Enigma Otiliei

George Calinescu

Eseu de caracterizare Otilia

George Calinescu este un autor reprezentativ al operei interbelice, adept al romanului obiectiv de inspiratie
sociala, aderand sub raportul formulei estetice la balzacianism nu la proustianism (Marcel Proust) „Tipul firesc de
roman este deocamdata cel obiectiv.”

„Enigma Otiliei” este un roman de sinteza estetica, in care realismului de factura balzaciana i se asociaza
elemente clasice, romantice si moderne.

(Realismul este un curent literar dezvoltat in secolul al XIX lea care impune o noua orientare estetica definita prin
prezentarea veridica a realitatii, absenta idealizarii personajelor si a circumstantelor in care acestea actioneza. Omul
prezentat caun produs al mediului social istoric in care traieste si cu care este in interdependenta.)

Tema principala este cea sociala, viata burgheziei bucurestene din primele decenii ale secolului XX, monografia
unei familii bucurestene. „Alte arii tematice”: mostenirea, paternitatea, parvenirea, iubirea. Caracterul de fresca este
dublat de caracterul bildungsroman (roman al formarii): imaginea societatii constituie fundalul pe care se
proiecteaza formarea unui tanar care inainte de a-si face o cariera traieste experienta iubirii si a relatiilor de familie.

Titlul initial al romanului „Parintii Otiliei” sublinia tema balzaciana a paternitatii, Ovid Crohmalniceanul afirmand
in studiul „Literatura romana intre cele doua razboaie literare” „Toate personajele sunt potentiali parinti ai Otiliei
pentru ca ii hotarasc intr-un fel sau altul viitorul.” La sugestia editorului titlul este schimbat in „Enigma Otiliei”
semnificand eternul mister feminin „Enigma este tot acel amestec de luciditate si stangacie, de onestitate si
usuratate [...] Aceasta criza a tineretii lui Felix pus pentru prima data fata-n fata cu absurditatea sufletului unei fete,
aceasta este enigma.” (George Calinescu). Ultima semnificatie este cea general evidentiata de reflexia lui Felix din
finalul romanului „Nu numai Otilia era o enigma ci si destinul ei insusi.”

Este structurat in douazeci de capitole fara titlu care se succed cronologic. Principiul simetriei, circularitatii este
evident in relatia incipitului cu finalul, element de compozitie relevant pentru tema, prin descrierea strazii si a casei
lui mos Costache din perspectiva lui Felix in momente diferite ale existentei sale (adolescenta si zece ani mai tarziu)
ilustrand imaginea unei lumi inchise in preocupari care au ca centu de interes banul. Cele doua tablouri care au
acelasi decor, casa din strada Antim evidentiaza o tehnica a contrastului (descrierii ample de la inceput ii corespunde
imaginea din final). E valorificat un motiv de modernitate, replica lui mos Costache „Aici nu sta nimeni” avand putere
oraculara intrucat la final ramane doar casa in ruina. Sunt valorificate si alte tehnici moderne precum cea a
centrapunctului (decorul citadin este sustinut de peisajul Baraganului), pluripartidismul si comportamentismul, si
discursul discontinuu (cap. 18)

Romanul se structureazain doua planuri, un plan epic principal care urmareste istoria unei mosteniri fiind
dinamizat de un conflict, alt element de compozitie relevant pentru tema, conflict economic precum si de un
conflict de ordine moral, Costache dorndu-si sincer sa o infieze p e Otilia dar amanand sub presiunea Aglaei. Al
doilea plan narativ urmareste povestea de iubire dintre Felix si Otilia surprinsi in devenire, in confruntarea cu lumea
si cu sine. Conflictul este unul interior psihologic care se realizeaza prin obtinerea clasicilor triunful ratiunii asupra
pasiunii.

Otilia este cel mai modern personaj al romanului, prezenta compleza si enigmatica in continua devenire,
inscriindu-se „in eternul feminin si in clipa” (Constantin Ciopraga). Despre ea autorul afirma „Otilia este eroina mea
lirica, proiectia mea in afara, o imagine lunara si feminina. Flaubertian as putea zice Otilia se moi.” Este un personaj
greu de incadrat intr-o tipologie.

1|Page
 Din punct de vedere social, Otilia este fiicavitrega a lio mos Costache, in fapt fiica celei de-a doua sotii. Ramasa
orfana fata il are drept tutore pe Costache Giurgiuveanu care doreste sa o infiezedar dar amana implinirea acestei
decizii. Este studenta la Conservator, inzestrata, asa cum afirma Pascalopol „cu un temperament de artista care
simte nevoia luxului si a schimbarii.” Desi iubita de mos Costache, de Pascalopol si de Felix, Otilia are un statut social
precar, traind drama singuratatii si a incertitudinii viitorului, aspecte care-i configureaza statutul psihologic.
Caracterul ei se defineste prin prezenta unor elemente contradictorii, amestec de inocenta si maturitate, capriciu si
devotament, iubire si ratiune. Din punct de vedere moral spre deosebire de celelalte personaje interesate de averea
lui mos Costache, Otilia este indiferenta de mostenire. Dupa moartea lui Giurgiuveanu, Otilia va fi alungata din casa
de Aglae si va accepta protectia lui Pascalopol caruia ii devine sotie.

Procesul devenirii personajului este urmarit din perspectiva mediata a faptelor, a comportamentului, a vorbirii si a
gandirii (procedeul comportamentist).

Naratorul prin caracterizare directa o prezinta pe Otilia ca pe o fiinta a contradictiilor „Fata maslinie cu nasul mic si
ochii foarte albastri. Arata si mai copilaroasa printre multele bucle si gulerul de dantela. Insa in trupul subtiratic era o
mare libertate de miscare, o stapanire desavarsita de femeie.”

