ION – CARACTERIZARE

Apariția în 1920 a romanului Ion, „impunătoare frescă rurală a vieții transilvănene“ 1

marchează un moment de răscruce în evoluția genului întrucât încheie viziunea idilic-
patriarhală asupra satului românesc promovată de sămănătoriști. Dacă prin Sadoveanu, proza
românească este îndreptată spre explorarea universului rural, retras într-o izolare naturală,
rezistând formelor de viață capitaliste pentru a conserva nealterată spiritualitatea ancestrală,
prin Liviu Rebreanu este ilustrată drama țăranului prins în angrenajul luptei pentru înavuțire,
suferind efectele dezumanizării specifice societății intrate sub puterea banului.
Adând ancorat în realitatea începutului de secol XX, romanul Ion face parte din
ciclul rustic, alături de Răscoala și Crăișorul, toate axate pe dezbaterea polemică a problemei
pământului, considerată de autor „însăși problema vieții românești, a existenței poporului
român, o problemă menită să fie veșnic de actualitate“2.
Tema operei are două componente: social-țărănească, romanul fiind din această
perspectivă o monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea și morală,
întrucât se ilustrează patima pentru pământ, căreia autorul îi conferă dimensiuni ancestrale,
considerând-o însăși problema vieții țărănești, ce are tragice repercusiuni asupra ființei.
Această luptă pentru pământ este imaginată într-o societate în care singura măsură a valorii
omului este averea, de aici mesajul etic referitor la inevitabila degradare morală a omului în
raport cu ideea de posesiune. „Ideea centrală a cărții țintește să ilustreze, prin destinul și
evoluția personajelor, procesul de dezumanizare pe care-l provoacă, sub imperiul legilor
capitaliste, goana după înavuțire. Ea se transformă într-o ambiție nemăsurată de a strânge
pământ pe orice cale, prin orice mijloace. Subordonate acestei patimi, însușirile eroului își
pierd omenescul. Inteligenței îi ia locul o viclenie sumară; tăriei de caracter, o cruzime
sălbatică, hărniciei și stăruinței, o tenacitate calculată, inumană“3.
„Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune
o inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală și cu deosebire o voință
imensă, nimic nu-i rezistă. În fața ogorului aurit de spice, e cuprins de beția unei înalte emoții
și vrea să-l aibă cu orice preț“4.

1
Vladimir Streinul, apud ***Liviu Rebreanu interpretat de ..., Antologie, prefață și aparat critic de Paul
Dugneanu, București, Ed. Eminescu, 1987, p. 183.
2
Liviu Rebreanu, apud Petre Isachi, I. Lazăr, op. cit., p. 234.
3
Ov.S. Crohmălniceanu, op. cit., p. 264.
4
Eugen Lovinescu, op. cit., p. 243.
 „Ion este o brută. Lăcomia lui de zestre e centrul lumii și el cere, cu inocență sfaturi,
dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligență a ieșit ideea seducerii, ci din viclenia
instinctuală, caracteristică oricărei ființe reduse“5.
Ambele caracterizări ale personajului eponim, deși contradictorii, sunt acoperite de
comportarea eroului care, ființă robustă, împlântată în viață și, deci, în pământ, cu rădăcini
puternice, își are unitatea morală tocmai în principiul contradicției, fapt precizat de Al.
Săndulescu: „Conviețuiesc în sufletul primitiv, tulburat de ideea posesiunii, o mare capacitate
de a se bucura cu spaima de imensitate, o frumusețe a hărniciei și a muncii cu ambiția care nu
cunoaște scrupule, pasiunea inocentă cu planuri viclene, exaltarea în anumite momente
metafizice, transfigurându-l pe erou, cu bestialitatea și cinismul“6. „Ion Pop al Glanetașului,
eroul însuși, a existat aievea și se numea aproape așa“ 7, mărturisește Rebreanu despre
personajul central al operei sale, însă, ca în atâtea cazuri, prototipul real al eroului ficțional
rămâne undeva în umbră, creația covârșind realitatea, trecând-o treptat în uitare, după ce i-a
preluat seva autenticității. Prin intermediul lui Ion, scriitorul pune pentru întâia oară în
literatura română problema țărănească dintr-o altă perspectivă, renunțând la viziunea idilică
asupra omului de la sat, pe care-l prezintă în simplitatea sa complexă, fără a-i așeza în
penumbră latura brutală, primitivă. Personaj principal, eponim, figura cea mai complexă și
mai contradictorie a romanului, Ion se constituie ca un exponent al clasei țărănești, oferind
cititorului o viziune veridică asupra realităților comunității rurale din Transilvania începutului
de secol XX.
Modalitățile de caracterizare evidențiază gradual trăsăturile eroului care, rotund fiind,
evoluează pe parcursul diegezei, se autoconstituie permanent. Caracterizarea directă, realizată
de către narator, surprinde două trăsături esențiale ale eroului: „Era iute și harnic, ca mă-sa.
Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap“ 8, în
vreme ce opiniile celorlalte personaje îi dezvăluie fațete contrastante: „Zdreanță“,
„fleandură“, „sărăntocule“, „tâlharule“ (Vasile Baciu), „băiat isteț, cuminte, muncitor“
(Zaharia Herdelea); pentru Ana și Florica este flăcăul față de care simt o atracție irezistibilă,
în vreme ce, pentru George Bulbuc este rival la zestrea Anei și la iubirea Floricăi. Uneori,
caracterizarea directă ia forma autocaracterizării prin monologul interior contradictoriu: „Mă
moleșesc ca o babă neroadă. Las’ că-i bună Anuța. Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul

