Caracterizare Ion

Prin cele două romane dedicate satului, „Ion” și” Ră scoala”, Liviu
Rebreanu modifică unghiul din care eram obișnuiți să privim spre mediul
rural româ nesc, în sensul că viziunea lui Rebreanu include asperită ți multiple,
spre deosebire de proza lui Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu. Satul lui
Rebreanu nu este deloc idilic, iar ță ranii lui Rebreanu pot fi și cruzi, agresivi,
lacomi și acționează din impuls.

Prețuind cu adevă rat această pă tură socială , Rebreanu consideră că îi

poate face un serviciu, mergâ nd pâ nă la capă t cu radiografierea adevă rului
despre ea.De aceea, romanul ”Ion” identifică sursele care alimenteză această
nervozitate câ nd mocnită , câ nd clocotitoare din lumea satului ardelenesc:
bogații se dezic de să raci, autorită țile maghiare umilesc și disprețuiesc pe
româ nii simpli, tribunalele și oamenii legii îi discriminează și îi presează să se
tră deze între ei, avocații îi incită și îi exploatează pentru onorarii mari,
biserica alege să critice doar pe cei să raci, lingușind pe cei bogați și dă tonul la
acumulă rile iraționale de pă mâ nturi, pă rinții își iubesc averile mai mult decâ t
pe propriii copii, că rora le impun că să torii din interes.

Ion Pop al Glanetașului este un flă că u din satul Pripas, să rac dar
întreprinză tor și determinat să se scuture de să ră cie prin muncă asiduă , fiul
lui Alexandru Glanetașul și al Zenobiei, care va renunța la iubirea pentru
Florica, o fată să racă , asemenea lui, seducâ nd pe Ana lui Vasile Baciu, o fată de
”bogotan” promisă unui fecior înstă rit, George Bulbuc, doar pentru zestre.

Bă tă ile tată lui și lipsa de omenie a lui Ion o vor împinge pe Ana la ștreang,
copilul nă scut bolnă vicios al Anei cu Ion se va stinge, iar Ion își va primi
pedeapsa de la George Bulbuc, care nu ră zbună atâ t ră ul fă cut Anei, câ t mai
ales faptul că acum Ion se iubea cu Florica, luată de nevastă de George ca să
”plesnească fierea și-ntâ nsul”.

Protagonistul romanului întruchipează tipul ță ranului să rac, dar harnic,

care vede în că să torie șansa de a se că pă tui prin lada de zestre a fetei,tipul
parvenitului si tipul oportunistului șiret, necunoscă tor, susținut de o natură
stihială și mâ nat de complexul să ră ciei, de lacomie și de dorința de ră zbunare.

Critica literară l-a perceput pe Ion în mod diferit. Dacă G. Că linescu

vedea în el un personaj prin excelență negativ (”o brută căreia șiretenia îi
ține loc de înțelepciune”), E. Lovinescu îl consideră un personaj complex,
plă mă dit din umbre și lumini (”erou cu o inteligență ascuțită, viclenie
procedurală și o voință imensă”), iar Nicolae Manolescu îl consideră
„victima inocentă și mă reață a fatalită ții biologice”, stă pâ nit de „instinctul pur
al posesiunii” și sub chemarea irezistibilă a pământului,” ca stihie
primară”.

O calitate care nu i se poate nega feciorului Glanetașului este hărnicia,

spiritul întreprinzător, gospodăresc, priceperea reală în munca
pământului, care are la bază dragostea lui autentică pentru pământ.

Maria Herdelea recunoaște, în acest sens, inclusiv firea voluntară

să ritoare a tâ nă rului (”bă iat cumsecade, harnic și isteț”), iar naratorul
confirmă prin caracterizare directă aceeași latură a personajului (”Era iute și
harnic ca mă -sa”, ”Pă mâ ntul îi era drag ca ochii din cap”).