Costache Giurgiuveanu o crede inca un copil si o numeste “fe-fetita mea”. Aglae o considera o femeie usoara,
vicleana si intersata: “O fata ca Otilia merita sa intre intr-o casa de corectie.” La fel gandeste si Aurica: “Nu e nimic
intersant intr-o destrabalatura ca Otilia.” Pe de alta parte, Felix o considera frumoasa, inteligenta, altruista si
talentata: “E o fata admirabila, o fata superioara.” Pascalopol vede la ea aceleasi calitati: “Daca Dumnezeu mi-ar fi
dat libertatea sa-mi fac femeia cum vreau eu, as fi facut-o pe domnisora Otilia.” Amandoi evidentiaza cea mai
importanta trasatura a Otiliei: faptul ca este ”enigmatica”, imprevizibila: “Pentru mine, Otilia, ai inceput sa devii o
enigma.” (Felix), “A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o adevarata enigma” (Pascalopol).

Relativizarea personajului se realizeaza prin insumarea unor perspective multiple (tehnica oglinzilor paralele).

O secventa reprezentativa, care ilustreaza comportamentul derutant al fetei este cea in care Felix ii vorbeste
despre viitor, iar ea ii marturiseste nonsalant: “In timp ce tu imi vorbeai, eu ma gandeam ca n-am sters praful de pe
pian.” Otilia recunoaste cu sinceriatate fata de Felix ca este o fiinta dificila si se autocaracterizeaza astfel: “Ce tanar
de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt? Sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera […] Eu am un
temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata.“

Caracterul contradictoriu al fetei este evidentaiat si printr-un mijloc al caracterizarii indirecte, prezentarea mediului
de viata. Descrisa intr-o maniera balzaciana, printr-o aglomerare de amanunte, camera ei o defineste intru totul.
Sertarele deschise din care atarna tot felul de lucruri, rochiile impartasite peste tot, flacoanele de parfum si cutiile de
pudra fara capace arata, dincolo de o dezordine tinereasca, dinamismul fetei, aflate permanent in miscare, bucuria ei
de a trai, temperamentul “de artista”. Partiturile, cartile in franceza si in germana o indica drept o fata cultivata, cu
inteligenta si simt estetic. Patul acoperit de papusi si de tot felul de nimicuri o arata copilaroasa.

O trasatura definitorie a personajului Otilia este imprevizibilitatea ilustrata in scena ultimei intalniri dintre Felix si
Otilia, o secventa reprezentativa, inaintea plecarii ei din tara impreuna cu Pascalopol. Este esentiala pentru
intelegerea personalitatii tinerilor si a atitudinii lor fata de iubire. Daca Felix este intelectualul ambitios, care nu
suporta idea de a nu realiza nimic in viata si pentru care femeiea reprezinta un sprijin in cariera. Otilia este cocheta,
care crede ca rostul femeii “Este sa placa, in afara de asta neputand exista fericire”. Otilia concepe iubirea in felul
aventuros al artistului, cu daruire in libertatea absoluta, in timp ce Felix este dispus sa astepte oricat in virtutea
promisiunii ca, la un moment dat, se va casatori cu Otilia. Dandu-si seama de aceasta diferenta, dar si de faptul ca ea
ar putea reprezenta o piedica in calea realizarii profesionale a lui Felix. Otilia il paraseste pe tanar si alege siguranta
casatoriei cu Pascalopol. Felix primeste sansa de a dovedi ca o iubeste pe fata mai presus de orice si ca nu poate trai
fara ea; testul la care e supus nu este inteles de catre tanar, asa ca, a doua zi dimineata, Felix constata ca Otilia a
plecat, iar peste doua saptamani primeste de la ea o carte postala in care isi motiveaza gestul: “cine a fost in stare de
atata stapanire e capabil sa invinga si o dragoste nepotrivita pentru marele sau viitor”.

2|Page
 Intalnirea din epilogul romanului, in tren, dintre Felix si Pascalopol pare a certifica o teza enuntata de Otilia in
incipitul romanului “noi, femeile, traim cu adevarat doar cinci-sase ani” Pascalopol, care ii dezvaluie faptul ca i-a
redat cu generozitate liberatea de a-si trai tineretea, iar Otilia a devenit sotia unui conte exotic, undeva in Argentina,
“A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma”, afirma Pascalopol despre Otilia, iar Felix observa in
fotografia pe care i-o arata mosierul o femeie frumoasa, dar in care nu o mai recunoaste pe tanara exuberanta de
odinioara, fiindca “un aer de platitudine feminina stingea totul”.

Finalul romanului inchide evolutia personajului „Femeia era frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata
nebunatica. Un aer de platitudine feminina stingea totul” ceea ce sustine afirmatia de alta data a Otiliei „Noi nu
traim decat cinsi, sase ani.”

Trasatura dominanta cereiese din comportamentul contradictoriu este imprevizibilitatea. Noncomformista

adolescenta pare superficiala, capricioasa luand decizii care dezarmeaza, acestea ascunzand insa maturitatea si o
justa apreciere a circumstantelor si a oamenilor. Caracterul contradictoriu este evidentiat si printr-un mijloc de
caracterizare indirecta, prin prezentarea balzaciana a mediului.

In concluzie, Otilia reprezinta spritul boem, artista, intr-o lume a parvenitilor. Farmecul acestui perzonaj rezida in
amestecul de acte si trairi contradictorii, in dezinvoltura al carei rezultat neasteptat este seductia pe care o
provoaca. Otilia este desigur si pragmatica, reusind sa se conduca si dupa reguli rationale, nu doar afective,
intruchipand stralucit acel “etern feminin”.

3|Page