Enigma Otiliei

George Călinescu

Opera „Enigma Otiliei” scrisă de George Călinescu a apărut în anul 1988 și a reprezentat
o revenire la formula romanului realist-obiectiv, modelul narativ fiind apropiat de cel al
scriitorului francez Balzac. Apartenența la aceste tendințe literare se reflectă la nivel tematic și
de viziune, dar și prin fixarea riguroasă în timp și spațiu a evenimentelor și a personajelor
conform principiilor veridicității și verosimilității.

Temele romanului indică trei tipuri de raportări: determinarea socială, componenta

afectivă și implicațiile psihologice. Astfel, romanului are caracter de frescă socială în care sunt
incluse teme de factură balzaciană: problematica moștenirii, disputa pentru avere, influența
nefastă a banului, relațiile sociale. Teme romantice cu caracter afectiv sunt: iubirea, inițierea,
prietenia. La nivel psihologic se remarcă aspecte tematice precum: paternitatea, condiția
orfanului, familia.

O secvență semnificativă pentru relația adolescentină dintre Otilia și Felix este prima
întâlnire dintre aceștia în momentul sosirii lui Felix în interiorul locuinței de pe strada Antim.
Otilia îl întâmpină cu entuziasm, îl prezintă celor adunați la jocul de table și îi cedează propria
camera. Felix remarcă dezordinea, mulțimea de oglinzi, revistele frantuzești, parfumurile și
machiajele care constituie importante indicii caracterologice. În manieră indirectă, ele
sugerează personalitatea unică a Otiliei, o adolescentă cochetă, capricioasă preocupată de
propria imagine, dar în același timp sensibilă și cu un semnificativ potențial afectiv. Otilia și Felix
sunt prezentați în roman ca un cuplu inocent aflat în afara disputelor pentru avere, iar relația
lor este pusă în legătură nu numai cu tema iubirii, ci și cu aceea a adolescentului preocupat de
imaginea și de procesul devenirii sale.

Un alt episod relevant pentru aspectele tematice și trăsăturile fetei discutate anterior
se află în finalul romamului în secvența în care Felix și Otilia se întâlnesc pentru ultima oară.
Preocupată de trecerea timpului care afectează ireversibil imaginea unei femei („Noi nu tăim
decît cinci-șase ani”), Otilia îi propune lui Felix să își consume relația ca soț și soție, fară
binecuvântarea lui popa Țuică. Felix îi mărturisește că trebuie să se concentreze asupra carierei
întrucât dorește să ajungă un medic strălucit și îi sugerează Otiliei să amâne acest moment până
când va dobândi o relativă stabilitate. Otilia însă îl părăsește, pleacă la Paris cu Pascalopol și îi
trimite o scrisoare în care declară „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă și
o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. Gestul Otiliei este un element de caracterizare
indirectă care îi confirmă caracterul capricios, impulsiv, dar și sensibiliatea și iubirea față de
Felix ce este preocupat de procesul devenirii sale.
 Titlul inițial al romanului a fost „Părinții Otiliei” și a fost schimbat din rațiuni editoriale
datorită faptului că în perioada respectivă aveau succes la public romanele cu nume de femei.
Astfel, se deplasează accentul de la problematica paternității asupra complexității feminine.
Semnificația titlului este evidențiată în finalul romanului în momentul întâlnirii în tren dintre
Felix și Pascalopol ce îi arată o fotografie cu Otilia pe care nu o mai recunoaște. Pascalopol îi
mărturisește „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o adevărată enigmă”.
Folosirea prezentului evidențiază generalitatea tipologiei personajului feminin. Ca modalitate
de caracterizare indirectă, titlul atrage atenția asupra trăsăturilor fetei, dar și a modului în care
este percepută de către celelalte personaje. Astfel, se anticipează cochetăria, capriciile, dar și
sensibilitatea și farmecul pe care îl exercită asupra unor personaje.

O particularitate a romanului este relația de simetrie dintre incipit și final caracteristică

romanelor realiste cu narator obiectiv, omniscient. Călinescu utilizează tehnica dublului incipit:
al cronotopului și al personajelor. Astfel, fraza cu care se deschide romanul fixează cu exactitate
în manieră balzaciană contextul evenimentelor, atmosfera fiind descrisă în cercuri concentrice.
Incipitul personajelor presupune introducerea lor în scenă din perspectiva personajului reflector
Felix. În manieră similară se iese din lumea romanului printr-un final dublu care marchează
evoluția destinelor personajelor. La fel ca în incipit se revine la imaginea casei din strada Antim
și se repetă replica lui Costache Giurgiuveanu: „aici nu stă nimeni”. Mai mult decât atât,
perspectiva din final îi aparține din nou lui Felix.

În concluzie, valoarea operei este dată nu numai de impactul pe care îl are asupra
cititorului prin mesajul transmis, ci și de varietatea tematică, procedeelor de compoziție,
complexitatea tehnicilor și personajelor, precum și de particularitățile de limbă și de stil care
evidențiază viziunea artistică inconfundabilă a scriitorului.
 Otilia

Opera „Enigma Otiliei” scrisă de George Călinescu a apărut în anul 1988 și a

reprezentat o revenire la formula romanului realist-obiectiv, modelul narativ fiind apropiat de
cel al scriitorului francez Balzac prin fixarea riguroasă în timp și spațiu a evenimentelor și a
personajelor conform principiilor veridicității și verosimilității. Temele romanului indică trei
tipuri de raportări: determinarea socială (problematica moștenirii, disputa pentru avere,
influența nefastă a banului), componenta afectivă (iubirea, inițierea, prietenia) și implicațiile
psihologice (paternitatea, condiția orfanului, familia) .

