Caracterizare – Ion

Liviu Rebreanu, scriitor reprezentativ al perioadei interbelice, alaturi de M.

Sadoveanu, C. Petrescu, G. Călinescu, M. Eliade, este creatorul romanului romanesc
modern. El a contribuit la dezvoltarea literaturii române prin publicarea a numeroase
romane: “Rascoala”, “Ion”, “Padurea spanzuratilor”, “Adam si Eva”, „Ciuleandra” etc.
Aparut in anul 1920, romanul “Ion” - cea mai puternica creatie obiectiva a
literaturii romane” (E.Lovinescu ) - prezinta in maniera realista viata satului
transilvanean la inceputul secolului al XX-lea, avand in centru imaginea taranului roman
care lupta pentru pamant.

Personaj eponim(numele constituie titlul operei), principal (in jurul lui se

dezvolta firul epic), rotund (surprinde lectorul pe parcursul romanului), veridic ( descinde
din realitatatea scriitorului, pe care insa o depaseste), complex ( insumeaza atat calitati,
cat si defecte), realist, Ion este exponential pentru tipologia taranului lipsit de pamant,
individualizandu-se prin modul in care actioneaza, prin taria de a lupta pentru atingerea
scopurilor, fiind “setos pana la patima de pamant”.

Statutul social și economic al personajului este evidențiat chiar din prima scenă
semnificativă – hora. Ion reprezintă țăranul sărac, care nu are putere de decizie în
comunitate. El își modifică acest statut prin căsătoria cu Ana Baciu, intrând în posesia
pământurilor lui Vasile Baciu, tatăl ei. Ion isi doreste pământul nu doar ca scop in sine, ci
si pentru a dobandi demnitate umana. Paul Georgescu constata ca “intr-o lume in care
toate valorile au pretul in iugare, un tanar capabil nu poate tinde decat catre iugare. Fara
pamant, un om insemna, atunci si acolo, nimic. Or, Ion nu poate accepta sa fie
nimic.” De aceea, isi indreapta toate eforturile pentru a-si depasi conditia, dobandind un
nou statut, odata cu intrarea in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu. Finalmente,
personajul sfârșește tragic, deoarece statutul de țăran bogat, dar sărac/neîmplinit
sufletește îl nemulțumește.

Sub aspect moral- psihologic, apare ca o structura oximoronica, fiind vinovatul-

victima. Ion este victima a societatii in care traieste, unde demnitatea si locul omului in
colectivitate se masoara in functie de pamant, si totodata victima a familiei sale, care a
risipit averea. Prin atitudine insa, apare în postura de vinovat, caci o determina pe Ana sa
isi curme zilele, o tradeaza pe Florica si iubirea lor, isi disimuleaza intentiile fata de
George si Vasile Baciu. In final, moare, ucis de rivalul sau George, pedeapsa cazand
neasteptat, dar fiind adanc necesara.

Complexitatea personajului a starnit reactii contradictorii din partea criticii

literare. Eugen Lovinescu a vazut in Ion “expresia instinctului de stapanire a pamantului,
in slujba careia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si,
cu deosebire, o vointa imensa’’. G. Calinescu sustine insa ca ,,autorul exalta pe Ion’’
si ,,vede in el o fiiinta mareata a campului’’, flacaul fiind in realitate ,,un animal plin de
candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule(…). Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii,
ci din viclenie instinctuala caracteristica unei fiinte reduse…In planul creatiei, Ion e o
bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas in cele
din urma cu pamant.”
Instinctul iubirii pamantului reprezintă trasatura definitorie a personajului, in
jurul careia se contureaza intregul portret. El traieste acut aceasta dragoste (“Iubirea
pamantului l-a stapanit de mic copil”), care il poseda ( N. Balota vede in el un “posedat al
pamantului”) si ii determina toate actiunile (“Vesnic a pizmuit pe cei bogati si s-a inarmat
intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba mult pamant, trebuie!”).

