„Testament”

Tudor Arghezi

Creatia lirica argheziana , moderna, traditionalista si simbolista, in egala masura,

dovedeste o disponibilitate rara, aceea de a patrunde cu egala profunzime si delicatete, atat
miracolul „boabei si al faramei”, adica al formelor de viata miniaturale, cum se intampla in lirica
pentru copii, cat si universul framantarilor omului ajuns la maturitate, asa cum se intampla in
lirica sociala si a psalmilor.

Poezia „Testament” deschide volumul de debut al autorului, publicat in anul 1927 ,

intitulat „Cuvinte potrivite”, reprezentand o arta poetia moderna, pentru ca dezvolta un crez
poetic arghezian.

Sintagma poetica ce constituie titlul volumului reapare folosita in textul poeziei analizate, intr-
un context („Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”), care permite
autorului sa valorifice intregul potential polisemantic al adjectivului provenit din verb la
participiu „potrivite”, echivalabil aici prin sinonime diferite : fie „modeste”, „smerite”,
„cuviincioase”, fie „responsabile”, „asumate”,”constiente”, fie „cumpanite”, „cautate”,”ticluite”,
„cizelate”, „slefuite”.

Textul se structureaza pe cinci strofe cu numar inegal de versuri, care par sa urmeze
un efort impetuos , energic, cu suisuri si coborasuri, de exprimare a ideii poetice, rima fiind
imperecheata si masura constanta.

Substantivul nearticulat din titlu poate fi decriptat atat in semnificatiile lui denotative,
cat si in semnificatiile lui conotative. Pus in relatie cu textul, prin prisma sensului sau propriu,
titlul ar trimite cu gandul la regretul unui scriitor de a nu fi putut oferi urmasilor lui lumesti ,
confortul si siguranta unui trai lipsit de griji materiale, niciunde si nicicand in lume, conditia
artistului nefiind una privilegiata. Din aceasta perspectiva, versurile dezvaluie din partea
autorului, in ipostaza de tata, o filozofie de viata conservatoare, plamadita in universul cuminte
al satului, constient fiind de forta de fascinatie pe care o va avea asupra copiilor sai, o sociatate
interbelica aflata in zorii modernitatii. Asa se face ca, din chiar primele inflexiuni ale vocii
lirice argheziene din incipitul poeziei ,,Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume
adunat pe-o carte”, textul pune in discutie unicitatea conditiei creatorului, care poate deveni
nemuritor prin opera sa, sau care, ca parinte natural poate sa-si puna descendentii intr-o lumina
favorabila, aleasa,prin valoarea operei sale, ori isi va putea face spiritul scut in preajma lor,
chiar si dupa disparitia lui fizica, prin mesajul creatiei sale, prin vocile care vor continua sa le
vorbeasca, dincolo de moarte, din paginile operei. „Numele adunat” pe-o carte semnifica asadar
intreaga fiinta a poetului definita prin poezie si dedicata total poeziei.

Tradus insa prin sensurile lui conotative, titlul anunta un text ce exprima convingerile artistice
ale unui poet care se simte nevoit sa iasa la rampa, sa-si apere creatia si sa-si justifice patosul
creator. Autor cu o biografie deloc banala, care a experimentat atat singuratatea celulei de
inchisoare, cat si a chiliei manastiresti, printre putinii poeti romani interbelici fara studii
superioare, nu de putine ori contestat, sau negat de contemporani ilustri cum au fost Ion Barbu,
care-l considera autorul unei „poezii lenese”, „refuzate de idee”, sau chiar Eugen Ionescu, cel din
volumul „Nu”, Arghezi simte nevoia sa-si legifereze creatia poetica, in primul rand, prin legatura
sa viscerala cu un bazin al energiilor vitale si creatoare ale unui popor de oameni simpli, de
plugari si de pastori, in vibratia spirituala a caruia stie ca si-a calit constiinta artistica si si-a
ascutit intuitia poetica, sau de la care a primit in dar o limba romana cu infinite resurse
expresive.

