BASMUL CULT / Povestea lui Harap-Alb, de I.

Creangă –
Relaţia dintre două personaje (Spânul şi Harap-Alb)

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult scris de Ion Creangă și publicat în revista junimistă
Convorbiri literare (1877).
Acţiunea este relalată la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient, dar nu întodeauna
obiectiv, intervenţiile paremiolgice și comentariile adresate unor interlocutori ipotetici fiind frecvente.
Timpul și spațiul întâmplărilor sunt nedefinite - după cum sugerează adverbul “odată” din formula
introductivă (incipitul operei) și tărâmurile imaginare ale acțiunii (grădina ursului, pădurea cerbului, locul
unde se bat munţii în capete, la capătul pământului).
Personajele-cheie ale basmului sunt Harap-Alb şi Spânul, surprinse, după criteriul etic, prin
procedeul antitezei: primul reprezintă forţele binelui, iar cel de-al doilea – forţele malefice.
Harap-Alb, personajul principal, este mezinul unui crai şi moștenitorul unchiului său, Verde-împărat.
Spânul, personaj secundar și negativ, este cel cu care Harap-Alb se angajează, de la început, într-un
conflict maniheist ce dezvoltă şi tema generică a basmului: lupta dintre bine și rău.
Portretele lor sunt realizate atât prin mijloace directe, cât și indirecte.
În mod direct, Harap-Alb este caracterizat din perspectiva naratorului, a altor personaje şi prin
autocaracterizare.
“Un boboc în feliul său”, așa cum îl definește naratorul, mezinul craiului este, la început, un flăcău naiv,
care va trece printr-o serie de probe iniţiatice. Rolul esențial în maturizarea lui îl are “omul spân”.
Din perspectiva altor personaje sunt evidențiate o serie de calități ale protagonistului. De exemplu,
Sfânta Duminică i se adresează: “Luminate crăişor”, subliniindu-i statutul de personaj pozitiv, iar împăratul
Verde, exprimându-şi regretul că nu are “o slugă aşa de vrednică şi credincioasă…”, îi evidențiază curajul şi
loialitatea. Spânul, în schimb, îl consideră “fecior de om viclean” și “pui de viperă.”
În situații dificile, flăcăul se dovedește neîncrezător în propriile forțe, trăsătură evidențiată prin
autocaracterizăre: “Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău […] Vorba ceea: să nu dea Dumnezeu
omului cât poate el suferi”.
Deși personaje de basm, Harap-Alb și Spânul întruchipează psihologii umane, portretele lor
dezvăluindu-se indirect, pe fundalul întâmplărilor, în relaţie cu cei din jur.
Harap-Alb este un erou rotund. Cu toate slăbiciunile lui: naivitatea (este păcălit de Spân), neascultarea
poveţelor părinteşti (de a se feri de “omul spân” şi de “omul roş”), teama în faţa primejdiei (în pădurea
cerbului, e “mai fricos ca o muiere”), impulsivitatea (îşi loveşte calul cu frâul), Harap-Alb simbolizează
binele, pus în antiteză cu forţele malefice. Pe parcursul acţiunii, dovedeşte însă o serie de calităţi şi,
totodată, se iniţiază, se maturizează, ceea ce-l justifică drept personaj al unui bildungsroman. De exemplu,
în proba la care tatăl îşi supune cei trei feciori (îi sperie, deghizându-se în urs), îşi stăpâneşte frica. Faţă de
Sfânta Duminică – bătrâna căreia îi dă un bănuţ, precum şi faţă de furnici şi de albine, este milostiv. Leagă
uşor prietenii (cu Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-lăți-Lungilă). Iar onestitatea i-o confirmă
respectarea jurământului făcut în fântâna din pădurea labirintică.
Acest episod, al supunerii prin vicleșug, evidențiază și ipocrizia Spânului, care îşi schimbă de trei
ori vocea şi straiele, ademenindu-l de voinic într-o capcană. Apoi, îl face rob, furându-i identitatea, și
îi impune câteva probe dificile: să-i aducă „sălăţile” din grădina ursului, pietrele preţioase din
pădurea cerbului şi să o peţească pe fata împăratului Roş. Spânul are, aşadar, un caracter răzbunător
şi viclean. De aceea, ca orice personaj negativ al basmului, va fi pedepsit (calul năzdrăvan îl ucide).
Limbajul este un mijloc important de caracterizare a personajelor lui Creangă, evidențiate mai mult prin
ceea ce spun decât prin faptele lor. Asemenea oricărui humuleştean, Harap-Alb este mucalit, ironic. De
pildă, recunoscându-l pe Gerilă îi spune: “Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lângă tine, de arzuliu
ce eşti”, iar asupra lui Setilă meditează: “Grozav burdăhan şi nesăţios gâtlej, de nu pot să-i potolească setea
nici izvoarele pământului; mare ghiol de apă trebuie să fie în maţele lui”. Vorbele Spânului sunt însă
linguşitoare, până să-i câştige încrederea mezinului de crai. Întrebându-l: „Nu cumva ai trebuinţă de
slugă, voinice?”, se preface că vrea să-l slujească. Apoi, după ce Harap-Alb îi devine rob, îşi dezvăluie
răutatea şi invidia.
Numele celor două personaje sunt simbolice. “Harap” înseamnă “om de rasă neagră” sugerând
și statutul de rob al Spânului. “Alb” are însă conotaţia binelui, a nobleţii şi a purităţii. În ceea ce priveşte
onomastica eroului malefic, Creangă speculează o credinţă populară conform căreia „omul spân”
este perfid şi rău.
Atât Harap-Alb, cât şi Spânul sunt personaje construite mai mult cu mijloace realiste decât
cu cele specifice basmului, Harap-Alb având comportamentul unui flăcău humuleșean, iar Spânul –
pe al unui dascăl sever, care contribuie la iniţierea învăţăcelului său.
Astfel, prin relația dintre cele două personaje, Creangă propune ipostaze umane, atitudini,
mentalităţi contradictorii. Astfel, construiește conflictul basmului, dar şi efectul moralizator al
operei: încrederea în onestitate, în adevăr și în frumos.