Enigma Otiliei

Literatura interbelică stă sub semnul a două tendinţe importante: pe de o parte modernismul lovinescian, care
susţine necesitatea sincronizării cu „spiritul veacului, cu modelele occidentale, iar pe de altă parte tradiţionalismul, ca
o reacţie firească de autoapărare şi de conservare a specificului naţional.
George Călinescu este un reprezentant de seamă al perioadei interbelice, el remarcând-se in spațiul cultural
românesc prin activitatea sa critică, eseistică, dar și prin proza(„Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide”,
„Scrinul negru”.)care l-au consacrat definitiv drept un romancier interbelic de valoare, care a dat „primul
nostru roman citadin, nu de tip analitic, ci clasic, balzacian” (Crohmălniceanu).

Opera literară „Enigma Otiliei” se încadrează în specia romanului deoarece dezvăluie o acțiune amplă,
desfășurată pe mai multe planuri narative, conflicte puternice, număr mare de personaje; în plus, oferă o
imagine monografică a lumii prezentate (Bucureștiul antebelic). Este roman realist de tip balzacian prin
tematică, obiectivitatea narațiunii, veridicitatea întâmplărilor, tehnica detaliului semnificativ în descriere,
personaje tipice acționând în împrejurări tipice. Este romanul cu cea mai bogată galerie de caractere din
literatura română(Al. Piru) . Prin inserarea unor elemente romantice, clasice, moderne, G. Călinescu depășește
realismul, creând un roman de sinteză estetică. Descrierea de tip balzacian joacă un rol deosebit în caracterizarea
personajelor. Imaginea detaliată a mediului, prezentarea minuțioasă a interioarelor evidențiază trăsături ale
personajelor. De exemplu, camera Otiliei trimite către firea ei artistică, enigmatică; imaginea străzii bucureștene, de
la începutul secolului al XX-lea, alcătuită din case scunde cu ferestre prea mari, din stiluri arhitectonice diferite,
combinate fără metodă, sugerează caracterul locuitorilor, oameni fără cultură solidă, finețe sau rafinament, preocupați
de bani și aparențe.Structural, în roman se disting mai multe planuri narative, prezentate prin tehnica modernă a
cercurilor concentrice. Primul „cerc” urmărește devenirea celor doi tineri, Felix și Otilia, povestea lor de iubire.
Circumscris este planul care surprinde destinul familiilor Giurgiuveanu, Tulea și Rațiu. Ultimul plan, cadru,
conturează monografic existența bucureșteană de la începutul secolului al XX-lea, autorul realizând o frescă socială
(element realist): viața mondenă, economică, politică etc.

Tema fundamentală a romanului, viața burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, se

dezvoltă pe mai multe arii tematice: moștenirea – de factură balzaciană – este susținută de un conflict economic;
paternitatea, aflată sub același ecou al scriitorului francez, ilustrează un conflict moral (dorința lui Costache
Giurgiuveanu de a o înfia pe Otilia și teama de Aglae); parvenirea, tot de sorginte balzaciană, bazată pe un conflict
moral, surprinde destinul lui Stănică Rațiu, care parvine datorită averii lui Costache; iubirea, ce dezvoltă un conflict
psihologic, surprinde atât iubirea adolescentină dintre Felix și Otilia, cât și pe cea târzie/matură, trăită de Pascalopol.
O secvență semnificativă pentru ilustrarea uneia dintre teme este aceea a sosirii lui Felix Sima în casa
unchiului său, Costache Giurgiuveanu. După intrarea lui Felix în clădire, alertat de sonerie se iveşte un bătrân despre
care adolescentul crede a fi unchiul său dar care răspunde confuz şi bâlbâit prin „Nu-nu-nu ştiu.. nu-nu stă nimeni aici,
nu cunosc…”. Scena intrării lui Felix în casa lui moş Costache va marca începutul relaţiei. În contextul în
care moşul îi închisese uşa în nas spunând că nu locuieşte nimeni acolo, Felix este debusolat, iar intervenţia
Otiliei este salvatoare. Foarte empatică și atentă la nevoile celolalți, fata îl conduce în interior şi îl prezintă lui
Pascalopol, Aglaei Tulea, sora lui Costache Giurgiuveanu şi fiicei acesteia, Aurelia Tulea. Ignorat de musafiri şi
gazde, care se preocupau de jocul lor de table, în jurul unei mese luminate de lampa cu petrol, Felix simte că poate
avea încredere doar în Otilia; Ea îl introduce în casa în care va sta o bună bucată de timp, îl va prezenta
celorlalţi şi îl va asigura că îi va pregăti o cameră. Fata îl copleşeşte însă cu gesturi mai curând materne,
care, venite pe fondul labilităţii afective a tânărului orfan de mamă, determină un ataşament puternic şi
involuntar.

V,\]
Semnificative pentru viziunea asupra lumii sunt elementele de structură și compoziție: simetria incipit-
final,conflictul, titlul
Simetria incipit-finaleste o altă tehnică specifică realismului, sugerand predestinarea..Astfel, elementele care
asigură circularitatea romanului sunt :prezența aceluiași personaj Felix ,care se deplasează pe aceeași stradă, Antim,
descrierea aceleiași case, evident supuse și mai mult degradării din cauza trecerii anilor (Casa lui mos Costache
era leproasa, innegrita. Poarta era tinuta cu un lant, si curtea toata napadita de scaieti.) De asemenea,
replica „Aici nu stă nimeni”, absurdă la început, validă la final, dar și imaginea ”schelălăitorului clopoțel”
completează impresia de circularitate.
CONFLICTUL principal este EXTERIOR, provocat de moștenire, determinat de relațiile încordate dintre
clanul Tulea și Costache Giurgiuveanu. Poate fi , însă, identificat și un conflict INTERIOR, mai puțin nuanțat, dar
prezent, sub forma dilemelor Otiliei care oscilează între un viitor nesigur alături de ambițiosul Felix, căruia îi
mărturisește iubirea și protecția delicată și generoasă a maturului Pascalopol, ale cărui sentimente, deși difuze(ceva
între paternitate, mondenitate și vierilitate), sunt statornice.
Relevante pentru ilustrarea viziunii autorului și în directă conexiune cu temele sunt cele două titluri ale
romanului: „Părinții Otiliei” (ales de autor) și „Enigma Otiliei” (cel pentru care a optat editorul).Titlul inițial,
„Părinții Otiliei”, schimbat de editor din motive comerciale, subliniază tema balzaciană a paternității, în timp ce titlul
„Enigma Otiliei” trimite către misterul feminității, Otilia reprezentând o „enigmă” atât pentru personajele romanului
(după cum mărturisesc Felix și Pascalopol), cât și pentru lector.
În concluzie, „Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv, de factură balzaciană, având drept cadru al
desfășurării epice mediul citadin. Interpretat drept roman de dragoste, realist, social, frescă, „Enigma Otiliei” este un
roman de sinteză estetică, pentru că pe structura sa realistă sunt grefate elemente clasice, romantice moderne.