Ager, inteligent și capabil de carte, Herdelea îl încurajează să -și

continue școala în Armandia. Natura simplă si activă, copilul va renunță la
școală , alegâ nd munca mai grea din câ mp, deoarece iubește visceral
pâ mâ ntul, in parteneriat cu care simte ca ar putea sa-si recapete demnitatea
(pamant pana la care ingenuncheaza si pe care “il saruta ca pe o ibovnica”, in
una dintre scenele epopeice ale romanului, sau dupa care tanjeste, instră inat
altcuiva, ca după o ființă vie, ca dupa un copil, sau ca după un pă rinte, ră mași
în grija altcuiva -“Pă mâ ntul nostru, saracul!”), sau pentru că e atașat de satul
să u,cu ulițe și case, care îi pare, vă zut de pe un deal, ” mititel sa-l cuprinzi tot
intr-un pumn si sa-l pui in traista, ca o jucarie pentru copii”). Se dovedește
responsabil câ nd vrea să stopeze declinul familiei sale, cu un tată că zut în
patima bă uturii. Crede inițial în muncă cinstită , lucrează pă mâ nturile ră mase
ale alor să i și prin vecini, achită toate ratele de la bă nci. Din acest punct de
vedere, apare construit in contrapunct cu Titu Herdelea, un tanar care nu-si
asuma decat mult mai tarziu existenta materiala, nici el foarte cinstit si loial cu
prietenii pe care ii are, dar care, totusi, se bucura de respectul intregii
comunitati, ca fiu al invatatorului satului. Ion intuieste astfel, foarte de
timpuriu, raportul de forte inegal intre “bogotani’ si “sarantoci”. Dezvoltă un
complex al sărăciei și intră cu mintea în jocul patimii pentru avere într-o
vreme în care ”cine nu are vrea să aibă , iar cine are pă strează și adaugă ”.
Frecvent , trădează o manie a persecuției, suspectâ nd pe ceilalți ca i-ar
cunoaște planurile și i le-ar ză dă rnici:consideră că Baciu este înveninat de
Bulbuc,o bă nuiește pe Ana că ar fi complotat cu Baciu să -l convingă s-o ia de
nevastă , ca apoi socrul să nu-I mai dea averea promise, sau o acuză pe Zenobia
că i-ar fi fă cut ră u intenționat lui Petrișor. Detestă , spre exemplu, semnele de
omenie ale lui Baciu, atunci câ nd ele se manifestă , fiindcă le interpretează ca
pe o formă de șiretenie a bă trâ nului, care-l recompensa pentru perioadele în
care nu –i dă tâ rcoale Anei : ”acuma Vasile Baciu prea îl îmbulzea cu
prietenia”.

Egoismul și lă comia îl descalifică și în scena în care, ajuns cu bă trâ nul

Baciu la notar, Ion se gră bește să enumere el posesiunile socrului, care urmau
să -I parvină , de frică să nu ră mâ nă ceva nemenționat în actele de
donație:”Apoi opt ar mai fi, domnule notar!interveni brusc Ion. E porumbistea
cea mare din Lunci, apoi patru delnicioare de ovă z,în Ză hată și apoi trei holde
de primă vară , în hotarul Să scuții. Dar mai e și casa, și...”

Această fră mâ ntare interioară îl va deturna de la potențialul să u pozitiv

inițial și este surprinsă inclusiv prin monolog interior (” Mă moleșesc ca o
babă nă roadă . Tot mai bună -i Anuța.”; ” Toată istețimea lui nu plă tește câ t o
ceapă degerată dacă n-are și el pă mâ nt mult- mult”). Cu alte cuvinte, eroul își
reprimă orice latură emoțională , își interzice orice formă de sentimentalism,
propunâ ndu-și să acționeze doar calculat, doar rațional, doar din interes.

Într-o secvență ca aceea în care Ion trece pe lâ ngă curțile lui Vasile
Baciu, gâ ndurile sale îl tră dează că este ispitit să parvină printr-o că să torie
din interes:”Se uita însă lung la casa nouă , ascunsă în umbra celor trei meri
bă trâ ni din gră diniță ,la ferestrele negre ca niște ochi somnoroși, la ograda
largă , la grajdurile adormite, la poarta cu stâ lpi înalți, și îl cuprinse o bucurie
ca și cum toate acestea ar fi ale lui”, iar după ce se însoară cu Ana, înainte de a
afla că Baciu se ră zgâ ndise, legat de zester, sigur pe “ce-a luat și ce-a primit”,
cu o fudulie moștenită de la Zenobia, Ion “ umbla cu pași mai mari și cu
genunchii îndoiți. Vorbea mai apă sat cu oamenii și veșnic numai de pă mâ nt și
de avere”.

Viclenia se va completa, în mod necesar, cu lașitatea, cu nerecunoștința

și cu cinismul.Testează timiditatea Anei, înțelege că este ușor de sedus, o lasă
intenționat grea, ca mai apoi să -l forțeze pe Baciu să -i facă acte pe toată
averea, după luni întregi în care îi ignoră și umilește pe cei doi. Naratorul
înregistrează și sancționează lipsa lui de omenie (” Ion se uită la dâ nsa și-i
câ ntă ri burta cu o privire triumfă toare”; ” urmâ ndu-și calea semeț și cu nasul
în vâ nt”).

Preocupat doar de obiectivele lui materiale, va sacrifica și pe învă ță torul

Herdelea, pe care-l tră dează judecă torilor din Armandia, stâ rnind indignarea
Mariei Herdelea (” bicisnic”, ”fă ră pereche îm blestemă ții”).

O altă latură a firii sale, manifestată constant, ră mâ ne impulsivitatea,

agresivitatea sau un fel de obișnuință de a-și exterioriza vulcanic frustrarea,
de a-și impune prin forță voința și de a se revolta, mai ales la adresa celor
bogați. Preotul Belciug îl numește ”om de nimic”, ”un obraznic care trebuie să
primească o lecție”, ”stricat”, judecă torii maghiari îl percep drept ”spaima
satului”și ” câ ine tică los ”, Zenobia însă și îl numește ”să lhui” și ”proclete”, iar
George Bulbuc îl simte ”arță gos ca un lup nemâ ncat”.

