“Ion”

Roman social de viziune realista

Liviu Rebreanu

Publicat in 1920, romanul “Ion” este primul roman din cariera scriitorului Liviu
Rebreanu, si rezultatul unei lungi gestatii; materia epica fusese schitata anterior in nuvelele
“Zestrea si Rusinea”, care devin un adevarat extercitiu pregatitor.
Geneza operei o constituie o serie de momente cu caracter biografic: o discutie cu un
taran care se numea chiar Ion Pop al Glanetasului si care vorbea cu patima despre pamant:
scena sarutarii pamantului de catre un taran imbracat in haine de sarbatoare si povestea
Rodovicai, o tanara bogata, ramasa insarcinata cu un taran sarac, spre nemultumirea
parintelui sau.
Ion este un roman social de viziune realista, care ilustreaza obiectiv viata satului
ardelenesc de dinainte de Primul Razboi Mondial, in toata complexitatea structurii sale
sociale: cu tarani instariti si saraci (sarantocii si bogatanii), cu intelectualii: invatatorul,
preotul, notarul, oamenii politici, reprezentanti ai autoritatilor austro-ungare, care isi
deruleaza destinul pe fundalul evenimentelor esentiale ale existentei, intr-un spatiu marcat
de obiceiuri si de traditii milenare.
Tematica romanului o constituie viata satului transilvanean de la inceputul secolului al
XX-lea, in care demnitatea si locul omului in colectivitate se masoara in functie de avere;
cele doua teme centrale sunt: setea de pamant si iubirea, regasite in titlurile celor doua parti
ale romanului si evidentiind lupta ce se da in sufletul eroului.
Structura cartii este simetrica si circulara. Cele doua parti ale romanului, instituite
sugestiv “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, fac referire la cele doua instincte de care
este dominat personajul principal – dragostea pentru pamant si dragostea pentru Florica.
Titlurile primului si ultimului capitol (“Inceputul” si “Sfarsitul”) dau impresia de opera
circulara, inchisa. Imaginile initiale si finale din roman au in centru drumul spre Pripas, ce
la inceput vine din sat, iar, in final, se pierde odata cu plecarea invatatorului Herdelea.
Simetria se realizeaza prin cele doua planuri principale ale actiunii: al lumii taranilor si al
intelectualilor din spatiul rural, ca si prin reluarea unor teme, precum iubirea din interes,
moartea etc.
In prim-planul atentiei naratorului ramane conflictul dintre Ion Pop al Glanetasului, un
taran determinat să se scuture de sărăcie, si Vasile Baciu, un "bogotan" din satul Pripas,
ramas de multa vreme vaduv si cu o fata care era acum la varsta maritisului și care va fi
sedusă de feciorul Glanetașului.
Acestui conflict central i se vor adauga treptat un manunchi impresionant de conflicte
secundare ce redau autentic pulsul vietii pripasenilor si a celor din orasele invecinate
satului-conflictul dintre Ion si Simion Lungu, pricinuit de o brazda de pamant, cel dintre
Ion si Zaharia Herdelea, cauzat de lasitatea lui Ion, conflictul dintre preotul Belciug si
invatatorul Herdelea, sau cel dintre candidatii romani si maghiari, din timpul campaniei
electorale.
Conflictul central al romanului va fi transat, in cele din urma, de un al treilea personaj,
George Bulbuc, caruia ii fusese promisa fata lui Baciu și căruia Ion îi va întina căsnicia cu
Florica, pe care Bulbuc o luase de nevastă pentru a-i plăti cu aceeași monedă rivalului său.
In scena din debutul romanului de la hora, Vasile Baciu va rabufni, afland ca Ana nu se
afla la hora cu George, pe care si-l dorea de ginere ,ci cu Ion, retrasi chiar sub un nuc
dintr-o livada din apropiere.
