ROMANUL MODERN OBIECTIV: Ion, de Liviu Rebreanu : relaţia dintre două personaje (Ion și Vasile Baciu)

(I) În 1920, odată cu apariţia lui Ion, Liviu Rebreanu deschide calea romanului românesc modern.
Titlul acestei capodopere anunţă personajul central şi eponim. Totodată, „Ion” fiind un nume frecvent în comunităţile săteşti,
titlul anticipează tema principală: condiția țăranului.
Alte teme sunt familia, patima banului, iubirea, destinul.
Rezultatul unei bogate experienţe nuvelistice, Ion este primul mare succes al autorului. Această monografie a satului
transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, sat aflat sub dominaţie austro-ungară, se compune din treisprezece capitole
organizate în două părţi: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Titlurile capitolelor sunt, de asemenea, sugestive. Primul se numeşte
Începutul, iar ultimul, Sfârşitul, dând, astfel, impresia de cronologie a întâmplărilor.
Incipitul şi finalul sunt reprezentate de o descriere a împrejurimilor satului Pripas - spaţiul unde sunt plasate majoritatea
evenimentelor - ceea ce conferă operei caracter simetric, circularitate.
Acţiunea, relatată la persoana a III-a, din perspectiva unui narator obiectiv, se desfășoară pe planuri distincte și alternante: al
ţărănimii şi al intelectualităţii.
(C) Două dintre personajele – cheie ale romanului sunt Ion Pop al Glanetaşului și Vasile Baciu.
Ion, personaj central și eponim, este un flăcău chipeş, harnic, iute, dar sărac, fiul lui Alexandru şi al Zenobiei , în timp ce
Baciu, personaj secundar, e ipostaza unui om înstărit, a cărui avere îi asigură respectul sătenilor.
Portretele celor doi se încheagă treptat pe parcursul acţiunii, prin mijloace directe şi indirecte.
A.Prin tehnica retrospectivă autorul le creează o scurtă biografie. Ion fusese ”cel mai “silitor”, mai “cuminte” și mai “isteţ” dintre
elevii învăţătorului Herdelea datorită căruia plecase la şcoala din Armadia. Cum îi era mai drag câmpul, renunţase însă la şcoală şi se
întorsese în sat. Baciu obținuse pământuri prin căsătoria cu o fată urâtă, dar bogată. După moartea nevestei, agonisise tot mai mult. De
aceea nu concepe decât ca fata lui, Ana, să se mărite cu George Bulbuc, fiul unui “bocotan” din Pripas. Înfățișarea (“ochi înroșiți și
tulburați de băutură”) și gesturile lui (“dădea întruna din mâini, parcă s-ar fi sfădit cu un dușman închipuit”) sunt respingătoare, aparținând
unui om dominat de patima băuturii.
„Ginerele nedorit” şi „socrul fără voie” sunt surprinşi din primul episod al romanului (hora), într-un conflict care se amplifică pe
parcursul evenimentelor. În acest episod, Vasile Baciu îşi exprimă disprețul faţă de feciorul Glanetaşului, care îndrăznise să joace cu
fata lui. Considerându-l hoţ, tâlhar, fleandură, golan, Baciu stârneşte înverşunarea flăcăului împotriva celor avuţi. Disputa dintre cei doi
evidenţiază deci un conflict general, între bocotani şi sărăntoci. Relaţia dintre ei este ostilă, primii dispreţuindu-i pe cei săraci, iar cei din
urmă invidiindu-i pe cei avuţi.
Ion și Vasile Baciu se aseamnă prin insensibilitate, prin cruzime. Niciunul nu manifestă compasiune față de Ana. Ion nu o
primește fără pământuri, iar tatăl o bate crunt și o alungă de acasă. Aceeași nepăsare o au și față de Petri șor. Pentru feciorul
Glanetașului, copilul este doar garanția păstrării pământurilor obținute cu atâtea sacrificii și după îndelungi tocmeli, iar pentru Baciu, un
impediment în recăpătarea averii. Replica lui: “Ia seama, ginere, să nu cadă bolnav nepoțelul!” îi evidențiază micimea sufletească.
Așadar, suferința celor apropiați nu îi sensibilizează pe cei doi, semn că dorința de a avea pământ le este mai aprigă decât orice alt
sentiment. Ion, fără să aibă remușcări că a determinat sinuciderea nevestei, o vrea pe Florica, măritată, acum, chiar cu George Bulbuc,
iar Baciu se gândește la iminenta moarte a propriului nepot imediat după înmormântarea Anei.
Atitudinea lui Ion faţă de femeia iubită se confundă cu cea pentru loturile căpătate cu atâta efort. Când Florica se mărită, se
simte jefuit: crede că cineva i-a furat cea mai mare delniţă, după ce, copleşit de imensitatea, de măreţia câmpurilor, sărutase pământul
ca pe-o ibovnică. Drama protagonistului rezultă deci din neputinţa de a împăca cele două patimi. Ion vrea pământurile, dar nu o
acceptă pe Ana, pe Florica o iubeşte, dar nu se poate însura cu ea, pentru că este săracă. În ceea ce-l privește pe Baciu, el se
împăcase cu gândul că s-a însurat cu mama Anei, ajungând s-o respecte și să-i regrete moartea timpurie. Poate de aceea este atât de
autoritar și de brutal cu propria fiică, pe care o învinuiește, indirect, de pierderea mamei ei.
Nici Ion, nici Baciu nu au parte de pământuri. Primul este ucis, din gelozie, de George Bulbuc. Cel de-al doilea nu își recapătă
averea, ajunsă, conform unei înțelegeri cu preotul, în posesia bisericii. Astfel, autorul transmite o idee moralizatoare: pământurile care
au generat atâtea tragedii se pierd tocmai pentru restabilirea unui echilibru etic.
Prin cele două personaje, încadrabile, deopotrivă, în categoria ariviștilor, Rebreanu a evidențiat o temă eternă: lupta pentru
avere și, implicit, pentru poziția socială. Cum atât Ion, cât și Baciu nesocotesc legile nescrise ale satului tradițional, această luptă se
încheie tragic pentru amândoi: unul moare, altul redevine “sărăntoc”. Fiecăruia îi sunt deci pedesite cruzimea și lipsa de scrupule, ceea
ce evidențiază intenția autorului de a pleda, asemenea antecesorului său ardelean, Ioan Slavici, pentru chibzuință și pentru demnitate.
Așadar, acest roman surprinde, prin relația dintre cele două personaje, ipostaze generice ale omului pe care patima înavuțirii
îl dezumanizează.