Poezia Testament de Tudor Arghezi, aflata in fruntea primului volum, Cuvine potrivite, reflecta lirismul subiectiv si constituie, poate,

cea mai cunoscuta arta poetica din lirica romaneasca. Alte poezii pragmatice sunt Portret, ruga de seara, ia aminte. Tema poeziei Testament exprima conceptia despre arta a lui Arghezi si defineste programmatic intreaga creatie lirica a poetului, in care cuvantul este atotputernic, stapan absolute al universului, iar opera literara este rodul harului divin si al trudei. Titllul Testament este sugestiv pentru ideea fundamentala a poeziei, aceeas a relatiei spirituale dintre generatii si a responsabilitatii urmasilor fata de mesajul primit de la strabuni. De asemenea, titlul ilustreaza si in sens propriu faptul ca poezie este un act official intocmit de poet, prin care lasa mostenire urmasulor opera sa literara : Nu-ti voi lasa drept bunucri dupa moartem/Decat un nume adunat pe=o carte. Incipitul este o adresare directa, forma neativa a verbului la persoana a II-a singular aand rolul de a accentua valoarea deoseita a mostenirii, opera ;literara, bunul cel mai de prt al poetului, pe care acesta o lasa prin testament viitorimii. Creatia literara constituie o acumulare spirituala mostenitade la strabunii mei, realizata cu mult effort si in mov evolutiv: Prin rapi si gropi adanci,/Suite de batranii mei pe branci Continuarea traditiei stravechi si a operei infaptuite de stramosi consittuie o treapta in evolutia spirituala a omenitii, simbolizata aici prin vocativul fiule, o adresare directa, care da poeziei un ton familiar, intim, ce apropie predecesorii de viitoruime: Si care, tanar, sa le uric te-asteapta,/Cartea mea-I, fiule, o treapta. Cas mesager al trudei si durerii strabunilor, poetul aseaza cartea la capatul civilizatiei omeneste, cu indemnul, din nou adresat direct, de a respteca acest bun spiritual si al duce spre progress, asemuind opera cu biblia: Asaz-o cu credinta capatai,/Ea e hrisovul vostru cel dintai. Evolutia spirituala este ilustrata prin instrumentele pe care poetul le enunta in poezie, de la munca fizica,sapa si brazda, oimenirea a progresat catre o activitate intelectuala, condei, calimara:Ca sa schimbam acum, intaia oara,/Sapa-n condei si brazda-n calimara. Limbajul poetic vine din limba populara, din care poetul a ivit cuvinte potrivite, ceea ce constituie o marturisire de credinta, careia ii ramane devotat. Inovatia stilistica argheziana face ca poetul sa valorifice cuvintele in sens estetic, sa le dea o noua semnificatie, intrucat cuvantul este la Arhezi atotputernic. Cuvantul arghezian este omnipotent, el poate sa mangaie sau sa pedepseasca, sa alinte sau sa ocarasca:Am luat ocara, si torcand usure/Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure. Cuvantul este divin, este dat de a Dumnezeu, poetul facand trimitere la Biblie, unde se spune ca mai inatai a fost cuvantul, iar generatiile viitoare au datoria de a-l pastra si a-l inalta:Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra,/Hotar inalt, cu doua lumi de poale,/Pazind in piscul datoriei sale. Datoria poetului este aceea de a ilustra in poezia sa, simbolizata prin vioara, durerile neamului romanesc, imaginea groteasca a stapanului jucand ca un tap injunghiat fiind subliniata de ideea biciului rabdat intors in cuvinte, ca symbol al izbavirii si pedepsirii celor ce au proocat suferintele. Limba poetica in care sunt exprimate aceste idei este surprinzatoare prin inovatie stiistica, Arghezi aducand in literature romana estetica uratului, o noua maniera literara de a exprima frumosul, dandu-i astfel o noua valoare:Din bube, muceaiuri si noroi/Iscata-am frumuseti si preturi noi. Tudor Arghezi considera poezia o domnita rasfatata, aleasa, plina de sensibilitate si de noblete spirituala: Intinsa lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea. Ultima strofa da o definitie concreta operei literare care, in conceptia ui Arghezi este o imbinare armonioasa intre har, talent, inspiratie, truda si efort, intre care exista o uniune perfecta:Slova de foc si sloa faurita/Imparacheate-n carte se marita,/Ca fierul cald imbratisat in cleste. Poetul se considera robul cititorului, care este Domnul, el creeaza o opera care sa fie citita de urmasi, e cel care trudeste din greu pentru ca cititorul sa fie constient de datoria s de a contribui la evolutia civilizatiei spirituale a omenirii:Robul a scris-o, Domnul o citeste. Intreaa opera literara este rodul undei traditii stramosesti in care se inscrie si opera lui in mod eolutiv, progresiv, pe care o lasa mostenire urmasilor, asa cum si el a preluat-o si a infrumusetat-o, a imbogatit-o, a inaltat-o spiritual.