Revoltat inițial pentru lipsa de înțelepciune a pă rinților, simțindu-se

expus gurii satului, Ion ajunge să conteste și să sfideze toate autorită țile: pe
cea a pă rinților, pe cea a bisericii și pe cea a oamenilor legii.

Conflictul cel mai puternic în care apare încleștat ră mâ ne cel cu tată l

Anei, Vasile Baciu, conflict declanșat în scena horei, câ nd Baciu îi aruncă în
față cuvinte grele, pe care Ion le-a bă nuit de mic, locuind în mințile celor
bogați, la adresa lui și a pă rinților să i: ”fleandură ”(adjectiv care face trimitere
la reputația de bă tă uș a tâ nă rului), ”tâ lhar”(apelativ cu trimitere la șiretenia
lui Ion), ”să ră ntoc”, ”alde calici țanțoși”.
 Strict cu Ana, vă duv de mult timp, bă trâ nul își simte pentru prima dată
autoritatea masculină subminată , pusă în pericol de energia și vigoarea unui
bă rbat mai tâ nă r, că ruia îi ghicește intențiile, iar printr-un substantiv ca
„fleandură ”, bă trâ nul se referă la faima proastă a bă iatului în sat, la imaginea
sa pă tată de scandaluri multiple, în ochii pripă șenilor.Punctul culminant al
acestui conflict este cel din scena semnă rii actelor de cedare a averilor pe
numele ginerelui și care are ca și corolar cinismul cu care Ion va justifica
pă strarea pă mâ ntului chiar și după moartea Anei și a copilului.Vă duv și el
acum, Ion consideră că averea lui Baciu i se cuvine ca o recompensă pentru
anii din tinerețe risipiți într-un mariaj cu o femeie ursuză pe care nimeni
altcineva nu și-ar fi dorit-o în realitate.

În sinea sa însă , Ion își vede planul dejucat de destin, iar mâ ndria și
încă pă țâ narea îl împing să persevereze în greșeală : visează să o recupereze pe
Florica, ademenind-o acum cu pă mâ nturile pe care le avea, încâ t aceasta să
renunțe la George. Permanent pus în umbră de Ion, George va ră bufni și-l va
elimina definitiv din viața sa cu lovituri de sapă date cu setea și cu fermitatea
cu care amintesc de frica cu care, în lumea satului, se sparge țeasta unui șarpe
prins în bă tă tură .

De pe coperta că rții, cititorul este întâ mpinat doar de prenumele

personajului, nedublat de un nume al neamului care pare pe câ t de stingher,
pe atâ t de puternic și de neclintit, deoarece, în fond, ță ranul româ n ră mâ ne o
ființă neînțeleasă , greșit judecată , deși puternică asemenea unei stâ nci,
rezistentă asemenea unui monolit, peste care capriciile vremurilor nu au
putut trece.Fă ră o completare onomastică de tipul "Pop" sau "Pop al
Glanetașului", prenumele personajului așezat pe copertă vorbește și despre
rezistența fizică și psihică a acestei clase sociale, despre capacitatea ei de a-și
asuma plenar destinul, fă ră a se bucura de faima numelui unei caste sau a
unor înaintași, care să le lase vreo moștenire materială sau vreun privilegiu
social. Concret, viața celor ca Ion, Florica și chiar Ana este înzecit mai grea
decâ t viața celor ca Titu, Laura și Ghighi, care s-au nă scut în familii
emancipate, cu o viziune mai deschisă asupra dreptului la fericire și la liber-
arbitru al copiilor.
 Respectâ nd specificul prozei realiste, narațiunea se realizează la
persoana a III-a, cu focalizare zero, perspectivă care lasă uneori locul
focalizării interne, dacă ne gâ ndim la scena morții lui Ion, câ nd personajul
însuși își descrie stă rile, senzațiile, fră mâ ntă rile interioare.

O demonstrație a felului în care omnisciența poate închega un univers

ficțional și îi poate da adâ ncime, o sesiză m în ultimul capitol al romanului, în
care una și aceeași scenă este relatată din perspective diferite. Uciderea lui Ion
este relatată mai întâ i prin percepțiile lui George, apoi prin perspectiva lui Ion,
secondat de narator, câ nd își pierde conștiința din cauza loviturilor, iar la final
întâ lnim perspectiva medicului legist. Nicio perspectivă nu se suprapune
perfect celorlalte.

Intra in obisnuinta oricarui mare scriitor realist , intentia de a construi

personaje situate undeva intre bine si rau. De aceea, cititorilori romanului lui
L.Rebreanu vor decide singuri cum vor alege sa se raporteze la Ion, si cum vor
sa se desparta de acesta, in finalul romanului : ca de o constiinta intunecata,
sau ca de o victima a destinului, care nu a gresit atat prin aceea ca a vrut
pamant, ci prin aceea ca si-a dorit cu mult mai mult decat l-ar fi putut face cu
adevarat fericit.