Otilia este personajul central al romanului al cărui tipologie ilustrează eternul feminin
contradictoriu prin atitudine, dar fascinant prin atracția pe care o exercită asupra celor din jur.
Statutul său social îi fixează condiția de orfan, fiind fiica adoptivă a lui Costache Giurgiuveanu.
La nivelul moral Otilia este pusă în relație cu valorile lumii burgheze de care se delimitează
sincer, dezinteresat, datorită modestiei. Din perspectiva psihologică este conturata
personalitatea contradictorie. Acesta are o fire capricioasă, fiind o tânără cochetă, dar sensibilă.

O secvență semnificativă pentru relația adolescentină dintre Otilia și Felix este prima întâlnire
dintre aceștia în momentul sosirii lui Felix în interiorul locuinței de pe strada Antim. Otilia îl întâmpină cu
entuziasm, îl prezintă celor adunați la jocul de table și îi cedează propria camera. Felix remarcă
dezordinea, mulțimea de oglinzi, revistele frantuzești, parfumurile și machiajele care constituie
importante indicii caracterologice. În manieră indirectă, ele sugerează personalitatea unică a Otiliei, o
adolescentă cochetă, capricioasă preocupată de propria imagine, dar în același timp sensibilă și cu un
semnificativ potențial afectiv. Otilia și Felix sunt prezentați în roman ca un cuplu inocent aflat în afara
disputelor pentru avere, iar relația lor este pusă în legătură nu numai cu tema iubirii, ci și cu aceea a
adolescentului preocupat de imaginea și de procesul devenirii sale.

Un alt episod relevant pentru aspectele tematice și trăsăturile fetei discutate anterior se află în
finalul romamului în secvența în care Felix și Otilia se întâlnesc pentru ultima oară. Preocupată de
trecerea timpului care afectează ireversibil imaginea unei femei („Noi nu tăim decît cinci-șase ani”),
Otilia îi propune lui Felix să își consume relația ca soț și soție, fară binecuvântarea lui popa Țuică. Felix îi
mărturisește că trebuie să se concentreze asupra carierei întrucât dorește să ajungă un medic strălucit și
îi sugerează Otiliei să amâne acest moment până când va dobândi o relativă stabilitate. Otilia însă îl
părăsește, pleacă la Paris cu Pascalopol și îi trimite o scrisoare în care declară „Cine a fost în stare de
atâta stăpânire e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. Gestul Otiliei este
un element de caracterizare indirectă care îi confirmă caracterul capricios, impulsiv, dar și sensibiliatea și
iubirea față de Felix ce este preocupat de procesul devenirii sale.
 Titlul inițial al romanului a fost „Părinții Otiliei” și a fost schimbat din rațiuni editoriale
datorită faptului că în perioada respectivă aveau succes la public romanele cu nume de femei.
Astfel, se deplasează accentul de la problematica paternității asupra complexității feminine.
Semnificația titlului este evidențiată în finalul romanului în momentul întâlnirii în tren dintre
Felix și Pascalopol ce îi arată o fotografie cu Otilia pe care nu o mai recunoaște. Pascalopol îi
mărturisește „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o adevărată enigmă”.
Folosirea prezentului evidențiază generalitatea tipologiei personajului feminin. Ca modalitate
de caracterizare indirectă, titlul atrage atenția asupra trăsăturilor fetei, dar și a modului în care
este percepută de către celelalte personaje. Astfel, se anticipează cochetăria, capriciile, dar și
sensibilitatea și farmecul pe care îl exercită asupra unor personaje.

Complexitatea personajului este dată de varietatea procedeelor folosite în construcția

sa. Se remarcă pe de o parte folosirea tehnicii reflectării poliedrice, fiecare personaj se
raportează diferit la personalitatea Otiliei. Moș Costache o alintă „fe –fetița mea”, Pascalopol
este protectiv, membrii din clanul Tulea o consideră „o stricată” întrucât „sucește mințile
bărbaților”, iar Titi o iubește ca pe o soră. Pe de altă parte se remarcă mijloacele de
caracterizare. Caracterizarea directă este utilizată în secvența în care este introdusă pentru
prima dată în narațiune Otilia ilustrând portretul fizic. Predominantă este caracterizarea
indirectă întrucât autorul folosește tehnica deterministă, care constă în punerea în relație a
personajului cu factorul genetic, mediul și timpul în care evoluează. Trăsăturile morale reies mai
ales din gesturi, fapte, vorbe și relațiile cu celelalte personaje (Moș Costache-afectivitatea,
Felix-tandrețea, Pascalopol-firea capricioasă).

În concluzie, unicitatea personajului este dată nu numai de trăsăturile de caracter care

alcătuiesc tipologia adolescenței care se îndreaptă către maturizarea feminității ei, ci și datorită
procedeelor de caracterizare și modernității tehnicilor implicate în construirea personajului.