5
George Călinescu, op. cit., p. 648.
6
Al. Săndulescu, Constelații literare, București, Ed. Minerva, 1998, p. 176.
7
Liviu Rebreanu, Mărturisiri, apud Al. Oprea, op. cit., p. 21.
8
Liviu Rebreanu, Ion, ed. cit., p. 45.
norocului pentru niște vorbe“9. Dominantă rămâne, însă, caracterizarea indirectă, realizată
prin fapte, întâmplări, evenimente la care Ion participă, limbaj, comportament, mediul în care
trăiește și care-l formează, dar mai ales, relația cu celelalte personaje.
Discursul narativ începe cu o secvență retrospectivă în care se prezintă familia
Glanetașu, cum tatăl risipise averea adusă de Zenobia la căsătorie pentru că-i plăcuseră
băutura și petrecerile. Ion însă îi seamănă mamei și, fiind muncitor și isteț, reușește să achite
din datoriile către bancă și să preia rolul de conducător al familiei. Este, însă, sărac și, în
lumea sa, aceste calități nu valorează decât dacă sunt dublate de avere. Dornic să se
îmbogățească, indiferent de preț, se manifestă, pe parcursul diegezei, impulsiv, brutal cu
părinții, cu socrul și cu nevasta, dar tot el are față de cei amintiți și față de alții, gesturi de
cuviință, o disponibilitate spre respect și omenie, ilustrată mai ales prin relațiile cu familia
Herdelea, precum și o istețime naturală care, după împrejurări, se manifestă când prin
inteligență, când prin viclenie.
Atunci când o seduce pe Ana, Ion adoptă o tactică primitivă, zicându-și că, spre a
evita rușinea, intransigentul Vasile Baciu va fi silit să cedeze terenurile. Calculul se dovedește
întemeiat, totuși Ion, devorat de ideea posesiunii, nu ajunge la o eliberare interioară, ci numai
la una de suprafață, iluzorie. În felul acesta, el nu se abate de la conduita colectivității, mulți
alții procedând în același fel (Vasile Baciu). Hotărârea de a se căsători cu Ana lui Vasile
Baciu, fată bogată, dar „slăbuță și urâțică“ 10, declanșează un conflict interior puternic, flăcăul
fiind obligat să renunțe la iubirea pentru Florica. Starea lui de spirit este agravată de disprețul
afișat de tatăl fetei față de cei săraci: „Mie îmi trebuie ginere cumsecade, nu fleandură... (...)
Eu nu vreau să știu de-al de calici țanțoși care umblă să-i împuieze capul. Eu nu vreau și nu
vreau, și dacă nu vreau, îi pun gâtul pe tăietor“ 11. Eroul va căuta răfuiala, temă prezentă și în
alte scrieri rebreniene, dominându-l pe George în celebra scenă a bătăii, trecând nepăsător pe
lângă casa Anei, dozându-și efectele pentru a spori sentimentele ei. Planul său se împlinește
etapă cu etapă (ideea este sugerată, fără să vrea, de Titu Herdelea), o cucerește definitiv pe
Ana și ajunge, treptat, din ogradă pe prispă și de acolo în casă, aparent sedus.
Una dintre cele mai puternice scene ale romanului – scena de pe cuptor -, este lucrată
în tușă naturalistă, naratorul omniscient anticipând mai întâi tragicul prin descrierea naturii
prevestitoare: „noaptea era neagră și mohorâtă, noapte de toamnă, tristă și înăbușitoare (...).
Casa zăcea în întuneric, neagră ca un bivol adormit“ 12. Atmosfera de teamă, de nesiguranță,

