Relaţia dintre două personaje din Enigma Otiliei, de G.

Călinescu (Felix şi Otilia)

G. Călinescu, prozator, publicist, critic şi istoric literar interbelic, este autorul a patru romane realist-clasice, construite după
modelul balzacian: Enigma Otiliei, Cartea nunții, Bietul Ioanide, Scrinul negru.
Romanul Enigma Otiliei datează din 1938. Titlul inţial, Părinţii Otiliei, anticipa două dintre dintre temele romanului : paternitatea și
familia, pentru precum şi statutul eroinei (orfană de ambii părinţi). Schimbarea titlului, la sugestia editorului, evidenţiază comportamentul
imprevizibil al Otiliei, misterul feminin. Totodată, titlul surprinde şi modul în care Otilia este percepută, deopotrivă, de tânărul Felix şi de
vârstnicul Pascalopol – care se şi mărturiseşte în final : «Pentru mine e o enigmă».
Balzacianismul este evidenţiat, în acest roman, prin tema moştenirii şi a paternităţii, prin arta detaliului, prin ilustrarea unor tipologii
realist-clasice precum avarul sau arivistul.
De-a lungul celor douăzeci de capitole, romanul Enigma Otiliei prezintă o acţiune complexă, relatată la persoana a III-a, din perspectiva
unui narator obiectiv, omniscient, omniprezent.
Întâmplările se desfăşoară în Bucureştiul antebelic, urmărind mai multe planuri narative : disensiunile dintre familia Tulea şi moş
Costache, precum și drumul formării tânărului Felix. Un alt plan este al iubirii: cea adolescentină dintre Felix Sima şi Otilia Mărculescu şi
cea a vârstnicului Leonida Pascalopol pentru fata vitregă a lui Giurgiuveanu.
Romanul se deschide balzacian, cu fixarea timpului şi a spaţiului acţiunii (o seară de iulie a anului 1909, strada Antim) şi cu portretul
detaliat al unuia dintre personajele operei – tânărul orfan Felix Sima, absolvent al Liceului Internat din Iaşi. Intenţionând să urmeze medicina ,
Felix vine în casa unchiului şi tutorelui său, Costache Giurgiuveanu. Aici o revede pe verişoara Otilia, fiica vitregă a lui moş Costache,
studentă la Conservator.
Cei doi tineri orfani, personaje create prin mijloace moderne – alcătuiesc un cuplu adolescentin memorabil.
Mai întâi, cititorul îi cunoaşte prin prin detalii fizice semnificative. Felix are „faţa... juvenilă şi prelungă, aproape feminină”, obraz
„măsliniu” şi nas cu „tăietură elinică”. Părul lung, în „şuviţe” poate să releve un spirit rebel, care respinge normele societăţii antebelice. De
altfel, Pascalopol îl defineşte drept „un om cu desăvârşire independent”. Otilia are un chip încântător: cap prelung şi tânăr, încărcat cu bucle
căzând peste umeri. Rochia îi e largă pe poale şi strânsă la mijloc , evidenţiindu-i supleţea, ochii îi sunt „:foarte albaştri”, nasul mic, iar braţul
- gol şi delicat. Otilia este deci o prezenţă tulburătoare, romantică, o apariţie nepotrivită toposului întunecat în care trăieşte.
Personalitatea celor doi tineri se dezvăluie, îndeosebi, prin propriile reacţii (comportament). Amestec de copilărie şi de maturitate, Otilia
reacţionează imprevizibil, trecând foarte repede de la o stare la alta. Ea îşi trăieşte viaţa când intens, când lent: dansează, fluieră, aleargă pe
scări şi pe moşia lui Pascalopol, sare de pe un scaun pe altul. Alteori, cântă furtunos la pian ori se retrage în tăceri îndelungi, misterioase.
Atât faţă de Felix, cât şi faţă de moşier, se poartă inconstant, debusolându-i și  reuşind să-i subjuge erotic,. Astfel, stârnește în ambii bărbaţi
sentimente contradictorii. Plecarea cu Pascalopol la Paris, plimbările cu trăsura, în compania acestuia, culminând cu căsătoria din final sunt
resimţite dureros de Felix. Pe de altă parte, vârstnicul moşier se teme de rivalitatea tânărului care, iubind-o pe Otilia, se maturizează. El
cunoaşte atât deznădejdea, cât şi speranţa unei împliniri în dragoste. În comparaţie cu Otilia, este insă lucid, ambiţios, căci vrea să ajungă un
medic renumit.
Descrierea spaţiului intim este un procedeu constant în caracterizarea personajelor călinesciene. Camera dezordonată a fetei (văzută
prin ochii lui Felix), în care se suprapun rochii, « jurnale de modă franţuzeşti”, pălării, parfumuri, pantofi, partituri şi cărţi relevă, deopotrivă,
cochetăria fetei, rafinamentul, simțul artisticm, dar și nonconformismul.
Antiteza cu alte personaje ale romanului scoate în evidenţă frumuseţea interioară a tinerilor. Feminitatea, dezinvoltura şi graţia Otiliei
contrasteză cu urâţenia şi cu placiditatea Auricăi, precum şi cu stângăcia Georgetei, care-i imită, fără şarm, unele gesturi. Felix este,
comparativ cu arivistul Stănică Raţiu, un om cuviincios, raţional, onest, cu «un simţ de disciplină înnăscut ». Iar faţă de retardatul Titi, un ins
inteligent, cu disponibilităţi certe și confirmate, în timp, de împlinire profesională.
Toate reacţiile Otiliei exprimă naturaleţe, exuberanţă, sfidarea oricăror rigori. Aşadar, fata nu poate fi încadrată într-o anume tipologie,
fiind un personaj atipic. La relativizarea imaginii ei contribuie şi pluriperspectivismul. Astfel, pentru Felix, este imaginea obsedantă a unui
etern feminin. Pentru Pascalopol, rămâne o enigmă. Acelaşi Pasalopol, intuindu-i temperamentul artistic şi independent, o compară cu o
pasăre care, pusă într-o colivie, ar muri. Aglae o crede uşuratică, dezmăţată, stricată, fără căpătâi, iar moş Costache, un copil: fe-fetiţa tatii,
deci o fiinţă inocentă. Pentru Stănică Raţiu, Otilia este o fată deşteaptă, care ştie să se descurce în viaţă.
Această eroină de mare clasă, un simbol al eternului feminin, apare, în final, într-o ipostază diferită. Privindu-i fotografia arătată de
Pascalopol în tren, Felix descoperă un chip străin, matur, lipsit de aura adolescentină de odinioară. Punând faţă în faţă imaginea de demult
cu cea din epilog, Otilia îi pare o fată enigmatică.
Tot în epilog, Felix îşi aminteşte vorbele de odinioară ale eroinei: Noi nu trăim decât cinci, şase ani, părând să înţeleagă, abia acum,
rostul acestor vorbe, care sintetizează condiţia femeii apăsate de drama bătrâneţii.
Otilia este una dintre eroinele memorabile ale literaturii noastre, un model de feminitate, iar Felix – acest alter-ego al autorului, martor şi
actor deopotrivă – este un simbol al tânărului cu mari aspiraţii, inteligent şi perseverent.
Relația dintre ei aminteşte de lirica eminesciană, unde îndrăgostiţii se întâlnesc pentru o clipă, apoi îşi urmează, fiecare, cursul vieţii.