Cuvintele pe care ajunge sa i le spuna, in gura mare și în văzul satului, Vasile Baciu,
suparat pe naivitatea Anei si pe insistenta lui Ion ("fleandura" si "sarantoc", “alde calic
țanțoș”) sunt cuvinte care-l revolta visceral pe tanar, deoarece le ghicise de mic, soptite pe
toate ulitele satului, in care era judecat prin prisma familiei in care se nascuse, a celor doi
părinți care-și risipiseră avutul din tinerețe și care căzuseră in patima băuturii. Cu alte
cuvinte, Ion stie ca Vasile Baciu nu facuse decat sa spuna cu voce tare ceea ce intreg satul
credea despre el, puțini fiind cei care ar fi îndrăznit să-l umilească la scenă deschisă.
De aceea, Ion va planui sa-i dea o lectie lui Vasile Baciu, care pretinde sa i se respecte
varsta si statutul de om bogat, iar arma pe care o va folosi va fi Ana, pe care o seduce, o
lasa insarcinata, ca apoi să o ignore, asteptand ca Vasile Baciu sa-i bata la poarta spasit si
sa-i ceara sa-si recunoasca copilul pe care Ana il purta deja in pantece.
In urma logodnei pripite, Vasile Baciu promite viitorului ginere acte notariale prin care
ii ceda o mare parte din pamanturi si agoniseala, numai ca dupa nunta se razgandeste, ceea
ce il determina pe Ion sa inteleaga ca batranul ii subestimase inteligenta si ii intinsese o
cursa. Ana va fi trimisa acasa, iar conflictul atrage personaje secundare precum parintele
Belciug, interesat de o clauza suplimentara in actele notariale prin care totul ar fi ramas
bisericii, dacă cei doi bărbați ar fi murit fără moștenitori, pe Zenobia, care vede in Ana o
lada de zestre ce putea sa-i readuca in curte averea din tinerete, irosita de Alexandru
Glanetasu, sau pe membrii familiei Herdelea, singurii induiosati de situatia fetei umilita si
strivita in batai si umilită și intr-o familie si in cealalta.
Punctul culminant al conflictului dintre Ion si Vasile Baciu este surprins in scena din
carciuma din Armandia, unde socrul si ginerele intra sa consfinteasca actele notariale de
cedare a averii, facute in graba si sub presiunea apropierii momentului in care Ana trebuia
sa nasca. Purtand in minte vorbele spuse de notar ("Si uite-asa ai venit aici om bogat si
acuma pleci cersetor"), Baciu rabufneste, rastoarna mesele si ii stabileste lui Ion ca
niciodata nu va fi impacat cu alegerea fiicei sale.
Dupa ce naste copilul, Ana, verificând că gândul lui Ion rămăsese la Florica ,
vulnerabilizată emoțional de lipsa de susținere a tatălui, criticată constant de soacra
Zenobia pentru neputința fizică, in treburile gospodărești, nu se mai poate reechilibra si se
sinucide, iar Petrisor care se nascuse cu o sanatate subreda, moare. Chiar și așa, Ion nu ia
in calcul inapoierea pamanturilor lui Vasile Baciu. Isi adoarme constiinta, spunandu-si ca
si-a irosit cei mai frumosi ani din viata langa o persoana ursuza și posaca precum Ana,
pentru care a sacrificat-o pe femeia inimii sale, Florica, si ca pamantul trebuie pastrat ca
 recompensa.
Perseverând in asemenea măsură în greseala, se cuvenea ca lui Ion sa i se opuna, în cele
din urmă, un alt personaj, mai energic si mai determinat decat Vasile Baciu, care fusese deja
invins. Acesta va fi George Bulbuc, al carui pseudonim sugereaza de altfel o fire care
rabufneste greu, dar violent, stiut fiind faptul ca George suferise umilinte repetate din partea
lui Ion.
Lasand in urma cel putin trei victime ale lacomiei sale nemasurate (pe Ana si Petrisor si pe
Zaharia Herdelea), Ion isi refixeaza egoist obsesia asupra Floricai, gandind elementar: acum era
bogat si ii mai lipsea doar o nevasta pe care de aceasta data putea sa o aleaga dupa glasul inimii,
iar nu dupa glasul mintii (al interesului material). Ca strategie, va cauta sa se apropie de George,
sa-i insele precautia, pentru a putea fi cât mai des in preajma Floricai, cu care continua sa se
iubeasca, pe acuns. George afla acest lucru, de aceasta data reactioneaza calculat, cu mult calm si
dejoaca planurile lui Ion, venit peste noapte la Florica.