Analizata prin prisma mijlacelor artistice pe care le foloseste, strofa ultima a poeziei
abstractizeaza si ambiguizeaza mesajul poetic, apeland exclusiv la simboluri, alegorie si
metafora, in timp ce celelalte versuri marturisesc expresiv, prin imagini vizuale de o mare
concretete, restul crezului liric arghezian. In continutul sau, strofa in discutie exprima ideea ca
versul nu se naste doar din momente de inspiratie scanteietoare, ci si ca urmare a unor eforturi
istovitoare de slefuire a ideii poetice, de „topire” a materiei vii a cuvintelor si de turnare a lor in
tiparele prozodice , astfel incat, Arghezi tinde sa se considere in mai mare masura un „poeta
faber” decat un „poeta vates”:

” Intinsa lenesa pe canapea,/ Domnita sufera in cartea mea./Slova de foc si slova

faurita/Imparecheate-n carte se marita,/Ca fierul cald imbratisat in cleste”.

Cat priveste legatura triunghiulara sacra autor- creatie –receptori, aceasta poate fi
interpretata , punand in legatura prima si ultima strofa a poeziei „Testament”.
Mai intai, din aceeasi ultima strofa desprindem ideea ca poezia nu trebuie sa-si lase receptorul in
aceeasi stare in care l-a gasit („Intinsa lenesa pe canapea,/Domnita sufera in cartea mea.”),
trebuie sa-l miste, sa-l tulbure,sa-i modifice in sens estetic „geografia interioara”, sa-i provoace
constiinta si sa-l imbuneze, sa-i lumineze fiinta („Far-a cunoaste ca-n adancul ei/Zace mania
bunilor mei.”).

Mai apoi, scriitorul se asaza intr-o relatie condescendenta, umila, atat in relatie cu opera sa, cat
si in relatie cu cititorii ei („Robul a scris-o, Domnul o citeste”), pe care versurile trebuie sa-i
ridice in rang spiritual („Cartea mea , fiule, i-o treapta”), convingerea lui Arghezi fiind aceea ca
orice forma de creatie artistica ramane o forma de sacrificare a unei existente particulare: „(…) o
singura vioara/ Pe care ascultand-o a jucat/Stapanul , ca un tap injunghiat”) si ca un artist
adevarat se va feri de tentatia oricarei vanitati, a oricarei nevoi de confirmare personala,de
celebritate, el trebuind sa scrie nu atat pentru a-si lumina propriile camari interioare, cat mai
ales pentru a mangaia constiintele framantate ale cititorilor sai. De altfel, in prima strofa a
poeziei, autorul se raporteaza la cititor ca la un „fiu” spiritual, pe care are datoria sa-l ridice in
rang uman, sa-i redea demnitatea si verticalitatea spirituala, punandu-i cartea la picioare ca
„treapta”, pe terenul accidentat, abrupt , al existentei istorice si materiale, parcurs de generatiile
anterioare de romani in conditii umilitoare, degradante, abrutizante, epuizante : „Prin rapi si
gropi adanci/Suite de batranii mei pe branci/ Cartea mea-i fiule, o treapta”. Asadar, prin
frumusetea „icoanelor” (a imaginilor sale artistice) si prin nobletea rafinata a ideilor comunicate,
o poezie reprezinta si un dar, o forma de a recompensa fiinta umana , pentru o existenta in care
este condamnata la moarte , nedreptate si la suferinta.

Truda de a „potrivi” cuvintele, de a toarce in fir subtire ideea poetica, din caierul dens al
emotiilor , apare exprimata printr-o ampla serie de verbe ce subliniaza un efort creator
epuizant :”o adunai”‚ „am framantat”, „am facut”,”au prefacut”, „am preschimbat”, „am
strans”,”am ivit”, „ torcand”, „am iscat ”, „ gramadii”, etc

Partea cea mai consistenta insa a acestui crez poetic ramane sintetizata insa in strofele 2,
3 , 4 ale textului , care insista asupra ideii ca poezia are o forta aproape mistica de a
transforma orice categorie inferioara in contrariul sau : materialul in spiritual („Ca sa
schimbam acum, intaia oara, /Sapa-n condei si brazda-n calimara”), uratul in frumos („Facui din
zdente, muguri si coroane”, „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi”),
ura si revolta in iertare si pace („Veninul strans l-am preschimbat in miere”,”Am luat ocara si
torcand usure/Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure”), prozaicul si profanul in imnuri sacre
pentru zilele de sarbatoare („Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte
potrivite”).