9
Ibidem, p. 50.
10
Ibidem, p. 49.
11
Ibidem, p. 26.
12
Ibidem, p. 108.
dăruirea sinceră a fetei, ambiția și disimularea flăcăului se consumă într-o noapte de spaimă,
când Vasile Baciu ar fi fost în stare să-i omoare pe amândoi dacă s-ar fi trezit. Ion se va mai
întâlni o vreme cu Ana, apoi o va părăsi brusc, aflând că e însărcinată. Devine distant și
glacial, tratând-o diprețuitor pe femeia disperată ce-i purta odrasla și purtându-se sfidător cu
tatăl ei, tocmindu-se pentru fiecare palmă de pământ. În acest sens, o secvență ontologică în
roman este aceea a vizitei Anei, trimisă de tatăl ei la familia Glanetașu.
Se remarcă aici disponibilitatea scenică a lui Rebreanu, capacitatea de vizualizare a
momentului de conturare a prim-planurilor și a gros-planurilor: „Se pomeni în casa
Glanetașului, fără să-și dea seama dacă a întâlnit pe cineva în cale, dacă afară e vreme bună
ori vreme rea. (...) Fata se așeză nepoftită pe laviță, căci genunchii îi tremurau ca piftia, și
rămase cu ochii umezi, atenți asupra lui Ion care, liniștit, ca și când nici n-ar fi zărit-o, tăia cu
briceagul o mușcătură de slănină, o potrivea cu o felie bună de mălai, o vâra în gură (...) și
apoi îmbuca dintr-însa cu mare poftă. Ana tăcea fără să știe ce o aștepta și se minuna de
nepăsarea lui neînțeleasă (...). În casă se înstăpânise o tăcere frământată doar de molfăitul
flăcăului care, în urechile Anei, răsuna batjocoritor“ 13. Impresionează contrastul dintre cele
două tipuri de trăire psihică: suferința Anei, sfâșietoare, singurătatea ei tragică și indiferența
brutală, crudă, cinismul lui Ion care, în final, își dezvăluie punctul de vedere în privința unei
posibile căsătorii ca un târg în avantajul lui, de vreme ce era învingător. De altfel, naratorul
omniscient marchează în detaliu, prin senzații, chipul disperat al fetei rămase singură pe lume,
gesturile acesteia trădând spaima de a fi descoperit adevărul crud, lipsa de iubire din partea lui
Ion: „Răceala întrebării îi curmă glasul“14.
Pețitul se transformă într-o tocmeală de iarmaroc, fiecare dintre cele două tabere
încercând să smulgă ceva de la celălalt. Vasile Baciu hotărăște brusc nunta, făcută după
ceremonialul țărănesc, moment în care Ion realizează că mireasa e Ana și că, împreună cu
pământul, o va lua și pe ea, de aceea Florica i se pare și mai frumoasă, și mai atrăgătoare,
privind-o ca pe adevărata mireasă. După nuntă, Ion trăiește din plin bucuria împlinirii,
exteriorizată în mersul schimbat, „cu pașii mai rari și cu genunchii îndoiți. Vorbea mai apăsat
cu oamenii și veșnic numai de pământ și de avere. I se părea că, chiar casele și grădinile îl
priveau acuma altfel, mai supuse și mai zâmbitoare“15. Pentru asemenea motive o tolerează pe
Ana, însă, când Vasile Baciu nu consimte să-i dea pământul, promițându-i doar cinci loturi
pentru folosință, reacția lui Ion este cumplită. Bătută de soț și de tată, Ana n-are forța să se
împotrivească:
13
Ibidem, p. 185.
14
Ibidem, p. 186.
15
Ibidem, p. 247.
 „– Are dreptate... toți au dreptate, șopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am
niciun rost pe lume...“16.
Ana naște la câmp, în viziunea lui Mircea Eliade, civilizațiile agrare păstrând
credințele privitoare la nașterea pe pământ, legând omul de ritmurile vegetale, întrucât
echivalează cu fertilitatea, apariția vieții semnificând misterul central al lumii căci vine dintr-o
altă lume și se va retrage într-un loc necunoscut. Se explică în acest caz reacția, ca un gest
repetat, cucernic, al celor doi bărbați prezenți la acest eveniment: „Amândoi bărbații stăteau
nemișcați, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde ființa nouă își cere
dreptul la viață. Amândoi aveau în suflet uimirea și smerenia în fața minunei care se petrece
zilnic sub privirea oamenilor și pe care, totuși, omul n-a ajuns încă s-o înțeleagă în toată
măreția ei dumnezeiască. Glanetașu se închină cucernic, iar după dânsul și Ion, simțindu-se ca
și când s-ar fi înălțat, își făcu repede cruce de trei ori“ 17. Dar pe Ion instinctul social îl domină,
anihilându-l pe cel patern, de aceea își revine destul de repede din această înălțare spirituală:
„Simțea o mândrie că odrasla lui răcnește așa de poruncitor, dar apoi îndată i se lămurea că
de-acuma, prin ființa aceasta gângavă, e înlănțuit pentru totdeauna de Ana“ 18. Copilul este
botezat în ziua de Sfântul Petru, primind numele acestuia. Apariția lui nu marchează însă vreo
îmbunătățire a relațiilor de familie, Ion pierzându-și orice disponibilitate afectivă, afară de
pasiunea maladivă pentru pământ. În sufletul Anei, bătută mereu de bărbat, neiubită de
nimeni, se conturează, din ce în ce mai clar, dorința de a-și pune capăt zilelor, conștientă fiind
de eșecul vieții ei, căci nici măcar copilul nu mai are capacitatea de a o motiva, văzând în
acesta o întrupare a lui Ion.
Pe de altă parte, dominat de patima pentru avere, Ion vrea să depună plângere
împotriva socrului său, iar acesta, înfricoșat fiind de perspectiva unui proces, hotărăște brusc
să treacă pe numele lui tot pământul, făcându-l în acest fel învingător. Această nouă ipostază
este analizată de Titu Herdelea căruia personajul eponim ține să-i mulțumească pentru sfatul
grație căruia a obținut pământul: „Îndârjirea, egoismul și cruzimea cu care omul acesta a
urmărit o țintă, fără să se uite în dreapta sau în stânga, îl înfricoșau (...). (...) se simțea mic în
fața țăranului care a mers drept înainte, trecând nepăsător peste toate piedicile, luptând
neobosit, împins de o patimă mare“19. Tenacitatea, perseverența lui Ion impresionează,
aproape îl complexează pe șovăielnicul Titu, singurul personaj ce pare purtător al vocii