Scena uciderii lui Ion de catre George se petrece in bezna noptii, o bezna-simbol a constiintei
stinse, dominate de instinct si de ura, Ion platind aici toate nefericirile semanate in vietile altor
oameni, toate nelinistile pe care le provoaca in inima satului, incapatanandu-se sa nu-i pese de
nimeni și de nimic. Faptul ca George il loveste cu un obiect gasit la intamplare in tinda,
dovedeste ca aceasta crima nu fusese premeditata, iar psihologic, faptul ca nu se poate opri dupa
prima lovitura, se explica prin faptul ca avea intiparita in minte frica de Ion, care “arțăgos ca un
lup nemâncat”, il ingenunchiase in nenumarate randuri, prin lovituri nemiloase, în conflictele lor
anterioare.
Personajul principal al romanului imprumuta numele sau intregii povesti intregului
"epos" iar titlul romanului trebuie pus, in primul rand, in legatura cu dedicatia finala facuta de
autor: "Celor multi umili!". De pe coperta cartii, cititorul este intampinat doar de prenumele
personajului, nedublat de un nume al neamului sau, semn ca fie Ion isi dispretuieste parintii
pentru slabiciunile lor, fie ca asemenea lui Ion sunt multi altii in satul ardelenesc de ieri si de
astazi. Mai precis, Ion si povestea lui de viata nu sunt un "caz" ci "o regula" intr-o lume in care
"Glasul pamantului" se aude mult mai puternic decat "Glasul iubirii".
Numele acesta propriu de pe coperta romanului pare pe cat de stingher, pe atat de puternic si
de neclintit, deoarece, in fond, taranul roman ramane o fiinta neinteleasa, gresit judecata , desi
puternica asemenea unei stanci, rezistenta asemenea unui monolit, peste care capriciile
vremurilor nu au putut trece.
Important devine in cadrul acestei discutii si deznodamantul romanului si punctul de
vedere al medicului legist venit sa ancheteze crima: "E o minune sa dai cuiva in cap cu sapa si
teasta sa nu se sparga. Asa ceva numai printre tarani se gaseste(...). A fost un om de otel. Putea
sa traiasca o suta de ani”. Din punctul de vedere al lui Liviu Rebreanu, taranimea este gresit
privita si tratata de catre intelectualitate, in sensul ca taranii nu sunt doar brate de munca, forta
bruta lipsita de inteligenta, creativitate si sensibilitate. Lipsa de solidaritate a orasului cu satul, a
politicienilor si intelectualilor cu cei umili este pusa in discutie de autor si in discursul sau de
receptie in Academia Romana, intitulat "Lauda taranului roman".
Fără o completare onomastica de tipul "Pop" sau "Pop al Glanetasului", prenumele
personajului asezat pe coperta vorbeste si despre rezistenta fizica si psihica a acestei clase
sociale, despre capacitatea ei de a-si asuma plenar destinul, fara a se bucura de faima numelui
unei caste sau a unor inaintasi, care sa le lasa vreo mostenire materiala sau vreun privilegiu
social. Concret, viata celor ca Ion, Florica si chiar Ana este inzecit mai grea decat viata celor ca
Titu, Laura si Ghighi, care s-au nascut in familii emancipate, cu o viziune mai deschisa asupra
dreptului la fericire si la liber- arbitru al copiilor.
Intra in obisnuinta oricarui scriitor realist, pe langa construirea personajelor ca niste produse
ale mediului lor social, etnic si religios, si construirea unor eroi lasati undeva la jumatatea
distantei dintre bine si rau, lasand cititorului dreptul sa judece singur valoarea morala a fiecarui
erou in parte. Asa ca, pe tot parcursul actiunii, vocea naratorului functioneaza cu un dublu rol, in
raport cu protagonistul – atat ca avocat al acuzarii (spre exemplu, in scena in care-l surprinde
„cantarind burta Anei cu o privire triumfatoare”, sau trecand pe langa Baciu „semet si cu nasul in
vant”), dar si ca un avocat al apararii (in scena in care surprinde ultimele amintiri ale eroului,
agonizand sub loviturile lui George, cand ii trec prin minte primele zile de scoala, primele fete pe
care le-a iubit, prima zi de mers la plug, ori serile in care se simtea adoptat de familia
invatatorului, in care, probabil, i-ar fi placut sa se nasca).
