1.

Ion - caracterizare

Literatura interbelică stă sub semnul a două tendinţe importante: pe de o parte modernismul lovinescian,
care susţine necesitatea sincronizării cu „spiritul veacului, cu modelele occidentale, iar pe de altă parte
tradiţionalismul, ca o reacţie firească de autoapărare şi de conservare a specificului naţional.

Liviu Rebreanu a fost un reperezentatnt de seamă al perioadei interbelice și a contribuit la dezvoltarea

literaturii române prin publicarea a numeroase romane: „Răscoala”, „Ion”, „Pădurea spânzuraților”, „Adam si
Eva”, „Ciuleandra” etc. Apărut în anul 1920, romanul „Ion” prezintă, în manieră realistă viața satului
transilvănean la începutul secolului al XX-lea, având în centru imaginea țăranului român care luptă pentru pământ.

Creator excepţional de viaţă, Rebreanu face să trăiască în roman un impresionant număr de eroi, fiecare cu
individualitatea lui. Dintre acestea, se impune Ion al Glanetaşului, un flăcău voinic, deştept, energic care suferă de
sărăcia lui şi care se crede, prin calităţile enumerate, capabil de o altă soartă. Pentru Ion, pământul înseamnă
situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos. Ion este simbolul unei chemări mistice a
pământului, este simbolul omului care încearcă să depăşească starea de mizerie, de inferioritate socială şi morală.
Pentru Ion, acest flăcău zdravăn şi harnic, sărăcia, adică lipsa pământului, e o permanentă suferinţă şi
preocuparea cea mare e cum să-l obţină.
Personaj eponim (numele constituie titlul operei), principal (în jurul lui se dezvoltă firul epic),
rotund/tridimensional (surprinde lectorul în mod convingător), veridic (descinde din realitatatea scriitorului, pe
care însă o depășește), complex (însumează atât calități, cât și defecte), realist, Ion este exponențial pentru
tipologia țăranului lipsit de pământ, individualizându-se prin modul în care acționează, prin tăria de a lupta pentru
atingerea scopurilor.Statutul social și economic al personajului este evidențiat chiar din prima scenă semnificativă
– hora. Ion este țăranul sărac, care nu are putere de decizie în comunitate. El își modifică acest statut prin căsătoria
cu Ana Baciu, intrând în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, tatăl ei. Ion își dorește pământul nu doar ca scop în
sine, ci și pentru a dobândi demnitate umană. Paul Georgescu constată că fără pământ, un om însemna, atunci și
acolo, nimic. Or, Ion nu poate accepta să fie nimic.” De aceea, își îndreaptă toate eforturile pentru a-și depăși
condiția, dobândind un nou statut, odată cu intrarea în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Finalmente,
personajul sfârșește tragic, deoarece statutul de țăran bogat, dar sărac/neîmplinit sufletește îl nemulțumește.

Din perspectiva statutului moral-psihologic, apare ca o structură oximoronică, fiind vinovatul-victimă. Ion
este victima societății în care trăiește, deoarece demnitatea și locul omului în colectivitate se măsoară în funcție de
pământ, și totodată victima familiei sale, care a risipit averea. Prin atitudine însă, apare în postura de vinovat, căci o
determină pe Ana să își curme zilele, o trădează pe Florica și iubirea lor, își disimuleaza intențiile față de George și
Vasile Baciu. În final, moare, ucis de rivalul său George, pedeapsa căzând neașteptat, dar fiind adânc necesară.
Complexitatea personajului a stârnit reacții contradictorii din partea criticii literare. Eugen Lovinescu a văzut
în Ion „expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căreia pune o inteligență ascuțită, o cazuistică
strânsă, o viclenie procedurală și, cu deosebire, o voință imensă ”. G. Călinescu susține însă că nu din inteligență
a ieșit ideea seducerii, ci din viclenie instinctuală caracteristica unei ființe reduse… În planul creației, Ion e o
brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare și a rămas în cele din urmă cu pământ.”

O trăsătură cardinală a lui Ion este egoismul, insensibilitatea la dorințele și durerile celorlalți.
O primă scenă relevantă în ilustrarea acestei trăsături este aceea a nunții lui Ion cu Ana, prilej de
reuniune a satului dar și a celor două familii care nu mai păreau în conflict, fiind serios afectați de efectul
alcoolului. Mama Floricăi ”se îmbătase tun” iar Vasile Baciu, toropit de băutură și totuși lucid, rostește întruna
replica” Lasă că îți dau eu ție pământ!” avertizând parcă asupra faptului că urmează să se răzgândească. Momentul
cheie în această scenă este cel în care urma să se producă dansul miresei și în care Ion dansează cu Florica și nu cu
Ana, din cauza sarcinii ei înaintate. După ce a învârtit-o de câteva ori voinicește, a aruncat un zlot în strachina
înflorită Ana observă că parcă o strânge puțin cam tare în brațe pe Florica, însă este totuși mulțumită simțindu-se
răsplătită pentru toate suferințele. Această stare de mulțumire nu durează însă mult, căci Briceag a cântat o
”someșeană piperată” în timpul căreia Ion, dansând din nou cu Florica, își încleștează cu poftă degetele în
șoldurile ei pline, uitând- o pe Ana și șoptindu-i că doar ea îi este dragă în lume. Vazând pofta din ochii lui Ion ,
Ana a tresărit ”ca mușcată de viperă” și și- a dat seama că totul fusese o mascaradă și că ea a se va îndrepta din nou
furtunos către aceeași viață nenorocită. A izbucnit în plâns, însă așa cum formulează retoric naratorul, ”cine ia în
seamnă lacrimile unei mirese?” Scena scoate în evidență insensibilitatea lui Ion care nu se sinchisește de
suferința Anei și care rostește o replică premonitorie:” Amu ce mai bocești, că doar nu mergi la spânzurătoare?!”
Nu îi pasă de durerea soției sale, deși știe că el o provocase ; pare mai interesat de banii care se strânseseră în
strachină.