16
Ibidem, p. 270.
17
Ibidem, p. 288.
18
Ibidem, p. 290.
19
Ibidem, p. 336.
auctoriale, capabil să sintetizeze un comportament contradictoriu, sfârșind prin a-l admira pe
Ion pentru această pasiune covârșitoare.
Urmează scena-cheie a romanului în care Ion celebrează luarea în posesiune a
pământului ca pe o mare sărbătoare, printr-un gest în care cele două glasuri se amestecă: „Cu
cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă
care și-ar fi lepădat cămașa, arătându-și corpul gol, ispititor“ 20. Glia devine o substituire a
femeii iubite, la care renunțase pentru un timp, de aici forța de atracție profund pasională.
Creată în tușe naturaliste, scena urmărește senzațiile organice ale protagonistului, reflectând o
întunecare a umanului în favoarea bestialului, căci toată rezerva afectivă, neconsumată a lui
Ion se transferă gliei, gestul sărutării lui conținând o pornire atavică, în personaj trezindu-se
instincte din inconștientul colectiv: „Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreuindu-le,
atrăgându-le ca brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o
sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișze huma, să o crâmpoțească
în sărutări“21.
Luând în stăpânire pământul ca într-un ritual sacru, nu mai privește decât înlăuntrul
ființei, personajul trăiește o gamă largă de sentimente, de la bucurie, plăcere, până la senzații
de teamă, de rele prevestiri, fiorul rece al morții: „Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l
sfărâmă între degete, cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios, ca niște
mănuși de doliu. (...) Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își cobori
fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un
fior rece, amețitor“22. În acest moment, al victoriei depline, al puterii demiurgice, s-ar fi putut
încheia drama pământului, suficientă pentru a fi realizat un personaj de excepție, însă autorul
va nuanța mai departe psihologia complicată a personajului, ce va declanșa o altă dramă - a
iubirii, la fel de puternică, de pătimașă și, totodată, atât de ocolită până acum.
În acest timp, Ana, introvertită, se înstrăinează de toți și de toate, realizând că „nu e
decât o unealtă în mâinile bărbatului în care-și pusese toată iubirea și chiar viața“ 23 și se
sinucide. Mai mult speriat decât îndurerat de moartea Anei ,el fiind cel care, fără să vrea, îi
hotărăște destinul spunându-i: „Da’ omoară-te dracului că poate așa am să scap de tine!“ 24,
simțindu-se, totodată eliberat de o povară, Ion reflectează: „Mila stranie, alcătuită din groază
și mirare, ce te cuprinde instinctiv în fața morții, îl zgudui o clipă. Dar pe urmă, obișnuindu-se