Portretul fizic il intruchipeaza drept un model de frumusete, fiind slab, inalt,

uscativ, dar chipes si ravnit, pe ascuns, de fete. Ochii devin mijloc de caracterizare,
naratorul insistand asupra privirii lui Ion, care se modifica in functie de interlocutor.
Portretul moral insumeaza atat calitati, cat si defecte. Eroul reprezinta o natura
psihica plina de contradictii, complexa, vicleana, inteligenta. Impunator (la hora),
autoritar, sigur pe sine, e deopotriva temut si respectat de ceilalti. Stapanit de dorinta de
a-si face un rost, actioneaza lucid, isi intocmeste un plan sa o seduca pe Ana, ulterior
nefiind miscat de suferintele acesteia.. Lipsit de instincte paterne, nu va fi emotionat nici
de suferintele copilului. “Bruta” din el se descopera cand, macinat de indoieli, isi bate
crunt tatal. La fel procedeaza si cu sotia, pe care o impinge spre sinucidere. Revolta,
iritarea fara directie precisa, agresivitatea, violenta sunt semnele dilemei traite de
personaj: ingradint in posibilitatile de afirmare din lumea lui, Ion se vede constrans in a
pierde ceva esential (pamantul sau iubirea) oricare i-ar fi alegerea. Zbaterea permanenta
intre “glasul iubirii” si “glasul pamantului” il va sfasia, aducandu-i, in cele din urma,
sfarsitul.

Construcția personajului este pusă în lumină și prin elementele de structură și

compoziție: mijloace de caracterizere, conflicte, incipit, relațiile cu alte personaje.
Trasaturile eroului reies din imbinarea mijloacelor de caracterizare directa
(autocaracterizare, caracterizare facuta de catre narator, de catre alte personaje), cu cele
de caracterizare indirecta (nume, limbaj, gesturi, atitudini, dar mai ales modul de a
actiona si de a relationa cu celelalte personaje).
Naratorul subliniază predispozitita flacaului pentru a invata carte (“era mai
destept decat toti flacaii din Pripas”), dar insistand asupra faptului ca ingeniozitatea,
inteligenta, munca sunt inutile, caci “robotind oricat, nu va ajunge sa aiba si el ceva…
Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult,mult
…”.
Portretul i se intregeste prin tehnica pluriperspectivismului: celelalte personaje
impartasesc pareri distincte in ceea ce il priveste. La inceput, doamna Herdelea sustine ca
“Ion e baiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e saritor, e istet.” , pentru ca ulterior să îl
considere „mare ticălos”.. George il numeste “artagos ca un lup nemancat”, iar Vasile
Baciu îl jignește la horă considerându-l “fleandura, sarantoc, hot si talhar”.
Comportamentul personajului, felul in care actioneaza, reprezinta maniera
principala prin care i se dezvaluie caracterul. Pentru a-și îndeplini scopul, calcă peste
orice principiu și se dezice chiar și de credință. După bătaia cu Simion Lungu, scuipă cu
dispreț, strigând că lui nici de Dumnezeu nu-i pasă.
 Dominat de patima pamantului, indragostit de Florica, eroul se macina sub cele
doua „glasuri”, pe care incearca sa le uneasca, dar nu reuseste. Sufletul său este scindat
așadar de un puternic conflic interior. Exista momente in care pare ca reuseste sa
“confunde” cele doua “bucurii” contrare (episodul in care hotaraste sa intre la Ana sa ii
ceara iertare,dar se indreapta spre casa Floricai, careia ii fagaduieste sa o ia de nevasta
“macar de-ar fi orice”; episodul nuntii, cand Ana e inlocuita la joc de Florica, Ion
substituind pentru o clipa realul) , dar totul e numai aparent.