O altă scenă din care reiese aceeași insensibilitate este cea a sinuciderii Anei. Abia întoarsă din sat, Ana trece prin
curte, ignorând batjocura Zenobiei care o ceartă, afirmând că parcă ”ar fi din țigani și nu din oameni de omenie”, căci
forfotește toată ziulica prin sat. Femeia pare că nu înțelege ceea ce îi spune Zenobia, merge și își închină copilul de trei ori,
după care îl așază cu băgare de seamă la picioarele Glanetașului. Iese apoi din casă și se îndreaptă spre grajd, unde își pune
năframa pe parul care despărțea cele două vaci :pe Joiana de Dumana. Scena este descrisă cu precizie naturalistă, naratorul
insistând pe manifestările fiziologice ale morții prin strangulare. Detaliul care atrage atenția lectorului este acela al limbii
Anei, care, în secunda morții, "crește mereu sfidătoare și batjocoritoare ca o răzbunare pentru tăcerea la care a fost
osândită toată viața."Reacția animalelor în urma morții Anei este una total apatică : Joiana dă din coadă și atinge poalele
Anei după care pornește să rumege domol, plictisită. Probabil că naratorul dorește să ofere lectorului un termen de comparație
pentru reacția dezumanizată și total deplasată a lui Ion. Astfel, după ce constată spânzurarea Anei Ion își aduce aminte de
amenințarea ei din noaptea nunții lui George cu Florica în care el însuși a împins- o spre acest gest:” Da omoară- te dracului,
că poate așa am să scap de tine!” Nu simte însă nicio culpă și, văzând- o așa schimonosită, se întreabă cum de a putut el trăi
un an în același pat cu o femeie așa de urâtă și sfârșește zicându-și că „bine a făcut că s- a omorât.” Dintr-odată, este cuprins
de grija de copil, căci își dă seama, probabil , că dacă nu ar fi fost copilul ar fi pierdut totul. În ceea ce privește relația dintre
Ion și Ana se observă clar între cele două scene prezentate o deteriorare gravă. Nici în scena nunții, Ion nu o prețuiește pe
Ana, însă în scena ștreangului, Ion dovedește nu doar lipsa de prețuire, ci caracter brutal, demonic, greu de acceptat.

Relevante pentru caracterizarea personajului ION sunt și elemente de conținut precum modalitățile de
caracterizare, conflictul

Trăsăturile eroului reies din îmbinarea mijloacelor de caracterizare directă (autocaracterizare, caracterizarea din
perspectiva naratorului sau a altor personaje), cu cele de caracterizare indirectă (nume, limbaj, gesturi, atitudini, dar, mai ales,
modul de a acționa și de a relaționa cu celelalte personaje).Naratorul subliniază predispozitita flăcăului pentru a învăța carte
(„era mai deștept decât toți flăcăii din Pripas) Portretul i se întregește prin tehnica pluriperspectivismului: celelalte personaje
împărtășesc păreri distincte în ceea ce îl privește. La început, doamna Herdelea susține că „ Ion e băiat cumsecade. E
muncitor, e harnic, e săritor, e isteț”, pentru ca ulterior să îl considere „mare ticălos”. George îl numește „arțăgos ca un lup
nemâncat”, iar Vasile Baciu îl jignește la horă, considerându-l „fleandură”, „sărăntoc”, „hoț” și „tâlhar”.În relatiile cu
celelalte personaje, eroul adoptă atitudini diferite.Față de Ana, manifestă la început gingășie („o strânge la piept cu
gingășie”), blândețe, răbdare, pentru că vede în ea mijlocul prin care își poate depăși condiția, prin care poate să câștige
pământ. Odată ce își atinge scopul, Ion se va schimba radical: Ana îi va inspira dispreț, repulsie. Faptul că a dobândit pământ
nu îl multumește. Flăcăul Glanetașului vrea să împlinească și glasul iubirii, după moartea soției, încercând să se apropie de
Florica. Când află că se mărită cu George, Ion exclamă: Cum se mărită și de ce?-își zise flăcăul ca și cum cineva i-ar fi luat
cea mai mare și mai bună delniță de pământ! Deși privit drept prieten de încredere, Ion își disimulează adevăratele intenții,
folosindu-l pe George ca instrument prin care să se apropie de Florica.

În plan exterior și social se manifestă mai multe conflicte, toate avându-l in centru pe Ion : cel cu Vasile Baciu
(sugerat chiar din scena horei); cel cu George (manifest la început – bătaia de la cârciumă, ulterior părând a se diminua,
pentru ca, în deznodământ, fiul Glanetașului să fie ucis de George); cel cu Simion Lungu (reprezintă o tentativa simbolică a
eroului de a se împotrivi constrângerilor, intervenind acolo unde trecutul i-a decis soarta); dintre intelectuali (familiile
Belciug și Herdelea). Dincolo de acestea, se poate vorbi și de conflictul tragic dintre om și o forță mai presus de el –
pământul-stihie. În fond, destinul eroului e marcat mai ales de relația cu pământul, de dorința lui obsesivă de a deține
„pământ, cât mai mult pământ”.
 În concluzie, Ion va rămâne simbolul țăranului sărac, dominat de patima pentru pământ, căreia i se subordonează
toate celelalte trăsături, care îi oferă complexitate, făcând din el un personaj memorabil.