20
Ibidem, p. 337.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
Ibidem, p. 351.
24
Ibidem, p. 346.
puțin cu fața schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi aproape un
an în același pat cu ea și sfârși zicându-și că bine a făcut că s-a omorât“ 25. Copilul, lipsit de
dragostea și mângâierile mamei, și având o constituție firavă, curând se va stinge, lăsându-i
lui Ion posibilitatea de a se împlini prin iubirea Floricăi, căsătorită acum cu George Bulbuc,
rivalul său. Abil, el va simula prietenie cu soțul femeii, numai ca să aibă pretextul de a-l vizita
uneori și tocmai atunci când știa că lipsește de acasă. O întâlnire de dragoste se petrece la
câmp, în locul unde născuse Ana, când Ion îi declară Floricăi: „Să știu de bine că fac moarte
de om și tot a mea ai să fii!“ 26, promisiune ce anticipează evenimente tragice, căci Savista,
oloaga adăpostită de George, îl avertizează pe acesta asupra relației dintre cei doi. Așa că,
prefăcându-se a pleca noaptea după lemne la pădure, el se întoarce curând acasă, hotărât să
afle ce se întâmplă.
Episodul următor este încărcat de dramatism, introspecția urmărind stările interioare
la nivelul fiecărui personaj, disponibilitatea de a se suspecta reciproc, dilatarea timpului
interior cauzată de așteptarea încordată. Natura nu este indiferentă, anticipând prin semne
tragicul prin dispariția stelei (a luminii) și instaurarea unei nopți absolute, a unui întuneric
infernal: „O stea verzuie, care mai clipea singuratecă, dispăru deodată, acoperită parcă de o
perdea neagră, trasă de o mână tainică“27. Ca într-o filmare cu încetinitorul, Rebreanu
detaliază fiecare mișcare: „George se scoală, ia din tindă sapa”, pornește în căutarea lui Ion,
pe care-l va lovi de trei ori, întorcându-se în casă și răspunzându-i nevestei scurt: „L-am
omorât!“28.
Într-o revelație fulgerătoare, acea clarificare a sinelui înaintea morții, ce comprimă
viața în câteva secvențe ale unui film interior, Ion descoperă dezamăgirea, gândurile sale
întorcându-se către pasiunea originară pentru glie – „Începu să-și amintească repede, ca într-o
aiurare, cum se ducea la liceu la Armadia, cum a fugit de la școală ca să umble cu vitele pe
câmp și să țină coarnele plugului (...), apoi dragostea lui să aibă pământ mult, și Ana, și
copilul, și Florica (...) Și-i părea rău că toate au fost degeaba și că pământurile lui au să rămâie
ale nimănui“29. În agonie, lui Ion îi revine luciditatea, conștientizează că va muri, iar ploaia,
simbol al fertilității, potențează acum durerea, picurându-i pe răni, ca o purificare de păcate.
Revenirea la starea de conștiență apare ca o pedeapsă, pentru ca Ion să simtă durerile.

25
Ibidem, p. 358.
26
Ibidem, p. 394.
27
Ibidem, p. 423.
28
Ibidem, p. 425.
29
Ibidem, p. 427.
Simbolic, se târăște spre poartă, căutând o eliberare, însă reușește doar până „sub nucul bătrân
de lângă gardul dinspre uliță“30.
Așadar, eroul a fost urmărit de blestemul pământului (nu întâmplător este ucis cu
sapa), în mentalitatea satului, fiind pedepsit pentru abaterea de la legea morală: „Iaca, mi-a
furat pământurile ș-acu l-a săturat Dumnezeu de pământ!“ 31, comentează Vasile Baciu. În plan
etic, Ion este sancționat, fiind considerat principalul vinovat al tragediei: moartea Anei, a
copilului, distrugerea cuplului Florica-George, necazurile lui Herdelea și ale lui Vasile Baciu.
În plan estetic, însă, eroul este reabilitat, căci, prin moarte, Ion reintră în pământul „care i-a
fost prea drag“32.

30
Ibidem.
31
Ibidem, p. 432.
32
Ibidem, p. 442.