Doar asa, cititorului ii ramane libertatea de a decide daca vrea sa se desparta de Ion ca de o
constiinta intunecata, sau daca il va pastra in minte ca pe un erou cu un destin potrivnic, tragic.
Ion Pop al Glanetasului nu sfarseste tragic pentru ca si-a dorit pamant, ci pentru ca si-a dorit cu
mult mai mult decat i-ar fi trebuit ca sa fie cu adevarat fericit.
Fraza incipit previne pe cititor ca urmeaza sa parcurga un text care va reflecta realist
lumea, deoarece actiunea este precis fixata in spatiu prin toponime precum: Carlibaba,
Bistrita, Trecatoarea Bargaului. Intre acesti indici apar si denumurile unor localitati marunte,
cunoscute de un narator omniscient, stapan absolut peste acest colt de lume. Aceeasi fraza se
remarca si printr-un numar foarte mare de verde de actiune: “vine”, “se desprinde”, “trece”,
“spinteca”,”alearga”, “se pierde”, “coboara”, folosite la indicativ prezent, care dau viata unui
personaj rural chiar sub ochii nostri si pregatesc cititorul pentru un curs alert al actiunii,
pentru un fir epic antrenat, cu conflicte si rasturnari dramatice de situatie. Locutiunile
adverbiale “in dreapta”, “in stanga” alternate aici, ar putea sugera viitoarea ezitare a lui Ion de
cele doua mari dorinte omenesti: de a te implini prin ce ai sa prin ce esti, intre nevoia de
pamant si nevoia de iubire.
Mult mai scurta, semn ca intreaga energie epica a romanului s-a epuizat, fraza finala
descrie drumul alb de tara in sens invers “pierzandu-se in soseaua cea mare si fara inceput”.
Drumul il conducea acum pe Titu in lumea larga, adica inspre orasele mari de peste Carpati,
din Regat, unde politicienii si intelectualii raman surzi la zbuciumul si suferintacelor marunti.
Fraza finala exprima si un fel de resemnare sau de compasiune a autorului prin epitetele
“soseaua cea mare si fara inceput” care lasa de inteles ca zbuciumul din ultimele luni dintr-un
sat uitat de lume in care s-au stins vieti si s-au rascolit destine, privit la scara cosmica, cu
detasare, este aproape nesemnificativ. Destinul este mai sus de vointa si ratiunea oamenilor si
se cere consumat prin suferinte repetate de la o generatie la alta.

Romanul "Ion" presupune o pasta epica foarte densa, un manunchi de conflicte, unele cu
intensitati ravasitoare, imortalizand viguros un numar impresionant de destine.Toata aceasta
constructie trebuia tinuta foarte antent sub control de catre autor, iar Liviu Rebreanu va
demonstra ca un prozator mare nu are doar dimensiunea tragica a vietii, nu comunica doar idei,
ci trebuie sa-si construiasca opera dupa niste calcule minutioase, asemenea unui arhitect.
Din acest punct de vedere, scrierea lui Rebreanu are o structura aproape perfecta: romanul este
impatit in doua parti intitulate antitetic si metaforic "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii".
Titlurile capitolelor reunite de prima parte ("Inceputul", "Zvarcolirea", "Iubirea", "Noaptea",
"Rusinea", "Nunta") ofera asociate un rezumat al intamplarilor dupa cum acelasi lucru se poate
remarca si cu titlurile din partea a doua ("Vasile", "Copilul", "Sarutarea", "Streangul",
"Blestemul", "George", "Sfarsitul"). Mai mult de jumatate din titlurile enumerate au conotatii
intunecate, tenebroase, iar primul si ultimul capitol al romanului au titluri complementare
"Inceputul" si "Sfarsitul".
