, Aurica, Olimpia), ginerele Stanică Raţiu şi prietenul de familie, Leonida Pascalopol. Tânărul
descoperă că Otilia a rămas orfană de mică şi că este crescută de tatăl său vitreg, moş Costache, iar Pascalopol îi este protector. Este urâtă de membrii familiei
Tulea, fiind considerată o rivală la averea lui moş Costache, în cazul unei adopţii. Între Felix şi Otilia se clădeşte o relaţie de prietenie şi ataşament. Felix îi
mărturiseşte iubirea, însă Otilia priveşte totul în mod copilăresc. Otilia pleacă la Paris cu Pascalopol, spre surprinderea lui Felix, care rămâne dezamăgit. La
revenirea de la Paris, Felix apare Otiliei uşor maturizat. Moş Costache începe să adune materiale de construcţii pentru o casă unde cei doi aveau să stea după
moartea sa. Din cauza efortului, suferă un atac. Când îşi revine, este de acord cu propunerea lui Pascalopol de a deschide un cont pe numele Otiliei. După ce
bătrânul suferă un al doilea atac, Stănică află locul unde sunt ascunşi banii şi-l jefuieşte, provocându-i moartea. Avocatul divorţează de Olimpia şi se căsătoreşte cu
Georgeta, iar apoi intră în politică. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol şi pleacă împreună la Paris. Felix devine doctor, apoi profesor universitar şi se căsătoreşte
bine. Se întâlneşte cu Pascalopol şi află că a divorţat de Otilia, care s-a recăsătorit. În fotografia pe care i-o arată, nu mai recunoaşte fata de odinioară.
Așadar, prin viziunea despre lume pe care o propune, G. Călinescu aşază faţă în faţă credinţa în valorile individului, care ghidează destinul lui Felix, şi
presiunea pe care materialismul societăţii burgheze o face asupra sa.