Relevant pentru construcția personajului este incipitul ce descrie drumul care

pătrunde în satul Pripas, cruncea de la intrarea în sat și cele două case – a învățătorului
Herdelea și a lui Ion. Metaforic, drumul reprezintă destinul personajului principal.
Personificat prin cîteva verbe („urcă”, „cotește”, „coboară”), drumul arată traiectoria lui
Ion de-a lungul romanului. Descrierea casei protagonistului trimite către firea acestuia:
acoperișul „ca un cap de balaur” sugerează pericolul ce pândește din interior, iar „ușa
zăvorâtă” firea introvertită a personajului. Această perspectivă narativă omniscientă
dezvăluie că naratorul cunoaște chiar din incipit destinul personajului principal.
Focalizarea zero este posibilă grație unui narator demiurg, omniscient, omniprezent.
In relatiile cu celelalte personaje, eroul adopta atitudini diferite.
Fata de Ana, manifesta la inceput gingasie ( “o strange la piept cu gingasie”),
blandete, rabdare, pentru ca vede in ea mijlocul prin care isi poate depasi conditia, prin
care poate sa castige pamant. Odata ce isi atinge scopul, Ion se va schimba radical: Ana ii
va inspira acum dispret, repulsie. Desi initial arata compasiune fata de complexul fetei
(acela al copilului orfan, ce are nevoie de protectie si iubire, pe care crede ca i-o poate
oferi Ion), va ajunge sa privesca nepasator la suferintele Anei, impingand-o spre moarte.
Faptul ca a dobandit pamant nu il multumeste. Flacaul Glanetasului vrea sa
implineasca si glasul iubirii, dupa moartea sotiei, incercand sa se apropie de Florica.
Chiar daca o iubeste sincer, nu isi da seama de umilinta la care a supus-o pe tot parcursul
perioadei in care a fost stapanit de patima posesiunii. Nu constientizeaza nici ca si-a
tradat propriul suflet, prin tradarea iubirii fata de Florica, pedeapsa fiind, in acest context,
necesara.
George isi asuma rolul justitiar, desi nu are nici pasiunea, nici vointa, nici mai cu
seama bogata vitalitate a “dumanului” sau. Eroul s-a aflat mereu in raport de rivalitate cu
George, conflictul dintre eia manifestandu-se atat in planul iubirii ( intai in cazul Anei,
apoi al Floricai), cat si in cel social ( Ion era sarac, iar celalalt bogat). Desi privit drept
prieten de incredere, Ion isi disimuleaza adevaratele intentii, folosindu-l pe George ca
instrument prin care sa se apropie de Florica. Acesta din urma afla de la Savista de
planurile Glanetasului, dovedindu-se prudent si bun observator in aflarea adevarului.
Relatia pe care o stabileste cu Vasile Baciu poate fi considerata cea mai
clarificatoare in ceea ce priveste caracterul lui Ion. Cei doi isi seamana (indarjire,
violenta, incapatanare) si in acelasi timp se opun unul altuia fundamental. Tatal Anei nu a
iubit toata viata decat averea si gandul ca e stapan. Nevasta ii intruchipa avutul, in ea isi
iubea toate pamanturile. Dupa moartea ei, intre el si obiectul adevarat al pasiunii nu mai
sta nimic care sa ascunda esenta reala. Vointa de a avea capata ceva patologic, o
agresivitate speciala, luand hotararea de a nu ceda nimic la maritisul fetei. Cel dintai
personaj prin care este introdua in roman “tema” iubirii de pamant ca patima este el,
Vasile Baciu, nu Ion. Romancierul a inaltat in fata setei de pamant a Glanetasului
obstacolul unei impatimiri de o putere egala: din cumpanirea lor indelungata, ritmata de
compozitie, rezulta grandoarea epopeica a conflictului din Ion. “Rusinea” nu-l apasa cand
afla ca fata lui a “pacatuit”, ci abia cand intelege ca George, pe care si-l hotarase ca
ginere, nu are niciun amestec.Era chiar bucuros de o intamplare care sa-i slujeasca atat de
bine planurile : “vinovat”, feciorul lui Bulbuc ar fi trebuit sa astepte zestrea Anei pana la
moartea socrului. Ion a “sucit” mintile fetei, Vasile Baciu nu isi tine fagaduiala (zestrea).
Unul nu vrea sa dea nimic pana la moarte, celalalt vrea tot pamantul fara amanare. Pe
Ana amandoi o imping la moarte. Invatand parca unul de la altul sa foloseasca aceleasi
arme, adversarii devin tot mai asemanatori. Paradoxal, dusmania ii “apropie”.

În opinia mea, temele romanului se reflectă în construcția personajului principal.

Cele două „glasuri” reprezintă patimi care frâng destinul eroului. Ele îi cer să aleagă, iar
optează inițial pentru „glasul pământului”, înăbușindu-l pe celălalt. Pământul devine un
substitut al femeii iubite (“pamantul e ca o fata frumoasa”, care isi arata “corpul
gol,ispititor”), si toată rezerva afectivă a personajuliui este revărsată asupra lui. Sarutul
pamantului e infatisat de narator intr-o viziune naturalista, punand in lumina instinctul
posesiunii : “il cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma, sa o cramponeasca in
sarutari”, “ii aprinse sangele”. Scena contine simboluri ale mortii (“mainile ii ramasesera
unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu (…) simti un fior rece,ametitor”),care poate
fi percepută ca pedeapsa divina, din cel putin doua motive: Ion s-a substituit divinitatii
(“pamantul se inchina in fata lui”), si tot el a tradat glasul iubirii, –principiu etern al
inaltarii umane- , inlocuindu-l cu cel al pamantului. Personajul sfârșește tragic pentru că
nu reușește să suprapună niciodată cele două glasuri. Când ascultă din nou „glasul
iubirii”, acționează nesăbuit și sfârșește în moarte.

In concluzie, Ion va ramane simbolul taranului sarac, dominat de patima pentru

pamant, careia i se subordoneaza toate celelalte trasaturi, care ii ofera complexitate,
facand din el un personaj memorabil.