Cat priveste tehnicile narative utilizate in text, romanul reprezinta o suma complexa de
simetrii si opozitii iar cea mai folosita ramane tehnica contrapunctului si a detaliilor cu rol
anticipativ.
Spre exemplu, tin de tehnica contrapunctului destinul Anei, care va reflecta rasturnat destinul
Laurei, nunta lui Ion cu Ana, construita in oglinda cu nunta Laurei cu Pintea, ori cele două
logodne care preced nunțile, una ținută, dupa cum se cuvine, în casa miresei, când Laura este în
centrul atenției tuturor, copleșită de complimentele și de gratitudinea viitorului soț, pentru că
acceptase să-l aleagă de soț, și în care soții Herdelea primesc asigurarea că nu se pune în discuție
necesitatea ca fata să aibă zestre, iar cealaltă, petrecută în casa feciorului, unde Ana , împreună
cu tatăl și cu preotul vin să-l “ceară” pe “Ionică”, momente în care centrali rămân mirele și
soacra mare, țanțoșă și țâfnoasă la adresa bogotanilor care i-au călcat pragul și în care Ana și
pruncul sunt reduși la simple obiecte de tranzacție, intre ființe mândre și egoiste. Tot răsturnat
sunt evocate și scena horei și scena balului intelectualilor din Armandia: muzica populara,
costumele si relatiile dintre tineri din sat contrasteaza cu valsurile europene, toaletele moderne ,
manierele tinerilor din familiile intelectuale, participanti la bal.
Cat priveste detaliul cu rol anticipativ, putem aminti aspectul casei Glanetasului cu
"acoperis de paie ca un cap de balaur", sau nucul batran sub care se intalnesc Ana si Ion si care
simbolizeaza amaraciunea vietilor lor viitoare, ori marul sub care naste Ana, ce poate face
trimitere la sentimentul pacatului adamic si al izgonirii din rai.
Dialogurile sunt vii, personajele sunt lasate sa se exprime liber, reproducand autentic
limbajul taranesc care aduna nervozitate, oboseala in replicile uneori dure, taioase. Respectand
specificul prozei realiste, naratiunea se realizeaza la persoana a III-a, cu focalizare zero,
perspectiva care lasa uneori locul focalizarii interne, daca ne gandim la scena sinuciderii Anei si
a mortii lui Ion, cand personajele insesi isi decriu starile, senzatiile, framantarile interioare.
Cea mai subtila forma de omniscienta se realieaza prin naturaleatea cu care naratorul
omniscient isi insuseste punctele de vedere ale "gurii satului", aversiunea celor saraci pentru cei
bogati („Stefan Hotnog, un chiabur cu burta umflata„), sau dispretul celor bogati fata de cei
saraci ( Glanetasu "se aciueaza ca un caine la usa bucatarile" pe langa cei instariti cu care nu
indrazneste sa intre in vorba). Aceasta optica ar putea, in plus, sa apartina in egala masura si
Zenobiei sau lui Ion, care au ajuns sa-l deteste pe batran pentru slabiciunea lui pentru bautura.
Doar acestui tip de omniscienta, cititorul datoreaza sansa de a intra in culisele mentale ale lumii
taranesti pe care poate sa o cunoasca si mai bine decat prin manifestarile ei ritualice: hora, nunta,
taiatul porcului, cositul, inmormantarea etc.
Desi anticalofil, adept declarat al "frazelor bolovanoase", Rebreanu isi prelucreaza delicat
textul mai ales cu scopul vadit de a descrie colturi de natura care se contamineaza parca cu
starile interioare ale personajelor aflate in decor. Astfel "iarba unduieste ostenita (ca si Ion) in
racoare diminetii", ferestrele caselor lui Herdelea privesc ca si invatatorul , "cercetatoare si
dojenitoare" spre sat, zapada pe care calca Ana, grea cu Petrisor, ca sa duca rufele la clatit "radea
alba si sclipitoare, ca obrazul unei fecioare", iar pomii din gradinile pripasenilor vecini cu casa
lui Vasile Baciu la care Ion vine sa se iubeasca pe furis cu Ana "dardaiau cutremurati de frig ca
niste glasuri plangatoare si ostenite".