Devin acum necesare poetului metaforele, simbolurile , enumeratia si „icoanele”, adica

imaginile vizuale si auditive, ce dezvolta o retea complexa de simetrii (centrate in special pe
folosirea paralelismului sintactic) si de opozitii, in special semantice :”venin”/”miere”,
„ocara”/”leagan”, „zdrente”/”coroane”, „mucegaiuri”/”frumuseti”, „ciochin de negi”/”muguri”.

Exploatand inclusiv resursele expresive ale esteticii uratului, aceasta arta poetica
dobandeste, pe alocuri, un aer de factura simbolista, pentru ca poetul sa-si sublinieze convingerea
ca , la temperatura inalta la care sunt topite sensurile cuvintelor, in laboaratoarele mintii unui
creator liric, este posibila nasterea frumusetii pure si a adevarului absolut, proces sugerat
adeseori pe calea oximoronului :”Veninul strans l-am preschimbat in miere/Lasand intraga
dulcea lui putere.” Concret, aspectele uzate, epuizate de energie, umilitoare sau degradante ale
realitatii trebuie translatate in gratie aristocratica, speranta si vitalitate („Facui din zdrente,
muguri si coroane”), tot ceea ce este toxic se filtreaza in licoare vindecatoare („veninul strans l-
am preschimbat in miere”), legaturile de suflet , atasamentele, despartirile definitive de cei dragi,
acceptarea si renuntarea unor astfel de momente ,totul trebuie convertit in scara de valori
nemuritoare („Am strans cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra”).

Dintr-o alta perspectiva, poezia „Testament” suprapune mijloace de expresie si de

compozitie poetice moderne unei viziuni mai degraba traditonaliste asupra lumii, daca ne
gandim ca cea mai mare parte a versurilor pot fi receptate si ca un imn inchinat satului,
taranului , istoriei romanesti si limbii romane, in vibratiile carora poetul stie ca i-a fost plamadita
constiinta artistica . Departe de a-si ignora sau de a-si nega originile modeste, cum ar fi fost
poate tentati alti intelectuali contemporani poetului, Arghezi omagiaza aici eforturile impetuoase
ale unui neam de plugari si de pastori , al carui spirit l-a mostenit prin nastere („Ea e hrisovul
vostru cel dintai/Al robilor cu saricile pline/De osemintele varsate-n mine”). Din loc in loc,
versurile par inspirate autorului de panze precum „Carul cu boi” al marelui artist plastic Nicolae
Grigorescu : ”Batranii-au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani/Din graiul lor
cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”).
 Intuitia artistului e aceea ca ,cu cat o existenta colectiva este mai aspra si mai
nemiloasa,cu atat seva energiei vitale si creatoare a indivizilor odrasliti de acea colectivitate va
fi mai puternica si mai de nestavilit, ca solutie pentru supravietuire si salvare a speciei si a
neamului. In acest sens, numeroase sintagme poetice argheziene zugravesc un spatiu rural deloc
idilic, deloc fericit, colorat de munca istovitoare, lipsuri, umilinta, anonimat, ori exploatare:
„rapi si gropi adanci”, „suite (…) pe branci”,”sapa”, „brazda”, „indemnuri pentru vite”,”ocara”,
„biciul rabdat”, „zdrente”, etc

Personal, crezul poetic pe care tocmai l-am analizat, imi aminteste de o afirmatie a celui
mai mare cronicar moldovean, Miron Costin: „Ca nu este alta mai frumoasa si mai de folos
zabava, in toata viata omului, decat cetitul cartilor”, incat versurile nu ridica pe un soclu poetul
sau creatorul, ci creatia si pe cititorul insusi, care trebuie ajutat sa inteleaga cat de pretioasa
devine lumina cuvantului scris, fericirea de a-ti ramane in viata pamanteana si acest ragaz
pentru a rasfoi un volum de versuri, mai ales pentru un popor a carui existenta materiala a fost si
ramane, din pacate, una solicitanta, neprivilegiata.